Lista numerelor

Monseniore, este tot mai importantă prezenţa femeii în viaţa socială, dincolo de mediul familial în care s-a mişcat aproape exclusiv până acum. Cum vi se pare această evoluţie? Şi care sunt, în opinia dumneavoastră, trăsăturile generale pe care femeia trebuie să şi le însuşească pentru a-şi îndeplini misiunea care îi este încredinţată?

În primul rând, mi se pare potrivit să nu se contrapună aceste două medii pe care le-ai menţionat. La fel ca și în viaţa bărbatului, dar cu nuanţe cu totul particulare, căminul şi familia vor ocupa întotdeauna un loc central în viaţa femeii: este evident că a se dedica treburilor familiei presupune o funcţie omenească şi creştină importantă. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea ca femeia să realizeze şi alte munci profesionale – şi munca în cămin este una dintre ele -, în oricare din meseriile şi ocupaţiile nobile existente în societatea în care trăieşte. Se înţelege limpede ce anume se doreşte să se susţină punând astfel problema; dar cred că insistenţa în a contrapune sistematic cele două medii – schimbând doar accentul – ar duce cu uşurinţă, din punct de vedere social, la o greşeală şi mai mare decât cea care trebuie corectată, pentru că ar fi mai grav ca femeia să-şi abandoneze munca în familie.

Nici în planul personal nu se poate afirma unilateral că femeia trebuie să-şi atingă perfecţiunea numai în afara căminului: ca şi cum timpul dedicat familiei ar fi un timp furat dezvoltării şi maturizării personalităţii sale. Căminul – oricare ar fi, pentru că şi femeia necăsătorită trebuie să aibă un cămin – este un mediu deosebit de propice pentru definirea personalităţii. Atenţia acordată familiei va fi întotdeauna pentru femeie cea mai mare înaltă menire a sa: în grija faţă de bărbatul ei şi faţă de copii sau, pentru a vorbi în termeni mai generali, în munca ei pentru a crea în jur un mediu primitor şi educativ, femeia îşi îndeplineşte partea cea mai de neînlocuit a misiunii sale şi, în consecinţă, îşi poate atinge astfel perfecţiunea personală.

Aşa cum am spus, aceasta nu se opune participării ei la alte aspecte ale vieţii sociale şi chiar politice, bunăoară. Şi în aceste sectoare femeia poate aduce o contribuţie valoroasă ca persoană şi, întotdeauna, cu particularităţile condiţiei sale feminine; şi o va face în măsura în care va fi pregătită, din punct de vedere uman şi profesional. Este evident că, atât familia cât şi societatea au nevoie de acest aport deosebit, care nu este deloc secundar.

Dezvoltarea, maturitatea, emanciparea femeii nu trebuie să însemne o încercare de egalizare – de uniformizare – cu bărbatul, o imitaţie a felului lui de a acţiona; aceasta n-ar fi în favoarea femeii, ci o pierdere pentru ea, nu fiindcă ar însemna mai mult sau mai puţin decât bărbatul, ci pentru că este diferită. Pe un plan esenţial – care trebuie să fie recunoscut juridic, atât în dreptul civil, cât şi în cel ecleziastic – se poate vorbi într-adevăr de egalitate în drepturi, fiindcă femeia are, întocmai ca bărbatul, demnitatea persoanei şi pe aceea de a fi fiică a Domnului. Însă, plecând de la această egalitate fundamentală, fiecare trebuie să realizeze ceea ce îi este propriu; pe acest plan, emanciparea înseamnă posibilitatea reală de a dezvolta din plin propriile virtualităţi: cele pe care le are în singularitatea ei, şi cele pe care le are ca femeie. Egalitatea sub aspect juridic, adică egalitatea de oportunităţi în faţa legii, nu suprimă ci presupune şi promovează această diversitate, care înseamnă o îmbogăţire pentru toţi.

Femeia este chemată să aducă familiei, societăţii civile, Bisericii, ceva caracteristic, propriu, ceva ce numai ea poate aduce: tandreţea plină de delicateţe, generozitatea neostoită, dragostea pentru concret, ascuţimea minţii, capacitatea de intuiţie, pietatea adâncă şi simplă, tenacitatea... Feminitatea nu este autentică dacă nu înţelege frumuseţea acestei contribuţii de neînlocuit şi nu o include în propria ei viaţă.

Pentru a îndeplini această misiune, femeia trebuie să-şi dezvolte personalitatea, fără să se lase condusă de un spirit naiv de imitaţie care – în general – ar situa-o cu uşurinţă pe un plan inferior şi ar lăsa nefructificate posibilităţile ei cele mai originale. Dacă se formează temeinic, cu autonomie personală, cu autenticitate, îşi va realiza în mod eficient munca, misiunea pentru care se simte chemată, oricare ar fi aceasta: viaţa şi munca ei vor fi realmente constructive şi rodnice, pline de sens, fie că îşi petrece ziua dedicându-se soţului şi copiilor, fie că, renunţând la căsătorie dintr-un motiv justificat, se dăruieşte cu toată fiinţa altor însărcinări. Mergând pe propriul său drum, şi fiind credincioasă vocaţiei sale omeneşti şi divine, fiecare femeie poate atinge - şi în fapt o şi face - plenitudinea personalităţii feminine. Să nu uităm că Sfânta Maria, Maica Domnului şi a tuturor oamenilor, este nu numai modelul, ci şi mărturia valorii transcendente pe care o poate avea o viaţă în aparenţă lipsită de relevanţă.

Totuşi, câteodată femeia nu este sigură că se regăseşte cu adevărat în locul care i se cuvine şi pentru care este chemată. De multe ori, când are o activitate în afara căminului, se simte presată de treburile casnice; şi când stă acasă, dedicându-se exclusiv familiei, se simte limitată în privinţa posibilităţilor ei. Ce le-aţi spune femeilor care trăiesc aceste contradicţii?

Acest sentiment, foarte real, provine adesea nu atât din nişte limitări efective – pe care le avem cu toţii, fiindcă suntem oameni -, cât mai ales din lipsa unor idealuri bine definite, capabile să orienteze o viaţă întreagă sau dintr-o trufie inconştientă: uneori ne-am dori să fim cei mai buni în orice privinţă şi la orice nivel. Şi, cum nu este cu putinţă, se iscă o stare de dezorientare şi de angoasă sau chiar de descurajare şi de blazare: nu poţi fi prezent în toate părţile, nu ştii de ce se te ocupi, dacă nu te ocupi temeinic de ceva. În această situaţie, sufletul rămâne expus invidiei, imaginaţia se dezlănţuie lesne şi-şi caută un refugiu în fantezie care, îndepărtându-se de realitate, ajunge să amorţească voinţa. Este ceea ce am numit în repetate rânduri „mistică amăgitoare”, care se exprimă prin expresia ce bine ar fi fost să!, plămădită din visuri inutile şi din idealisme înşelătoare; ce bine ar fi fost să nu mă fi căsătorit!, ce bine ar fi fost să nu fi avut profesia aceasta!, ce bine ar fi fost să fiu mai sănătos, sau mai tânăr, sau să am mai mult timp!

Remediul – scump, ca tot ceea ce merită– constă în a căuta adevăratul centru al vieţii omeneşti, care poate oferi o ierarhie, o ordine şi un sens la orice şi, anume, legătura directă cu Dumnezeu, printr-o viaţă lăuntrică autentică. Da, trăind în spiritul lui Cristos, avem în El centrul nostru, descoperim sensul misiunii ce ni s-a încredinţat, ne făurim un ideal omenesc care devine dumnezeiesc, ni se deschid în viaţă noi orizonturi de speranţă şi ajungem să sacrificăm cu plăcere nu doar un aspect sau altul al activităţii noastre, ci întreaga viaţă, dându-i astfel, paradoxal, împlinirea cea mai desăvârşită.

Problema pe care o ridici în legătură cu femeia nu este extraordinară: mulţi bărbaţi simt uneori ceva asemănător, cu alte particularităţi. Cauza este de obicei aceeaşi: lipsa unui ideal major, care poate fi descoperit numai prin lumina Domnului.

În orice caz, trebuie să fie puse în practică şi remedii mai mărunte, care par banale, dar nu sunt: când sunt multe lucruri de făcut, e necesar să stabileşti o ordine, să te organizezi. Multe dificultăţi provin din lipsa ordinei, din inexistenţa acestui obicei. Sunt femei care fac o mulţime de lucruri, şi le fac pe toate bine, pentru că s-au organizat, au impus cu tărie o ordine în munca lor vastă. Au ştiut să se ocupe în fiecare moment de ceea ce se cuvenea să se ocupe, fără să-şi piardă capul, gândindu-se la ce are să vină sau la ceea ce ar fi putut face înainte. Însă, altele sunt copleşite de mulţimea de treburi şi de aceea nu pot face nimic.

Desigur, vor fi întotdeauna multe femei care nu au altă ocupaţie decât aceea de a se dedica familiei. Vă spun că este o ocupaţie importantă, care merită din plin. Prin intermediul acestei profesii – fiindcă este o profesie, adevărată şi nobilă – ele influenţează pozitiv nu numai familia, ci şi o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, precum şi persoane cu care intră în legătură în vreun fel sau altul, îndeplinind o muncă mult mai cuprinzătoare uneori, decât aceea a unor profesionişti. Ca să nu mai vorbim de faptul că pot pune această experienţă şi această ştiinţă în slujba a sute de persoane, în centre destinate formării femeii, cum sunt cele conduse de fiicele mele din Opus Dei, în toate ţările din lume. Aici, devin specialiste în problemele căminului, cu o eficienţă educativă mai mare, aş spune, decât multe profesoare universitare.

Sunt căsnicii în care femeia – din motive diferite – este separată de bărbat, aflându-se în situaţii degradante şi de nesuportat. În aceste cazuri, le este greu să accepte indisolubilitatea legăturii matrimoniale. Aceste femei, separate de soţ, se plâng că li se refuză posibilitatea de a-şi întemeia alt cămin. Ce aţi răspunde cu privire la aceste situaţii?

Aş spune acestor femei, înţelegându-le suferinţa, că pot vedea şi în această situaţie Voia Domnului, care nu este niciodată crud, pentru că este un Părinte plin de dragoste. Este posibil ca, pentru o anumită perioadă, situaţia să fie deosebit de dificilă, însă, dacă apelează la Domnul şi la binecuvântata sa Maică, harul lor le va fi de ajutor.

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale nu este un capriciu al Bisericii, şi nici măcar o simplă lege pozitivă ecleziastică: este o lege naturală, de drept divin, şi răspunde perfect naturii noastre şi ordinii supranaturale a harului. De aceea, în imensa majoritate a cazurilor, este o condiţie indispensabilă pentru fericirea soţilor, pentru siguranţa spirituală a copiilor. Şi întotdeauna – chiar în acele cazuri dureroase de care am vorbit – acceptarea întocmai a Voinței Domnului aduce cu sine o profundă satisfacţie, ce nu poate fi înlocuită cu nimic. Nu este un fel de remediu sau o consolare: este esenţa vieţii creştine.

Dacă aceste femei au deja copii în îngrijire, trebuie să vadă în aceasta o exigenţă permanentă de dăruire drăgăstoasă, maternă, cu totul necesară, pentru a suplini în sufletele lor neajunsurile unui cămin împărţit. Şi trebuie să înţeleagă cu generozitate că această indisolubilitate, care pentru ele presupune sacrificii, este în cea mai mare parte a familiilor o apărare a integrităţii, ceva ce înnobilează dragostea soţilor şi îi fereşte pe copii să se simtă neajutoraţi.

Această uimire faţă de aparenta asprime a preceptului creştin al indisolubilităţii nu este nouă: Apostolii s-au mirat când Isus l-a adeverit. Poate părea o povară, un jug: dar însuşi Cristos a spus că jugul său este blând şi povara uşoară.

Pe de altă parte, chiar recunoscând inevitabila gravitate a unor situaţii destul de numeroase – care, în nu puţine cazuri, s-ar fi putut şi ar fi trebuit să fie evitate -, este necesar să nu se dramatizeze prea mult. Viaţa unei femei în aceste condiţii este realmente mai grea decât cea a altei femei maltratate sau decât a cuiva copleşit de una din marile suferinţe fizice sau morale pe care le scoate în cale existenţa?

Ceea ce provoacă într-adevăr nefericirea unei persoane – şi chiar a unei întregi societăţi – este căutarea frenetică a bunăstării, încercarea necondiţionată de a elimina tot ce este supărător. Viaţa prezintă mii de faţete, de situaţii extrem de diverse, unele dificile, altele doar în aparenţă uşoare. Fiecare din ele comportă propriul său har, este o chemare deosebită a Domnului: o ocazie inedită de a munci, de a aduce dovada divină a carităţii. L-aş sfătui pe cel care se simte copleşit de o situaţie dificilă să încerce să uite puţin de propriile probleme, pentru a se ocupa de problemele celorlalţi: procedând astfel, va fi mai împăcat şi, mai cu seamă, se va sfinţi.

Întrebările anterioare s-au referit la logodnă; tema pe care o abordez acum se referă la căsnicie: ce sfaturi aţi da unei femei căsătorite pentru ca, odată cu trecerea anilor, viaţa ei matrimonială să continue să fie fericită, fără să fie umbrită de monotonie? Poate părea ceva neînsemnat, dar la revistă se primesc multe scrisori de la cititoare interesate de această temă.

Mie mi se pare că este, într-adevăr, o chestiune importantă şi, de aceea, şi posibilele soluţii sunt importante, în ciuda aparenţei lor modeste.

Pentru a păstra în căsnicie entuziasmul începutului, nevasta trebuie să încerce să-şi cucerească bărbatul în fiecare zi; şi la fel ar trebui să facă şi bărbatul în raport cu nevasta lui. Dragostea trebuie să fie regăsită în fiecare zi care începe, şi se câştigă cu sacrificii, cu zâmbete, dar şi cu dibăcie. Dacă bărbatul vine acasă obosit de la muncă şi femeia începe să vorbească prea mult, povestindu-i tot ce consideră ea că merge prost, poate fi surprinsă că el ajunge să-şi piardă răbdarea? Aceste lucruri mai puţin plăcute pot fi lăsate pentru un moment mai potrivit, când bărbatul e mai puţin obosit, mai bine dispus.

Alt detaliu: grija pentru aspectul personal. Dacă alt preot v-ar spune altminteri, cred că ar fi un sfătuitor prost. Cu cât are mai mulţi ani o persoană care trăieşte în lume, cu atât este mai necesar să fie interesată să-şi intensifice nu numai viaţa lăuntrică, ci şi – mai cu seamă în acest scop – grija pentru a fi prezentabilă; chiar dacă, fireşte, trebuie s-o facă întotdeauna ţinând seama de vârstă şi de împrejurări. Obişnuiesc să spun, în glumă, că faţadele cu cât sunt mai vechi cu atât au mai multă nevoie de renovare. Este un sfat de preot. Un vechi proverb spaniol spune că femeia îngrijită face ca bărbatul să nu se uite la alta.

De aceea, mă încumet să afirm că femeile sunt de vină, în optzeci la sută din cazuri, pentru infidelităţile soţilor, fiindcă nu ştiu să-i cucerească zi de zi, nu ştiu să fie atente, amabile, delicate. Atenţia femeii căsătorite trebuie să se concentreze asupra bărbatului şi a copiilor. Tot aşa cum atenţia bărbatului trebuie să se concentreze asupra nevestei şi a copiilor. Şi pentru asta trebuie să dedice timp şi stăruinţă, ca să reuşească, ca să o facă cât mai bine. Şi tot ce face ca această sarcină să fie imposibilă este rău, nefolositor.

Nu există scuze pentru a nu îndeplini această plăcută îndatorire. Bineînţeles, nu este o scuză munca în afara căminului şi nici chiar viaţa de pietate care, dacă nu devine compatibilă cu obligaţiile zilnice, nu este bună, nu este dorită de Domnul. Femeia căsătorită trebuie să se ocupe în primul rând de cămin. Îmi amintesc un cântec de pe meleagurile mele, care spune aşa: femeia care, pentru biserică,/ lasă tocana să se ardă,/ e pe jumătate înger,/ dar pe jumătate diavol. Mie mi se pare în întregime diavol.

Lăsând la o parte dificultăţile care pot exista între părinţi şi copii, sunt obişnuite şi certurile între bărbat şi nevastă, care uneori ajung să compromită serios pacea familială. Ce sfaturi le-aţi da acestor soţi?

Să se iubească. Şi să ştie că, de-a lungul vieţii, vor surveni certuri şi greutăţi care, rezolvate firesc, vor face ca dragostea lor să fie chiar şi mai profundă.

Fiecare din noi are caracterul său, gusturile personale, firea sa – uneori nesuferită – şi defectele sale. Fiecare are şi trăsături plăcute de personalitate, iar pentru asta, însă şi pentru multe alte raţiuni, poate fi iubit. Convieţuirea este posibilă atunci când se străduiesc cu toţii să-şi îndrepte propriile deficienţe şi încearcă să treacă peste greşelile celorlalţi; deci, atunci când există dragoste, care anulează şi depăşeşte tot ceea ce, în mod fals, ar putea fi motiv de despărţire sau de divergenţă. În schimb, dacă se dramatizează contradicţiile mărunte şi dacă fiecare începe să-i arunce în faţă celuilalt defectele şi greşelile, atunci s-a zis cu pacea şi există riscul ca dragostea să fie ucisă.

Cuplurile căsătorite au harul acestei stări – harul sacramentului – pentru a trăi toate virtuţile omeneşti şi creştine ale convieţuirii: înţelegerea, buna dispoziţie, răbdarea, iertarea, delicateţea în purtarea unuia faţă de celălalt. Important este să nu se descurajeze, să nu se lase dominaţi de nervozitate, de orgoliu sau de manii personale. Pentru aceasta, bărbatul şi nevasta trebuie să-şi intensifice viaţa lăuntrică şi să înveţe de la Sfânta Familie să trăiască cu gingăşie – dintr-un motiv omenesc şi supranatural totodată – virtuţile căminului creştin. Repet: harul Domnului nu le lipseşte.

Dacă cineva spune că nu poate suporta cutare sau cutare lucru, că îi este imposibil să tacă, exagerează pentru a se justifica. Trebuie să ceară Domnului puterea de a şti să-şi strunească propriile capricii şi harul de a şti să-şi păstreze controlul. Fiindcă primejdiile unei supărări stau la pândă: se poate pierde controlul şi cuvintele se pot umple de răutate, ajungând să jignească şi, chiar fără intenţie, să rănească şi să facă rău.

Soţii trebuie să înveţe să tacă, să aştepte şi să vorbească într-un mod pozitiv, optimist. Când bărbatul se supără, este momentul ca nevasta să fie deosebit de răbdătoare, până se liniştesc lucrurile; şi invers. Dacă există dragoste sinceră şi grija de a o întări, este foarte greu ca amândoi să se lase dominaţi de pornirea spre ceartă în acelaşi moment...

Alt aspect foarte important: trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu avem niciodată dreptate pe de-a întregul. Se poate spune chiar că, în multe privinţe, de obicei foarte discutabile, cu cât suntem mai convinşi că avem absolută dreptate, cu atât e mai sigur că nu avem. Judecând astfel, e mai simplu apoi să rectificăm şi, dacă e necesar, să cerem iertare, aceasta fiind cea mai bună cale de a pune capăt supărării; se revine astfel la linişte şi la afecţiune. Nu vă îndemn să vă certaţi, dar e de înţeles să ne certăm câteodată cu cei pe care îi iubim cel mai mult, de obicei aceia cu care convieţuim, că doar n-o să ne certăm cu preotul Juan din Indii ¹¹. Aşadar, dacă aceste mici dispute între soţi nu sunt frecvente – şi trebuie amândoi să se străduiască să nu fie -, nu înseamnă că lipseşte dragostea, ba chiar o pot ajuta să crească.

Un ultim sfat: să nu se certe niciodată de faţă cu copiii; pentru asta e de-ajuns să folosească un anume cuvânt, o privire, un gest. Şi, dacă nu sunt în stare să se abţină, se vor certa mai târziu, când oricum s-au mai liniştit. Se cuvine ca pacea conjugală să domnească în familie, pentru că este condiţia necesară pentru o educaţie temeinică şi eficientă. Copiii trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de dragoste sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; iar fleacurile vieţii de zi cu zi nu trebuie să le ascundă realitatea unui sentiment capabil să depăşească orice.

Câteodată ne luăm prea în serios. Toţi ne supărăm din când în când; uneori, fiindcă e necesar, alteori pentru că ne lipseşte spiritul mortificării. Important este să demonstrăm că aceste supărări nu distrug afecţiunea şi că se poate reveni la intimitatea familială cu un zâmbet. Într-un cuvânt, bărbatul şi nevasta trebuie să trăiască iubindu-se unul pe celălalt şi iubindu-şi copiii, pentru că astfel îl iubesc pe Domnul.