Lista numerelor

Dumneavoastră vorbiţi şi scrieţi de mulţi ani că vocaţia laicilor constă în trei elemente: „a sfinţi munca, a se sfinţi prin muncă şi a-i sfinţi pe ceilalţi prin muncă”. Aţi putea să ne precizaţi ce înţelegeţi exact prin primul, a sfinţi munca?

Este greu de explicat pe scurt, pentru că în această expresie sunt implicate concepte fundamentale din însăşi teologia Creaţiei. Am propovăduit întotdeauna – de patruzeci de ani – că orice muncă omenească cinstită, intelectuală sau manuală, trebuie să fie realizată de credincios cu cea mai mare perfecţiune posibilă: cu perfecţiunea omenească (deci competenţa profesională) şi cu cea creştină (din dragoste pentru voia Domnului şi în slujba oamenilor). Fiindcă făcută astfel, această muncă omenească, oricât de modestă şi măruntă ar părea, contribuie la ordonarea creştinească a realităţilor lumeşti – la manifestarea dimensiunii sale divine – şi este asumată şi integrată în opera prodigioasă a Creaţiei şi a Mântuirii lumii: astfel, munca este înălţată la demnitatea harului, se sanctifică, se preface în lucrarea lui Dumnezeu, operatio Dei, opus Dei.

Amintindu-le credincioşilor minunatele cuvinte ale Genezei –Domnul l-a creat pe om pentru ca acesta să muncească -, ne-am îndreptat privirea spre exemplul lui Cristos, care şi-a petrecut aproape în totalitate viaţa pământească lucrând ca meşteşugar într-un sat. Iubim această muncă omenească pe care El şi-a asumat-o ca o condiţie de viaţă, a cultivat-o şi a sfințit-o. Vedem în muncă – în nobila trudă creatoare a oamenilor – nu numai una din cele mai înalte valori umane, mijloc neapărat necesar pentru progresul societăţii şi statornicirea tot mai justă a relaţiilor între oameni, ci şi un semn al dragostei Domnului pentru creaturile sale, al dragostei între oameni şi al dragostei oamenilor faţă de Dumnezeu: un mijloc de desăvârşire, o cale spre sfinţenie.

De aceea, obiectivul unic al Opus Dei trebuie să fie veşnic acela de a contribui să existe în mijlocul lumii, în realităţile şi preocupările seculare, bărbaţi şi femei de toate rasele şi condiţiile sociale, care vor să-l iubească şi slujească pe Domnul şi să-şi iubească semenii în şi prin munca zilnică.

Unii, tocmai din cauza prezenţei laicilor Opus Dei în posturi influente ale societăţii spaniole, vorbesc de influenţa Opus Dei în Spania. Ne-aţi putea explica în ce constă această influenţă?

Mă supără nespus tot ce poate suna a laudă de sine. Dar cred că n-ar fi smerenie, ci orbire şi ingratitudine faţă de Domnul – care ne binecuvântează cu atâta dărnicie munca – să nu recunoaştem că Opus Dei are realmente influenţă în societatea spaniolă. În ţările unde Opera lucrează de mulţi ani – în Spania practic de treizeci şi nouă, pentru că aici a fost voia Domnului ca Asociaţia noastră să ia naştere în viaţa Bisericii – este logic ca această influenţă să aibă o relevanţă socială importantă, în paralel cu dezvoltarea continuă a activităţii sale.

De ce natură este această influenţă? Este evident că, dat fiind că Opus Dei este o Asociaţie cu scopuri spirituale, apostolice, natura influenţei sale – în Spania, ca şi în celelalte ţări din cele cinci continente unde ne desfăşurăm activitatea – nu poate fi decât de acest tip: o influenţă spirituală, apostolică. La fel ca totalitatea Bisericii – sufletul lumii –, influenţa Opus Dei în societatea civilă nu are caracter lumesc – social, politic, economic etc. –, chiar dacă se repercutează asupra aspectelor etice ale tuturor activităţilor umane, ci o influenţă de ordin diferit şi superior, care se exprimă printr-un verb precis: a sanctifica.

Aceasta ne duce la tema persoanelor din Opus Dei pe care dumneavoastră le numiţi influente. Pentru o asociaţie al cărei scop este să facă politică, ar fi influenţi acei membri ai săi care ocupă un loc în parlament sau în consiliul de miniştri. Dacă asociaţia este culturală, îi va considera influenţi pe acei membri care sunt filozofi de mare faimă, sau are premii naţionale de literatură etc. Dacă asociaţia îşi propune însă – ca în cazul Asociaţiei Opus Dei – să sfinţească munca de zi cu zi a oamenilor, fie materială, fie intelectuală, este limpede că vor trebui să fie consideraţi influenţi toţi membrii săi, pentru că toţi lucrează – îndatorirea generală a oamenilor de a munci are, în cadrul Lucrării, rezonanţe disciplinare şi ascetice speciale –, şi pentru că toţi se străduiesc să-şi îndeplinească această muncă, oricare ar fi ea, cu sfinţenie, creştineşte, urmărind perfecţiunea. De aceea, după părerea mea, la fel de influentă – de importantă, de necesară – este mărturia unui fiu al meu, miner, printre tovarăşii lui de muncă, pe cât este aceea a unui rector de universitate printre ceilalţi membri ai consiliului profesoral.

De unde vine, aşadar, influenţa exercitată de Opus Dei? O arată o simplă privire asupra acestei realităţi sociologice: din Asociaţia noastră fac parte persoane de orice condiţie socială, orice profesie, orice vârstă şi statut de viaţă: femei şi bărbaţi, clerici şi laici, bătrâni şi tineri, celibatari şi căsătoriţi, profesori universitari, muncitori, ţărani, funcţionari, persoane cu profesii liberale sau care lucrează în instituţii oficiale etc. V-aţi gândit la puterea de iradiere creştină, pe care o reprezintă o gamă atât de amplă şi variată de persoane, mai ales dacă se numără cu zecile de mii şi sunt animate de acelaşi spirit apostolic, acela de a-şi sfinţi profesia sau meseria – în orice mediu social s-ar mişca –, de a se sfinţi în această muncă şi a sfinţi prin această muncă?

La aceste lucrări apostolice personale se cuvine să se adauge înmulţirea operelor noastre corporative de apostolat: cămine studenţeşti, case de reculegere, Universitatea din Navarra, centre de formare pentru muncitori şi ţărani, institute tehnice, licee, şcoli de formare pentru femei etc. Aceste opere au fost şi sunt, fără îndoială, focare de iradiere a spiritului creştin care, promovate de laici, conduse cu profesionalism de către laici, la fel ca şi camarazii lor care îndeplinesc aceleaşi sarcini sau îndeletniciri şi deschise persoanelor de orice categorie şi condiţie socială, au sensibilizat ample straturi ale societăţii cu privire la necesitatea de a da un răspuns creştinesc unor chestiuni ridicate de exercitarea profesiunii sau meseriei lor.

Toate acestea au scos în evidenţă Opus Dei şi i-au acordat importanţă socială. Nu faptul că unii dintre membrii săi ocupă funcţii de influenţă omenească – lucru ce nu ne interesează absolut deloc şi de aceea îl lăsăm la libera decizie şi responsabilitate a fiecăruia –, ci faptul că toţi, şi bunătatea lui Dumnezeu face să fie mulţi, înfăptuiesc lucrări – de la cele mai umile meserii – ce influenţează în chip divin.

Şi acest fapt este logic: cine poate crede că influenţa Bisericii în Statele Unite a început în ziua în care a fost ales preşedinte catolicul John Kennedy?

Aţi dori să ne explicaţi misiunea principală şi obiectivele Opus Dei? Pe ce precedente v-aţi fundamentat ideile despre această Asociaţie? Sau Opus Dei este ceva unic, cu totul nou în cadrul Bisericii şi al Creştinătăţii? Poate fi comparată cu ordinele religioase şi cu institutele seculare ori cu asociaţiile catolice de genul, de ex., celor numite Holy Name Society, Cavalerii lui Columb, Christopher Movement etcetera?

Opus Dei îşi propune să promoveze printre persoane din toate clasele societăţii dorinţa de perfecţiune creştină în mijlocul lumii. Cu alte cuvinte, Opus Dei îşi propune să ajute persoanele care trăiesc în societate – omul obişnuit, omul de pe stradă -, să ducă o viaţă cu desăvârşire creştină, fără să-şi schimbe traiul normal, nici munca de zi cu zi şi nici speranţele şi năzuinţele.

De aceea se poate spune, cu cuvintele pe care le-am scris acum mulţi ani, că Opus Dei este veche precum Evanghelia şi nouă precum Evanghelia. Aceasta înseamnă să li se amintească creştinilor cuvintele minunate din Geneză: Dumnezeu a creat omul ca să muncească. Să li se amintească de pilda lui Cristos, care şi-a petrecut aproape toată viaţa pământească muncind ca meşteşugar într-un sat. Munca nu este doar una din cele mai nobile valori umane şi mijlocul prin care oamenii trebuie să contribuie la progresul societăţii, ci este şi cale de sfinţire.

Cu ce alte organizaţii am putea compara Opus Dei? Nu este uşor să găsim un răspuns, căci, încercând să comparăm între ele organizaţii care urmăresc ţeluri spirituale, riscăm să rămânem la trăsături externe sau la denumiri juridice, uitând ceea ce este cel mai important: spiritul care dă viaţă şi raţiune de a fi oricărei lucrări.

Mă voi mulţumi să spun că, având în vedere cele menţionate de dumneavoastră, Opus Dei este foarte departe de ordinele religioase şi de institutele seculare şi mai aproape de instituţii ca Holy Name Society.

Opus Dei este o organizaţie internaţională de laici, din care fac parte şi preoţi seculari (o minoritate redusă în comparaţie cu numărul total al membrilor). Membrii săi sunt persoane care trăiesc în societate, unde îşi exercită profesia sau meseria. Ei nu apelează la Opus Dei pentru a-şi abandona munca, ci dimpotrivă, pentru a afla un ajutor spiritual spre a-şi sfinţi munca lor obişnuită, transformând-o totodată într-un mijloc de a se sfinţi pe sine sau de a-i ajuta pe ceilalţi să se sfinţească. Ei nu-şi schimbă starea – continuă să fie celibatari, căsătoriţi, văduvi sau preoţi -, ci încearcă să-l slujească pe Domnul şi să-şi ajute semenii din propria lor condiţie. Opus Dei nu este interesată de voturi şi promisiuni; ceea ce le cere membrilor săi este ca, în pofida neajunsurilor şi greşelilor proprii oricărei vieţi, să se străduiască să practice virtuţile omeneşti şi creştine, ştiind că sunt fii ai lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o comparaţie, modalitatea cea mai uşoară de a înţelege Opus Dei este să ne gândim la viaţa primilor creştini. Aceştia îşi trăiau plenar vocaţia creştină; căutau cu hotărâre perfecţiunea pentru care erau meniţi prin actul, simplu şi sublim, al Botezului. Nu se deosebeau ca înfăţişare de ceilalţi cetăţeni. Membrii Opus Dei sunt persoane normale; fac o muncă obişnuită; trăiesc în mijlocul lumii în calitatea pe care o au: aceea de cetăţeni creştini care doresc să răspundă, în întregime, exigenţelor credinţei lor.

Aţi putea descrie diferenţele existente între modul în care Opus Dei ca Asociaţie îşi îndeplineşte misiunea şi acela în care membrii săi şi-o îndeplinesc individual pe a lor? De exemplu, ce criterii stabilesc că este mai bine ca un proiect să fie realizat de Asociaţie – un liceu ori o casă de reculegeri - sau de entităţi individuale– o întreprindere editorială sau comercială?

Activitatea principală a Opus Dei constă în a oferi membrilor săi, precum şi tuturor celor care o doresc, mijloacele spirituale necesare pentru a trăi ca buni creştini în mijlocul lumii. Le face cunoscută doctrina lui Cristos, învăţăturile Bisericii; le insuflă un spirit ce îi îndeamnă să lucreze cu sârg din dragoste faţă de Dumnezeu şi în slujba tuturor oamenilor. Într-un cuvânt, să se comporte ca buni creştini: convieţuind cu toţi, respectând libertatea legitimă a tuturor şi făcând ca această lume a noastră să fie mai dreaptă.

Fiecare dintre membri îşi câştigă viaţa şi serveşte societatea prin profesia pe care o avea înainte de a intra în Opus Dei şi pe care ar practica-o dacă n-ar aparţine Lucrării. Astfel, unii sunt mineri, alţii predau în şcoli sau Universităţi, pot fi comercianţi, ţărani, sau casnice, secretare. Nu există nicio activitate umană nobilă care să nu poată fi desfăşurată de un membru al Opus Dei. Cel care, de exemplu, înainte de a face parte din Lucrarea noastră, lucra într-o întreprindere editorială sau comercială, continuă să lucreze tot acolo şi după. Şi dacă îşi caută un nou loc de muncă sau se decide să înfiinţeze orice fel de firmă, împreună cu colegii de breaslă, poate hotărî în deplină libertate, acceptând personal rezultatele muncii sale şi răspunzând de asemenea personal.

Întreaga activitate a Directorilor Lucrării se bazează pe un desăvârşit respect al libertăţii profesionale a membrilor: aceasta este o cerinţă de importanţă capitală, de care depinde însăşi existenţa Lucrării, şi care este îndeplinită, prin urmare, cu fidelitate absolută. Fiecare membru poate lucra profesional în aceleaşi domenii ca şi când n-ar face parte din Opus Dei, astfel încât nici Lucrarea ca atare, şi nici vreunul dintre ceilalţi membri, nu au nimic de a face cu munca profesională prestată în mod concret de respectivul membru. Când intră în Asociaţie, membrii îşi iau angajamentul de a se strădui să caute perfecţiunea creştină prin munca lor şi să conştientizeze cu mai multă claritate, caracterul de slujire adus omenirii, pe care trebuie să îl aibă orice viaţă creştină.

Aşadar, misiunea principală a Lucrării – aşa cum am mai spus-o – este aceea de a le asigura o formare creştină membrilor săi, precum şi altor oameni care vor să beneficieze de aceasta. În plus, dorinţa de a contribui la rezolvarea problemelor ce afectează societatea, direcţie în care idealul creştin poate avea un rol foarte constructiv, face ca Lucrarea ca atare, în mod corporativ, să desfăşoare unele activităţi şi iniţiative. Criteriul în acest domeniu este acela că Opus Dei, având scopuri exclusiv spirituale, poate realiza în mod corporatist numai acele activităţi ce constituie, clar şi imediat, o slujire creştină, un apostolat. Ar fi absurd să se creadă că Opus Dei ca atare s-ar putea ocupa cu extragerea cărbunelui din mină sau cu promovarea oricărui gen de întreprinderi cu caracter economic. Operele ei corporative sunt activităţi nemijlocit apostolice: o şcoală pentru formarea ţăranilor, un dispensar medical pentru o zonă sau o ţară subdezvoltată, o şcoală pentru promovarea socială a femeii etc. Pe scurt, opere de asistenţă, de educaţie sau de binefacere, ca acelea întreprinse în mod obişnuit în toată lumea de instituţii de orice orientare religioasă.

Pentru a duce la bun sfârşit aceste opere se dispune în primul rând de munca personală a membrilor, care uneori se dedică plenar acestora, dar şi de ajutorul generos oferit de nenumăraţi oameni, credincioşi sau nu. Unii se simt îndemnaţi să colaboreze din raţiuni spirituale; alţii, chiar dacă nu împărtăşesc ţelurile apostolice, văd că este vorba de iniţiative în folosul societăţii, deschise tuturor, fără niciun fel de discriminare rasială, religioasă ori ideologică ².

Cum se dezvoltă Opus Dei în alte ţări, în afară de Spania? Care este influenţa sa în Statele Unite, Anglia, Italia etc.?

În prezent fac parte din Opus Dei persoane reprezentând şaizeci şi opt de naţionalităţi, care lucrează în toate ţările din America şi Europa occidentală şi în câteva ţări din Africa, Asia şi Oceania.

Influenţa exercitată de Opus Dei în toate aceste ţări este o influenţă spirituală. Constă în esenţă în a ajuta persoanele care se apropie de munca noastră să trăiască mai stăruitor spiritul evanghelic în viaţa lor obişnuită. Aceşti oameni muncesc în cele mai diferite locuri: sunt printre ei, de la ţărani care cultivă pământul în sate îndepărtate din regiunea muntoasă andină, până la bancheri de pe Wall Street. Opus Dei le arată tuturor că munca lor curentă – fie umilă, fie strălucită sub aspect omenesc – are o mare valoare şi poate fi un mijloc extrem de eficace pentru a-i iubi şi a-i sluji pe Domnul şi pe ceilalţi oameni. Îi învaţă să-şi iubească toţi semenii, să le respecte libertatea, să acţioneze – cu deplină autonomie, în modul care li se pare cel mai potrivit – pentru a spulbera neînţelegerile şi intoleranţa dintre oameni şi pentru ca societatea să fie mai dreaptă. Aceasta este singura influenţă a Opus Dei oriunde activează.

Referindu-mă la lucrările sociale şi educative pe care Opera le promovează îndeobşte, vă pot spune că acestea răspund în fiecare loc condiţiilor concrete şi necesităţilor societăţii. Nu am date amănunţite despre toate aceste lucrări fiindcă, aşa cum am mai arătat, organizaţia noastră este foarte descentralizată. Aş putea menţiona, ca un exemplu dintre multele posibile, Midtown Sports and Cultural Center în Near West Side din Chicago, care oferă programe educative şi sportive locuitorilor din cartier. O parte importantă a muncii lor constă în promovarea convieţuirii şi a bunelor raporturi între diferitele grupuri etnice de acolo. Altă lucrare de interes în Statele Unite se desfăşoară la The Heights, în Washington, unde se ţin cursuri de orientare profesională, programe speciale pentru studenţii supradotaţi etc.

În Anglia s-ar putea evidenţia activitatea căminelor de studenţi, care le oferă acestora nu numai găzduire, ci şi diferite programe pentru a-şi completa formarea culturală, umană şi spirituală. Netherhall House din Londra poate prezenta un interes deosebit prin caracterul său internaţional. Au convieţuit în acest cămin studenţi din peste cincizeci de ţări. Mulţi dintre ei nu sunt creştini, casele Lucrării fiind deschise tuturor, fără discriminare rasială şi nici religioasă.

Pentru a nu mă extinde prea mult, voi mai menţiona doar o altă lucrare, Centro Internazionale della Gioventù lavoratrice de la Roma. Acest centru pentru formarea profesională a muncitorilor tineri a fost comandat organizaţiei Opus Dei de către Papa Ioan al XXIII-lea şi inaugurat de Papa Paul al VI-lea, cu mai puţin de un an în urmă.

Dumneavoastră aţi vorbit adesea despre muncă: aţi putea să ne spuneţi ce loc ocupă munca în spiritualitatea Lucrării?

Vocaţia pentru Opus Dei nu schimbă în niciun fel condiţia, starea de viaţă a celui care o simte. Şi, întrucât condiţia umană este munca, vocaţia supranaturală a sfinţeniei şi a apostolatului, conform spiritului Opus Dei, confirmă vocaţia omenească a muncii. Imensa majoritate a membrilor Lucrării sunt laici, creştini obişnuiţi; condiţia lor este aceea a unor oameni care au o profesie, o meserie, o ocupaţie, adesea absorbitoare, cu care îşi câştigă existența, îşi întreţin familia, contribuie la binele comun temporal, îşi dezvoltă personalitatea.

Vocaţia pentru Opus Dei vine să confirme toate acestea; până într-atât, încât una din trăsăturile esenţiale ale acestei vocaţii este tocmai faptul de a trăi în lume şi a efectua o muncă - cu toate imperfecţiunile personale, o spun din nou – în modul cel mai apropiat de perfecţiune cu putinţă, atât din punctul de vedere omenesc cât şi din acela supranatural. Aşadar, o muncă făcută cu competenţă şi spirit de a sluji, menită să contribuie efectiv la edificarea oraşului pământesc şi la consacrarea lumii, fiind prin urmare sanctificatoare şi sanctificată.

Cei care doresc să trăiască în chip perfect credinţa şi să practice apostolatul, conform spiritului Lucrării, trebuie să se sfinţească prin profesie, să-şi sfinţească profesia şi să-şi sfinţească semenii prin profesie. Trăind astfel, fără a se deosebi de ceilalţi cetăţeni, egali cu ei, care lucrează împreună cu ei, se străduiesc să se identifice cu Cristos, după modelul celor treizeci de ani de muncă ai săi în atelierul din Nazaret.

Pentru că această muncă obişnuită este nu numai mediul în care trebuie să se sfinţească, ci însăşi materia sfinţirii lor: în mijlocul întâmplărilor zilei de lucru, descoperă mâna lui Dumnezeu şi află îndemnul spre viaţa de rugăciune. Însăşi activitatea profesională îi pune în legătură cu alte persoane – rude, prieteni, colegi – şi cu marile probleme care afectează societatea în care trăiesc sau întreaga lume, şi le oferă astfel posibilitatea de a se dărui slujirii semenilor care este esenţială pentru creştini. Astfel, trebuie să se străduiască să aducă o mărturie adevărată despre Cristos, pentru ca toţi să înveţe să-l cunoască şi să-l iubească pe Domnul, să descopere că viaţa normală în lume, munca de zi cu zi, pot fi o întâlnire cu Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, sfinţenia şi apostolatul alcătuiesc un singur tot cu viaţa membrilor Lucrării şi, de aceea, munca este centrul vieţii lor spirituale. Dăruirea pentru Domnul se încadrează în munca pe care aceştia o făceau înainte de a intra în Lucrare şi pe care continuă s-o facă şi după aceea.

Când, în primii mei ani de activitate pastorală, am început să propovăduiesc toate acestea, unele persoane nu m-au înţeles, altele s-au scandalizat: erau obişnuite să audă vorbindu-se mereu de lume într-un sens peiorativ. Domnul mă făcuse să înţeleg, iar eu încercam să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă, că lumea este bună, fiindcă operele Domnului sunt întotdeauna perfecte şi că noi, oamenii, suntem cei care facem ca lumea să fie rea, prin păcatele noastre.

Spuneam atunci, şi o mai spun şi astăzi, că trebuie să iubim lumea, pentru că în lume îl întâlnim pe Dumnezeu, pentru că, în întâmplările şi evenimentele lumii, Domnul ni se înfăţişează şi ni se revelează.

Răul şi binele se amestecă în istoria omenească şi, de aceea, creştinul trebuie să ştie să discearnă; dar niciodată acest discernământ nu trebuie să-l determine să tăgăduiască bunătatea operelor Domnului, ci, dimpotrivă, să recunoască divinitatea care se manifestă în omenesc, chiar şi în pofida slăbiciunilor noastre. Un îndemn potrivit pentru viaţa creştină poate fi găsit în aceste cuvinte ale Apostolului Paul: Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu ¹⁰, pentru a împlini astfel scopurile acestui Dumnezeu care vrea să salveze lumea.