Dumneavoastră aţi vorbit adesea despre muncă: aţi putea să ne spuneţi ce loc ocupă munca în spiritualitatea Lucrării?

Vocaţia pentru Opus Dei nu schimbă în niciun fel condiţia, starea de viaţă a celui care o simte. Şi, întrucât condiţia umană este munca, vocaţia supranaturală a sfinţeniei şi a apostolatului, conform spiritului Opus Dei, confirmă vocaţia omenească a muncii. Imensa majoritate a membrilor Lucrării sunt laici, creştini obişnuiţi; condiţia lor este aceea a unor oameni care au o profesie, o meserie, o ocupaţie, adesea absorbitoare, cu care îşi câştigă existența, îşi întreţin familia, contribuie la binele comun temporal, îşi dezvoltă personalitatea.

Vocaţia pentru Opus Dei vine să confirme toate acestea; până într-atât, încât una din trăsăturile esenţiale ale acestei vocaţii este tocmai faptul de a trăi în lume şi a efectua o muncă - cu toate imperfecţiunile personale, o spun din nou – în modul cel mai apropiat de perfecţiune cu putinţă, atât din punctul de vedere omenesc cât şi din acela supranatural. Aşadar, o muncă făcută cu competenţă şi spirit de a sluji, menită să contribuie efectiv la edificarea oraşului pământesc şi la consacrarea lumii, fiind prin urmare sanctificatoare şi sanctificată.

Cei care doresc să trăiască în chip perfect credinţa şi să practice apostolatul, conform spiritului Lucrării, trebuie să se sfinţească prin profesie, să-şi sfinţească profesia şi să-şi sfinţească semenii prin profesie. Trăind astfel, fără a se deosebi de ceilalţi cetăţeni, egali cu ei, care lucrează împreună cu ei, se străduiesc să se identifice cu Cristos, după modelul celor treizeci de ani de muncă ai săi în atelierul din Nazaret.

Pentru că această muncă obişnuită este nu numai mediul în care trebuie să se sfinţească, ci însăşi materia sfinţirii lor: în mijlocul întâmplărilor zilei de lucru, descoperă mâna lui Dumnezeu şi află îndemnul spre viaţa de rugăciune. Însăşi activitatea profesională îi pune în legătură cu alte persoane – rude, prieteni, colegi – şi cu marile probleme care afectează societatea în care trăiesc sau întreaga lume, şi le oferă astfel posibilitatea de a se dărui slujirii semenilor care este esenţială pentru creştini. Astfel, trebuie să se străduiască să aducă o mărturie adevărată despre Cristos, pentru ca toţi să înveţe să-l cunoască şi să-l iubească pe Domnul, să descopere că viaţa normală în lume, munca de zi cu zi, pot fi o întâlnire cu Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, sfinţenia şi apostolatul alcătuiesc un singur tot cu viaţa membrilor Lucrării şi, de aceea, munca este centrul vieţii lor spirituale. Dăruirea pentru Domnul se încadrează în munca pe care aceştia o făceau înainte de a intra în Lucrare şi pe care continuă s-o facă şi după aceea.

Când, în primii mei ani de activitate pastorală, am început să propovăduiesc toate acestea, unele persoane nu m-au înţeles, altele s-au scandalizat: erau obişnuite să audă vorbindu-se mereu de lume într-un sens peiorativ. Domnul mă făcuse să înţeleg, iar eu încercam să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă, că lumea este bună, fiindcă operele Domnului sunt întotdeauna perfecte şi că noi, oamenii, suntem cei care facem ca lumea să fie rea, prin păcatele noastre.

Spuneam atunci, şi o mai spun şi astăzi, că trebuie să iubim lumea, pentru că în lume îl întâlnim pe Dumnezeu, pentru că, în întâmplările şi evenimentele lumii, Domnul ni se înfăţişează şi ni se revelează.

Răul şi binele se amestecă în istoria omenească şi, de aceea, creştinul trebuie să ştie să discearnă; dar niciodată acest discernământ nu trebuie să-l determine să tăgăduiască bunătatea operelor Domnului, ci, dimpotrivă, să recunoască divinitatea care se manifestă în omenesc, chiar şi în pofida slăbiciunilor noastre. Un îndemn potrivit pentru viaţa creştină poate fi găsit în aceste cuvinte ale Apostolului Paul: Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu ¹⁰, pentru a împlini astfel scopurile acestui Dumnezeu care vrea să salveze lumea.