OPUS DEI: O ORGANIZAŢIE CARE PROMOVEAZĂ AFLAREA SFINŢENIEI ÎN LUME

Opus Dei ocupă un loc de prim plan în procesul modern de evoluţie a corpului laicilor; am dori, de aceea, să vă întrebăm, înainte de orice, care sunt, în opinia dumneavoastră, caracteristicile mai relevante ale acestui proces.

Am crezut întotdeauna că trăsătura fundamentală a procesului de evoluţie a comunităţii laicilor este conştientizarea demnităţii vocaţiei creştine. Chemarea Domnului, caracterul Botezului şi harul fac ca fiecare creştin să poată şi să trebuiască să întruchipeze pe deplin credinţa. Fiecare creştin trebuie să fie alter Christus, ipse Christus, un alt Cristos, însuşi Cristos, prezent printre oameni. Sfântul Părinte a spus-o limpede: „Este necesar să redăm întreaga sa însemnătate faptului de a fi primit sfântul Botez, adică de a fi fost altoiţi, prin acest sacrament, în Trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica... A fi creştin, a fi primit Botezul, nu trebuie să fie considerat un fapt indiferent sau fără valoare, ci trebuie să marcheze adânc şi în chip fericit conştiinţa tuturor celor botezaţi” ¹.

Aceasta aduce cu sine o viziune mai profundă asupra Bisericii, ca fiind o comunitate alcătuită din toţi creştinii, astfel încât toţi suntem solidari având aceeaşi misiune, pe care fiecare trebuie să şi-o îndeplinească în acord cu circumstanţele sale personale. Graţie însufleţirii de la Duhul Sfânt, laicii sunt tot mai conştienţi că sunt Biserică şi că au o misiune specifică, sublimă şi necesară, căci a fost dorită de Dumnezeu. Ei ştiu că această misiune depinde de însăşi condiţia lor de creştini şi nu în mod necesar de un ordin al Ierarhiei, chiar dacă este evident că vor trebui s-o ducă la bun sfârşit în comuniune cu Ierarhia ecleziastică şi conform învăţăturilor Magisteriului: fără comuniunea cu Corpul episcopal şi cu conducătorul acestuia, Pontiful Roman, nu poate exista, pentru un catolic, comuniunea cu Cristos.

Modul specific în care laicii contribuie la sfinţirea şi la apostolatul Bisericii este acţiunea liberă şi responsabilă în mijlocul structurilor lumeşti, aducând acolo fermentul mesajului creştin. Mărturia vieţii creştine, cuvântul care iluminează în numele Domnului şi acţiunea responsabilă, în slujba semenilor, sunt tot atâtea manifestări ale acestei prezenţe prin care creştinul obişnuit îşi îndeplineşte misiunea divină, contribuind la rezolvarea problemelor comune.

De foarte mulţi ani, chiar de la data fondării Opus Dei, am tot meditat şi i-am făcut şi pe alţii să mediteze la cuvintele pe care ni le spune Sfântul Ioan: Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum ². Cristos, murind pe Cruce, atrage spre sine întreaga Creaţie şi, în numele lui, creştinii, lucrând în mijlocul lumii, trebuie să reconcilieze toate lucrurile cu Domnul, punându-l pe Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti.

Aş vrea să adaug că, împreună cu această conştientizare a laicilor, se produce o dezvoltare analoagă a sensibilităţii pastorilor. Îşi dau seama de specificul vocaţiei laicilor, ce trebuie să fie promovată şi însufleţită printr-o pastorală care să ducă la descoperirea, în mijlocul Poporului lui Dumnezeu, a carismei sfinţeniei şi apostolatului, în infinitele şi extrem de diferitele forme în care Domnul o acordă.

Această nouă pastorală, foarte exigentă, este însă, în opinia mea, absolut necesară. Cere darul supranatural al discernământului spiritului, sensibilitatea pentru lucrurile Domnului, umilinţa de a nu impune propriile preferinţe şi de a sluji pentru ceea ce Domnul sădeşte în suflete. Într-un cuvânt: dragostea pentru îndreptăţita libertate a fiilor lui Dumnezeu, care îl întâlnesc pe Cristos şi sunt purtători de Cristos, străbătând drumuri foarte deosebite între ele, dar toate în aceeaşi măsură divine.

Una dintre primejdiile cele mai mari care ameninţă astăzi Biserica ar putea fi chiar aceea de a nu recunoaşte aceste exigenţe divine ale libertăţii creştine şi, în virtutea unor înşelătoare raţiuni de eficienţă, să se pretindă impunerea unei uniformităţi creştinilor. La originea acestei atitudini există ceva nu numai drept, ci şi lăudabil: dorinţa ca Biserica să dea o astfel de mărturie încât să impresioneze lumea modernă. Mi-e tare teamă, totuşi, că drumul este greşit şi că duce, pe de o parte, la angajarea Ierarhiei în chestiuni lumeşti, căzând într-un clericalism diferit, dar la fel de nefast precum cel din secolele trecute; şi, pe de alta, la izolarea laicilor, a creştinilor obişnuiţi, de lumea în care trăiesc, pentru a-i transforma în purtători de cuvânt ai deciziilor sau ideilor concepute în afara acestei lumi.

Mi se pare că nouă, preoților, ni se cere umilinţa de a învăţa să nu fim la modă, de a fi cu adevărat slujitorii slujitorilor Domnului – amintindu-ne de acel strigăt al Botezătorului: illum oportet crescere, me autem minui, se cuvine ca El să crească şi eu să mă micşorez ³-, pentru ca laicii, creştinii obişnuiţi, să-l facă cunoscut pe Cristos în toate mediile societăţii. Misiunea de a răspândi doctrina, de a ajuta să se pătrundă în exigenţele personale şi sociale ale Evangheliei, de a discerne semnele timpului este şi va fi întotdeauna una din sarcinile fundamentale ale preotului. Însă orice activitate sacerdotală trebuie să fie dusă la bun sfârşit cu cel mai mare respect pentru îndreptăţita libertate de conştiinţă; fiecare om trebuie să răspundă liber Domnului. De altfel, orice catolic, pe lângă acest ajutor al preotului, are şi inteligenţa proprie dăruită de Dumnezeu, harul stării pentru a-şi continua misiunea specifică pe care a primit-o, ca om şi creştin.

Cine crede că, pentru ca vocea lui Cristos să se facă auzită în lumea de astăzi, clerul trebuie să vorbească sau să-și facă mereu simţită prezenţa, nu a înţeles încă bine demnitatea vocaţiei divine a tuturor şi a fiecăruia dintre creştini.

În acest cadru, care este munca pe care a desfăşurat-o şi o desfăşoară Opus Dei? Ce relaţii de colaborare stabilesc membrii săi cu alte organizaţii care lucrează în acest domeniu?

Nu-mi revine mie să formulez o apreciere de valoare în legătură cu ceea ce a făcut Opus Dei, prin harul Domnului. Am să afirm numai că finalitatea la care aspiră Opus Dei este aceea de a favoriza aflarea sfinţeniei şi exercitarea apostolatului din partea creştinilor care trăiesc în mijlocul lumii, oricare le-ar fi starea sau condiţia.

Lucrarea s-a născut pentru a ajuta ca aceşti creştini, inseraţi în urzeala societăţii civile – cu familiile lor, cu prietenii lor, cu munca lor profesională, cu aspiraţiile lor nobile -, să înţeleagă că viaţa lor, aşa cum este, poate fi prilejul unei întâlniri cu Cristos: adică este un drum de sfinţenie şi de apostolat. Cristos este prezent în orice acţiune omenească cinstită: viaţa unui creştin obişnuit – care poate părea unora banală şi măruntă – poate şi trebuie să fie o viaţă sfântă şi care sfinţeşte.

Cu alte cuvinte: pentru a-l urma pe Cristos, pentru a sluji Biserica, pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni să-şi recunoască destinul etern, nu trebuie neapărat să părăseşti lumea sau să te îndepărtezi de ea şi nici nu e nevoie să te dedici unei activităţi ecleziastice; condiţia necesară şi suficientă este aceea de a îndeplini misiunea pe care Domnul a încredinţat-o fiecăruia, în locul şi în mediul dorite de Providenţa sa.

Şi, dat fiind că majoritatea creştinilor primesc de la Dumnezeu misiunea de a sfinţi lumea pornind de dinăuntru, rămânând în mijlocul structurilor lumeşti, Opus Dei se dedică acţiunii de a-i face să descopere această misiune divină, arătându-le că vocaţia umană – vocaţia profesională, familială şi socială – nu se opune vocaţiei supranaturale: dimpotrivă, face parte integrantă din ea.

Opus Dei are ca misiune unică şi exclusivă răspândirea acestui mesaj - care este un mesaj evanghelic - printre toţi oamenii care trăiesc şi muncesc în lume, în orice mediu sau profesie. Iar celor care înţeleg acest ideal de sfinţenie, Lucrarea le facilitează mijloacele spirituale şi formaţia doctrinară, ascetică şi apostolică, necesare pentru a-l realiza în propria lor viaţă.

Membrii Opus Dei nu acţionează în grup, ci individual, cu libertate şi responsabilitate personale. Însă Opus Dei nu este din această cauză o organizaţie închisă, sau care în vreun fel îşi reuneşte membrii pentru a-i izola de ceilalţi oameni. Lucrările corporative, care sunt singurele conduse de Operă ⁴, sunt deschise oricărei persoane, fără niciun tip de discriminare: nici socială, nici culturală şi nici religioasă. Iar membrii săi, tocmai pentru că trebuie să se sfinţească în lume, colaborează întotdeauna cu toate persoanele cu care se află în legătură prin munca lor şi prin participarea lor la viaţa civică.

Aparţine în chip esenţial spiritului creştin nu numai faptul de a trăi în comuniune cu Ierarhia obişnuită - Pontiful Roman şi Episcopii -, ci şi acela de a simţi unitatea cu ceilalţi fraţi întru credinţă. De foarte multă vreme am considerat că unul dintre cele mai mari neajunsuri ale Bisericii în aceşti ani este că mulţi catolici nu cunosc ceea ce fac şi gândesc catolicii din alte ţări sau din alte medii sociale. Este nevoie să fie actualizată această fraternitate, pe care primii creştini au trăit-o atât de profund. Astfel ne vom simţi uniţi, apreciind totodată varietatea vocaţiilor personale şi se vor evita multe judecăţi nedrepte şi ofensatoare, propagate de anumite grupuri mici – în numele catolicismului -, împotriva fraţilor lor întru credinţă, care acţionează în realitate cu corectitudine şi putere de sacrificiu, răspunzând circumstanţelor particulare ale ţării lor.

Este important ca fiecare să încerce să fie credincios propriei chemări divine, astfel încât să nu înceteze de a oferi Bisericii ceea ce presupune carisma primită de la Domnul. Specific membrilor Opus Dei – creştini obişnuiţi – este să sfinţească lumea pornind de dinăuntru, participând la cele mai diverse lucrări omeneşti. Întrucât apartenenţa lor la Lucrare nu le schimbă cu nimic poziţia în lume, ei colaborează, în modul cel mai potrivit în fiecare caz, la celebrările religioase colective, la viaţa parohială etc. Şi, în acest sens, sunt cetăţeni obişnuiţi, care vor să fie buni catolici.

Însă membrii Lucrării nu se dedică, de obicei, activităţilor confesionale. Numai în cazuri excepţionale, când Ierarhia o cere în mod expres, vreun membru al Operei colaborează la lucrări ecleziastice. Nu există în această atitudine nicio dorinţă de a se pune în evidenţă, şi cu atât mai puţin de a desconsidera activităţile confesionale, ci numai hotărârea de a se ocupa de ceea ce este propriu vocaţiei pe care o are Opus Dei. Sunt mulţi călugări şi clerici, precum şi mulţi laici plini de zel, care îndeplinesc aceste activităţi, dedicându-le tot ce este mai de preţ în strădania lor.

Caracteristica membrilor Lucrării, misiunea pentru care se ştiu chemaţi de Dumnezeu, este însă alta. În cadrul chemării universale la sfinţenie, membrii Opus Dei primesc în plus o chemare specială, pentru a se dedica în chip liber şi responsabil să afle sfinţenia şi să facă apostolat în mijlocul lumii, angajându-se să trăiască un spirit specific şi să-şi însuşească, de-a lungul întregii vieţi, o formare particulară. Dacă şi-ar neglija munca lor în lume pentru a se ocupa de activităţile ecleziastice, ar face ca darurile primite să nu dea roade şi din cauza iluziei unei eficienţe pastorale imediate ar aduce un prejudiciu real Bisericii, fiindcă nu ar exista atâţia creştini care să se sfinţească în toate profesiile şi meseriile societăţii civile, în domeniul imens al muncii seculare.

În plus, necesitatea imperioasă a unei continue formări profesionale şi a formării religioase, împreună cu timpul destinat personal pietăţii, rugăciunii şi îndeplinirii prin jertfă a îndatoririlor stării le ocupă toată viaţa, nelăsându-le ceasuri libere.

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.

Cum este organizată Opus Dei?

Dacă vocaţia pentru Lucrare, aşa cum tocmai v-am spus, se face simţită de bărbaţi sau de femei în viaţa lor normală, chiar la locul lor de muncă, veţi înţelege că Opus Dei nu este organizată pe bază de comitete, adunări, reuniuni etc. Câteodată, spre mirarea unora, am spus că Opus Dei este, în acest sens, o organizaţie dezorganizată. Majoritatea membrilor – de fapt aproape toţi – trăiesc pe seama lor, în locul unde ar trăi dacă n-ar face parte din Lucrare: în casa lor, cu familia, în locul unde îşi desfăşoară munca.

Şi fiecare membru, acolo unde se află, îndeplineşte ţelul Lucrării: acela de a se strădui să fie sfânt, făcând din viaţa sa un apostolat zilnic, obişnuit, mărunt dacă vreţi, dar eficace în chip perseverent şi divin. Acesta e aspectul cel mai important şi, pentru a întreţine această viaţă de sfinţenie şi apostolat, fiecare primeşte de la Opus Dei ajutorul spiritual necesar, sfaturile, îndrumarea. Însă numai în domeniul strict spiritual. În toate celelalte – în munca sa, în relaţiile sale sociale etc – fiecare acţionează cum doreşte, ştiind că acesta nu este un teren neutru, ci materie care sfinţeşte, care poate fi sfinţită, şi mijloc de apostolat.

Astfel, toţi îşi duc propria viaţă, cu relaţiile şi îndatoririle respective, şi apelează la Lucrare pentru a primi ajutor spiritual. Aceasta impune o anumită structură, dar întotdeauna foarte redusă: se folosesc resursele adecvate pentru că acea structură să rămână cea strict necesară. Se organizează o formare religioasă doctrinară – care durează toată viaţa - şi care duce la o evlavie activă, sinceră şi autentică, şi la o sârguință ce presupune în mod necesar rugăciunea continuă a contemplativului şi munca apostolică personală şi responsabilă, fără niciun fel de fanatism.

Toţi membrii ştiu, în plus, unde pot găsi un preot al Lucrării cu care să vorbească despre chestiuni de conştiinţă. Unii membri – foarte puţini, în comparaţie cu numărul total -, locuiesc împreună, pentru a conduce o lucrare apostolică sau pentru a asigura asistenţa spirituală a celorlalţi, formând un cămin normal de familie creştină şi continuând, în acelaşi timp, să-şi practice respectiva profesie.

Există în fiecare ţară o conducere regională, întotdeauna sub forma unui colegiu, în frunte cu un Consilier; şi o conducere centrală – alcătuită din profesioniști de naţionalităţi foarte diferite -, cu sediul la Roma. Opus Dei este structurată în două Secţiuni, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, ambele fiind cu desăvârşire independente, constituind chiar două asociaţii distincte, unite numai prin persoana Preşedintelui General ⁷.

Sper că a reieşit foarte clar ce înseamnă organizaţie dezorganizată: faptul că se acordă prioritate spiritului în raport cu organizarea, că viaţa membrilor nu este încorsetată de cuvinte de ordine, planuri şi adunări. Fiecare este liber, legat de ceilalţi printr-un spirit comun şi o dorinţă comună de sfinţenie şi de apostolat şi încearcă să-şi sfinţească propria sa viaţă obişnuită.

S-a vorbit uneori de Opus Dei ca despre o organizaţie a aristocraţiei intelectuale, care doreşte să pătrundă în mediile politice, economice şi culturale cele mai relevante, pentru a le controla de dinăuntru, chiar dacă cu bune intenţii. Este adevărat?

Aproape toate instituţiile care au adus un mesaj nou ori care s-au străduit să slujească efectiv omenirea, trăind plenar Creştinismul, au suferit din cauza lipsei de înţelegere, mai cu seamă la început. Aceasta explică de ce, la început, unii n-au înţeles doctrina privitoare la apostolatul laicilor pe care o trăia şi o propovăduia Opus Dei.

Trebuie să mai spun – deşi nu îmi place să vorbesc despre astfel de lucruri – că, pe deasupra, în cazul nostru am înfruntat o campanie organizată şi perseverentă de calomniere. Au fost unii care au susţinut că noi lucrăm în secret - asta poate că o făceau ei -, că vrem să ocupăm posturi importante etc. Vă pot spune, în mod concret, că această campanie a fost iniţiată, acum aproape treizeci de ani, de către un călugăr spaniol care mai târziu şi-a părăsit ordinul şi Biserica, s-a căsătorit civil şi acum este pastor protestant.

Calomnia, după ce a fost lansată, trăieşte o vreme mai departe prin inerţie, fiindcă sunt oameni care scriu fără să se informeze şi pentru că nu toţi sunt ca acei ziarişti competenţi, care nu se cred infailibili şi dau dovadă de corectitudine, rectificând atunci când verifică o greșeală. Şi aşa s-a întâmplat, chiar dacă aceste calomnii sunt dezminţite de o realitate pe care toată lumea a putut să o constate, ca să nu mai vorbim de faptul că, încă de la prima vedere, se dovedesc și de necrezut. Este suficient să spunem că defăimările la care v-aţi referit nu au apărut decât în Spania; şi, bineînţeles, a crede că o instituţie internaţională ca Opus Dei gravitează în jurul problemelor unei singure ţări, demonstrează îngustime de vederi, provincialism.

Pe de altă parte, majoritatea membrilor Opus Dei – în Spania şi în toate ţările – sunt casnice, muncitori, mici negustori, funcţionari, ţărani etc; adică persoane care fac munci fără deosebită relevanţă politică sau socială. Faptul că există un mare număr de muncitori membri ai Opus Dei nu atrage atenţia; însă prezenţa unui politician, da. În realitate, pentru mine este la fel de importantă vocaţia unui hamal din gară ca şi aceea a unui director de firmă. Vocaţia este dată de Dumnezeu şi în operele Domnului nu încap discriminări, și cu atât mai puțin dacă sunt demagogice.

Cei care, văzându-i pe membrii Operei lucrând în cele mai diverse domenii de activitate, nu se gândesc decât la presupuse influenţe sau controale, dovedesc că au o concepţie meschină despre viaţa creştină. Opus Dei nu domină şi nu pretinde să domine nicio activitate lumească; doreşte numai să răspândească un mesaj evanghelic, acela că Domnul le cere tuturor oamenilor din lume să-l iubească şi să-l slujească tocmai prin activităţile lor pământeşti. În consecinţă, membrii Lucrării, care sunt creştini obişnuiţi, muncesc unde şi cum li se pare potrivit: Lucrarea se ocupă numai cu acordarea ajutorului spiritual, pentru ca aceştia să poată acţiona întotdeauna cu conştiinţă creştină.

Dar să vorbim, concret, de cazul Spaniei. Puţinii membri ai Opus Dei care activează în această ţară în posturi de transcendenţă socială sau care intervin în viaţa publică, o fac – ca pretutindeni - cu totală libertate şi responsabilitate personală, acţionând fiecare conform propriei conştiinţe. Aceasta explică faptul că, în practică, au adoptat poziţii diferite şi, în multe ocazii, contrarii.

În plus, vreau să atrag atenţia că a considera că prezenţa persoanelor care aparţin Opus Dei, în politica spaniolă, ar fi un fenomen special reprezintă, o deformare a realităţii ce ajunge să fie calomnie. Pentru că membrii Opus Dei care activează în viaţa publică spaniolă sunt o minoritate în comparaţie cu numărul total al catolicilor care intervin activ în acest sector. Populaţia spaniolă fiind catolică aproape în totalitate, este logic din punct de vedere statistic ca aceia care participă la viaţa politică să fie catolici. Mai mult încă, la toate nivelurile administraţiei publice spaniole – de la miniştri până la primari – abundă catolici care provin din cele mai diferite asociaţii de credincioşi: unele ramuri ale Acţiunii Catolice, Asociaţia Catolică Naţională de Propagandiști, al cărui prim preşedinte a fost actualul cardinal Herrera, Congregaţiile Mariane etc.

Nu vreau să mă extind mai mult asupra acestui subiect, dar profit de ocazie pentru a declara încă o dată că Opus Dei nu este legată de nicio ţară, de niciun regim, de nicio tendinţă politică, de nicio ideologie. Şi că membrii săi acţionează întotdeauna, în chestiunile lumeşti, cu deplină libertate, ştiind să-şi asume propriile responsabilităţi, şi detestă orice încercare de a se folosi de religie în beneficiul vreunei poziţii politice şi al intereselor de partid.

Lucrurile simple sunt uneori greu de explicat. De aceea m-am extins puţin răspunzând la întrebarea dumneavoastră. Să fie însă limpede că, în orice caz, defăimările pe care le-am comentat aparţin acum trecutului. Aceste calomnii sunt de multă vreme cu desăvârşire discreditate: nimeni nu le mai crede. Noi, din primul moment, am acţionat mereu la lumina zilei - nu exista niciun motiv pentru a proceda altminteri -, explicând clar natura şi ţelurile apostolatului nostru, iar toţi cei care au dorit au putut să cunoască realitatea. De fapt, sunt foarte numeroase persoanele – catolici sau nu, creştini sau nu – care ne privesc cu afecţiune şi stimă munca, şi colaborează cu noi.

Pe de altă parte, progresul istoriei Bisericii a dus la depăşirea unui anumit clericalism, care tinde să deformeze tot ce se referă la laici, atribuindu-le intenţii ascunse. Astfel este mai uşor, acum, să înţelegem că tot ceea ce Opus Dei trăia şi proclama nu era decât vocaţia divină a creştinului obişnuit, cu un zel supranatural precis.

Sper să sosească momentul în care să nu se mai rostească cuvintele catolicii pătrund în mediile sociale, şi să-şi dea seama cu toţii că este o exprimare clericală. În orice caz, nu se aplică absolut deloc apostolatului făcut de Opus Dei. Membrii Lucrării nu au nevoie săpătrundă în structurile lumeşti pentru simplul fapt că sunt cetăţeni obişnuiţi, egali cu toţi ceilalţi, şi prin urmare se află deja acolo.

Dacă Domnul cheamă să vină în Opus Dei o persoană care munceşte într-o fabrică sau într-un spital sau la parlament, aceasta înseamnă că, din acel moment, acea persoană se va hotărî să depună toate eforturile sau să-şi utilizeze toate resursele pentru a sfinţi, prin harul Domnului, profesia respectivă. Nu este vorba de altceva decât de conştientizarea exigenţelor radicale ale mesajului evanghelic, conform vocaţiei specifice primite.

A crede că această conştientizare înseamnă să părăseşti viaţa obişnuită este o idee îndreptăţită numai pentru cei care primesc de la Dumnezeu vocaţia monahală, cu al său contemptus mundi, dispreţuirea sau renunțarea la lucrurile lumeşti; dar a dori să faci din această respingere a lumii esenţa sau apogeul Creştinismului este evident o enormitate.

Aşadar, nu Opus Dei îşi introduce membrii în anumite medii, căci aceştia se află deja acolo, repet şi nu au motive să iasă. Pe deasupra, vocaţia pentru Opus Dei – care izvorăşte din harul Domnului şi din acest apostolat de prietenie şi de încredere despre care vorbeam înainte – se manifestă în toate mediile.

Se poate ca însăşi simplitatea naturii şi a modului de acţiune ale Opus Dei să fie o dificultate pentru cei care sunt copleşiţi de complicaţii şi par a nu fi capabili să înţeleagă nimic natural şi drept.

Fireşte, vor exista întotdeauna unii care nu vor înţelege esenţa Opus Dei, şi asta nu ne miră, fiindcă Domnul i-a prevenit pe ai săi în privinţa acestor greutăţi, spunându-le că non estdiscipulus super Magistrum, nu este ucenic mai presus de învăţătorul său ⁸. Nimeni nu poate pretinde să fie apreciat de toată lumea, chiar dacă are dreptul ca toţi să-l respecte ca om şi ca fiu al Domnului. Din păcate, există fanatici care vor să-şi impună în chip totalitar ideile, şi aceştia nu vor percepe niciodată dragostea pe care membrii Opus Dei o nutresc pentru libertatea personală a semenilor şi apoi pentru propria lor libertate personală, veşnic cu responsabilitate de asemenea personală.

Îmi amintesc de o întâmplare foarte grăitoare. Într-un anumit oraş al cărui nume nu se cade să-l dezvălui, Primăria delibera în legătură cu oportunitatea de a acorda un ajutor economic unui proiect educativ condus de membrii Opus Dei care, ca toate lucrările corporative realizate de Operă, avea o utilitate socială evidentă. Majoritatea consilierilor erau de acord cu acest ajutor. Explicând motivele acestei decizii, unul dintre ei, socialist, arăta că el cunoscuse personal munca ce se realiza în acel centru, afirmând: „Este o activitate caracterizată prin faptul că aceia care o conduc sunt întru totul adepţii libertăţii personale: în acest cămin locuiesc studenţi de toate religiile şi de toate ideologiile”. Consilierii comunişti au votat împotrivă. Unul dintre ei, justificându-şi votul negativ, i-a spus socialistului: „M-am opus pentru că, dacă aşa stau lucrurile, acest cămin înseamnă o propagandă eficientă pentru catolicism”.

Cei care nu respectă libertatea celorlalţi sau vor să se împotrivească Bisericii nu pot aprecia o lucrare apostolică. Însă, chiar şi în aceste cazuri eu, ca om, sunt obligat să-i respect şi să încerc să-i îndrept pe drumul adevărului; şi, ca și creştin, să-i iubesc şi să mă rog pentru ei.

Odată lămurit acest aspect, aş vrea să vă întreb: care sunt caracteristicile formării spirituale a membrilor care determină excluderea oricărui tip de interes lumesc în aderarea la Opus Dei?

Orice interes care nu este pur spiritual este exclus categoric, deoarece Lucrarea cere mult – generozitate, spirit de sacrificiu, abnegaţie, muncă fără răgaz în slujba sufletelor - şi nu dă nimic. Vreau să spun că nu dă nimic în planul intereselor lumeşti; în schimb, în plan spiritual, oferă mult: îţi oferă mijloace ca să te baţi şi să învingi în lupta ascetică, te îndreaptă pe drumurile rugăciunii, te învaţă să te porţi cu Isus aşa cum te porţi cu un frate, să-l vezi pe Domnul în toate împrejurările vieţii, să te simţi fiul Domnului şi, prin urmare, angajat ca să-i răspândeşti doctrina.

O persoană care nu înaintează pe drumul vieţii lăuntrice până înţelege că merită să se dăruiască întru totul, să-şi dea chiar viaţa în slujba Domnului, nu poate persevera în Opus Dei, fiindcă sfinţenia nu este o etichetă, ci o exigenţă profundă.

Pe de altă parte, Opus Dei nu are nicio activitate cu scopuri politice, economice sau ideologice: nicio acţiune lumească. Singurele ei activităţi sunt formarea supranaturală a membrilor şi operele de apostolat, adică neîncetat ajutor spiritual pentru fiecare dintre membrii săi, şi operele corporative apostolice de asistenţă, binefacere, educaţie etc.

Membrii Opus Dei s-au unit numai pentru a urma drumul sfinţeniei, bine definit, şi a colabora la anumite opere de apostolat. Angajamentele lor reciproce exclud orice tip de interes pământesc, prin simplul fapt că în acest domeniu toţi membrii Opus Dei sunt liberi, şi prin urmare, fiecare merge pe propriul său drum, cu obiective şi interese diferite şi, uneori, opuse.

Ca o consecinţă a ţelului exclusiv divin al Lucrării, spiritul său este un spirit de libertate, de dragoste pentru libertatea personală a tuturor oamenilor. Şi, întrucât această dragoste pentru libertate este sinceră şi nu un simplu enunţ teoretic, noi apreciem necesara consecvenţă a libertăţii, adică pluralismul. La Opus Dei pluralismul este iubit şi preţuit, nu doar pur şi simplu tolerat şi în niciun fel îngreunat. Când constat că membrii Lucrării au atât de multe idei şi atitudini diferite – cu privire la chestiuni politice, economice, sociale sau artistice etc. – simt o bucurie, căci este semn că totul funcţionează cu faţa spre Domnul, aşa cum se cuvine.

Unitatea spirituală şi varietatea în problemele lumeşti sunt compatibile când nu domneşte fanatismul şi intoleranţa şi, mai ales, când se trăieşte cu credinţă şi se ştie că noi, oamenii, suntem uniţi nu prin simple legături de simpatie sau de interes, ci prin acţiunea aceluiaşi Spirit care, înfrăţindu-ne cu Cristos, ne conduce către Dumnezeu Tatăl.

Un creştin adevărat nu se gândeşte niciodată că unitatea în credinţă, fidelitatea faţă de Magisteriu şi de Tradiţia Bisericii, ca şi preocuparea de a face să ajungă celorlalţi vestea venirii mântuitoare a lui Cristos, ar fi în contradicţie cu varietatea de atitudini în privinţa lucrurilor lăsate de Domnul, cum se spune de obicei, la libera apreciere a oamenilor. Mai mult încă, el este cu desăvârşire conştient că această varietate face parte din planul divin, este îndrăgită de Domnul, care îşi împarte harurile şi luminile aşa cum îi este voia. Creştinul trebuie să-şi iubească semenii, aşadar trebuie să respecte opiniile contrare celor ale sale şi să convieţuiască în fraternitate deplină cu cei care gândesc altfel.

Tocmai pentru că membrii Lucrării s-au format în acest spirit, este cu neputinţă să se gândească cineva să profite de faptul că aparţine Lucrării spre a obţine avantaje personale sau să încerce să le impună celorlalţi opţiuni politice sau culturale, deoarece ceilalţi nu-l vor tolera şi-l vor determina să-şi schimbe atitudinea sau să părăsească Lucrarea. Acesta este un aspect de la care nimeni din Opus Dei nu va putea permite vreodată cea mai mică abatere, fiindcă trebuie să apere nu numai libertatea sa personală, ci şi natura supranaturală a muncii căreia i s-a dăruit. Consider, de aceea, că libertatea şi responsabilitatea personale sunt cea mai bună garanţie a finalităţii supranaturale a Lucrării lui Dumnezeu.

S-ar putea crede cumva că, până acum, Opus Dei a fost favorizată de entuziasmul primilor membri, cu toate că acum sunt multe mii de membri. Există vreo măsură care să garanteze continuitatea Lucrării împotriva riscului unei posibile diminuări a fervorii şi avântului de la început, risc propriu oricărei instituţii?

Lucrarea nu se bazează pe entuziasm, ci pe credinţă. Anii începuturilor – ani îndelungaţi – au fost foarte grei, atunci se vedeau doar dificultăţi. Opus Dei a mers mai departe, prin harul divin şi prin rugăciunea şi jertfa înaintaşilor, fără mijloace materiale. Exista doar tinereţe, bunăvoinţă şi dorinţa de a împlini voia Domnului.

De la început, arma Lucrării a fost întotdeauna rugăciunea, viaţa plină de abnegaţie, renunţarea tăcută la tot ce înseamnă egoism, pentru slujirea sufletelor. Cum vă spuneam înainte, la Opus Dei vin oameni să primească un spirit care determină tocmai dăruirea totală, continuându-se munca profesională din dragoste pentru Domnul şi pentru creaturile lui prin El.

Garanţia că nu este vorba de o diminuare a fervorii şi avântului iniţial este că fiii mei nu pierd niciodată acest spirit. Eu ştiu că operele omeneşti se deteriorează cu timpul, dar nu la fel se întâmplă cu operele divine, doar dacă nu cumva le degradează oamenii. Numai când se pierde impulsul divin urmează degradarea, decăderea. În cazul nostru se vede limpede Providenţa Domnului care – într-un timp atât de scurt, patruzeci de ani – face ca oameni obişnuiţi, egali cu ceilalţi de naţionalităţi foarte diverse, să primească această vocaţie divină specifică şi să acţioneze în conformitate.

Scopul Lucrării, repet încă o dată, este sfinţirea fiecăruia dintre membrii săi, bărbaţi şi femei, care îşi păstrează mai departe acelaşi loc pe care îl ocupau înainte în lume. Dacă cineva nu vine la Opus Dei pentru a fi sfânt, în ciuda neajunsurilor – adică în ciuda propriilor cusururi şi greşeli personale -, va pleca neîntârziat de aici. Cred că sfinţenia atrage sfinţenie, şi-l rog pe Domnul ca în Opus Dei să nu lipsească niciodată această convingere profundă, această viaţă de credinţă. Cum vedeţi, nu ne încredem exclusiv în garanţii omeneşti sau juridice. Operele inspirate de Domnul se mişcă în ritmul harului său. Singura mea reţetă este aceasta: să fim sfinţi, să dorim să fim sfinţi, cu sfinţenie personală.

De ce există preoți într-o instituţie marcant laică precum Opus Dei? Orice membru al Opus Dei poate ajunge să fie preot sau numai aceia care sunt aleşi de directori?

Vocaţia Lucrării poate fi primită de orice persoană care doreşte să se sfinţească în propria ei stare: fie că este celibatar, căsătorit sau văduv, fie că este laic sau cleric.

De aceea devin membrii ai Opus Dei şi preoți diecezani, care continuă să fie preoți diecezani la fel ca înainte, dat fiind că Lucrarea îi ajută să tindă spre perfecţiunea creştină proprie stării lor, prin sfinţirea muncii lor obişnuite, care este tocmai misiunea sacerdotală în slujba propriului Episcop, a diecezei şi a întregii Biserici. De asemenea trebuie spus că legătura lor cu Opus Dei nu le modifică în niciun fel condiţia: continuă să se dedice plenar misiunilor încredinţate de respectivul Episcop şi celorlalte apostolate şi activităţi pe care trebuie să le îndeplinească, fără ca Lucrarea să interfereze vreodată în aceste acţiuni, şi se sfinţesc practicând, pe cât este posibil la perfecţie, virtuţile proprii unui preot.

În afară de aceşti preoți, care se integrează Lucrării după ce au fost hirotoniţi, există în Lucrare alţi preoţi seculari care primesc sacramentul Ordinului după ce intră în Opus Dei, la care au aderat aşadar fiind laici, creştini obişnuiţi. Este vorba de un număr foarte redus în comparaţie cu cel total al membrilor – nu ajunge la doi la sută - iar aceştia se dedică slujirii ţelurilor apostolice ale Opus Dei prin misiunea sacerdotală, renunţând mai mult sau mai puţin, după caz, la exercitarea profesiei civile pe care o aveau. Sunt, într-adevăr, specialişti sau muncitori, chemaţi spre preoție după ce au căpătat o competenţă profesională şi după ce au muncit mulţi ani în domeniul lor: medici, ingineri, mecanici, ţărani, învăţători, ziarişti etc. Pe deasupra, cu maximă seriozitate şi fără grabă, fac studii în domeniul disciplinelor ecleziastice corespunzătoare, în vederea obţinerii doctoratului. Şi toate acestea fără a renunţa la mentalitatea caracteristică mediului propriei profesii civile; astfel încât, atunci când sunt hirotoniţi, devin medici-preoţi, avocaţi-preoţi, muncitori-preoţi etc.

Prezenţa lor este necesară pentru apostolatul Lucrării. În principal, acest apostolat este realizat de laici, cum am mai spus. Fiecare membru încearcă să fie apostol în propriul său mediu de muncă, apropiind sufletele de Cristos prin exemplu şi cuvânt, adică prin dialog. Dar în apostolat, călăuzind sufletele pe drumurile vieţii creştine, se ajunge la zidul sacramental. Funcţia sanctificatoare a laicului are nevoie de funcţia sanctificatoare a preotului, care administrează sacramentul Spovedaniei, celebrează Euharistia şi proclamă Cuvântul Domnului în numele Bisericii. Şi, întrucât apostolatul Lucrării presupune o spiritualitate specifică, este necesar ca preotul să aducă şi o mărturie vie a acestui spirit particular.

În afară de această slujire a celorlalţi membri ai Lucrării, aceşti preoţi pot aduce un serviciu multor alte suflete şi, în fapt, îl şi aduc. Zelul sacerdotal, care le modelează viaţa, trebuie să îi determine să nu îngăduie nimănui să treacă pe lângă ei fără să primească puţin din lumina lui Cristos. Mai mult încă, spiritul Opus Dei, care nu are habar de grupuleţe şi nici de diferenţe, îi îndeamnă să se simtă strâns uniţi, în mod efectiv, cu fraţii lor, ceilalţi preoți seculari: se simt şi sunt de fapt preoți diecezani în toate diecezele în care muncesc, străduindu-se să le slujească cu ardoare şi eficienţă.

Fiindcă este vorba de o realitate foarte importantă, vreau să evidenţiez faptul că aceşti membri laici ai Opus Dei care sunt hirotoniţi nu îşi schimbă vocaţia. Când se dedică preoției, răspunzând cu toată libertatea invitaţiei directorilor Lucrării, nu o fac cu gândul că astfel se simt şi mai uniţi cu Domnul, ori că tind mai efectiv spre sfinţenie: ştiu la perfecţie că vocaţia laică este completă şi desăvârşită în sine, că dăruirea lor faţă de Domnul şi de Opus Dei era din prima clipă un drum bine definit pentru a atinge perfecţiunea creştină. De aceea, hirotonirea nu este în niciun caz un fel de încununare a vocaţiei la Opus Dei: este o chemare care se adresează unora, pentru a-şi sluji semenii într-un mod nou. Pe de altă parte, în Lucrare nu există două clase de membri, clerici şi laici: toţi sunt şi se simt egali şi toţi trăiesc acelaşi spirit: sfinţirea în propria stare ⁹.

Dumneavoastră aţi vorbit adesea despre muncă: aţi putea să ne spuneţi ce loc ocupă munca în spiritualitatea Lucrării?

Vocaţia pentru Opus Dei nu schimbă în niciun fel condiţia, starea de viaţă a celui care o simte. Şi, întrucât condiţia umană este munca, vocaţia supranaturală a sfinţeniei şi a apostolatului, conform spiritului Opus Dei, confirmă vocaţia omenească a muncii. Imensa majoritate a membrilor Lucrării sunt laici, creştini obişnuiţi; condiţia lor este aceea a unor oameni care au o profesie, o meserie, o ocupaţie, adesea absorbitoare, cu care îşi câştigă existența, îşi întreţin familia, contribuie la binele comun temporal, îşi dezvoltă personalitatea.

Vocaţia pentru Opus Dei vine să confirme toate acestea; până într-atât, încât una din trăsăturile esenţiale ale acestei vocaţii este tocmai faptul de a trăi în lume şi a efectua o muncă - cu toate imperfecţiunile personale, o spun din nou – în modul cel mai apropiat de perfecţiune cu putinţă, atât din punctul de vedere omenesc cât şi din acela supranatural. Aşadar, o muncă făcută cu competenţă şi spirit de a sluji, menită să contribuie efectiv la edificarea oraşului pământesc şi la consacrarea lumii, fiind prin urmare sanctificatoare şi sanctificată.

Cei care doresc să trăiască în chip perfect credinţa şi să practice apostolatul, conform spiritului Lucrării, trebuie să se sfinţească prin profesie, să-şi sfinţească profesia şi să-şi sfinţească semenii prin profesie. Trăind astfel, fără a se deosebi de ceilalţi cetăţeni, egali cu ei, care lucrează împreună cu ei, se străduiesc să se identifice cu Cristos, după modelul celor treizeci de ani de muncă ai săi în atelierul din Nazaret.

Pentru că această muncă obişnuită este nu numai mediul în care trebuie să se sfinţească, ci însăşi materia sfinţirii lor: în mijlocul întâmplărilor zilei de lucru, descoperă mâna lui Dumnezeu şi află îndemnul spre viaţa de rugăciune. Însăşi activitatea profesională îi pune în legătură cu alte persoane – rude, prieteni, colegi – şi cu marile probleme care afectează societatea în care trăiesc sau întreaga lume, şi le oferă astfel posibilitatea de a se dărui slujirii semenilor care este esenţială pentru creştini. Astfel, trebuie să se străduiască să aducă o mărturie adevărată despre Cristos, pentru ca toţi să înveţe să-l cunoască şi să-l iubească pe Domnul, să descopere că viaţa normală în lume, munca de zi cu zi, pot fi o întâlnire cu Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, sfinţenia şi apostolatul alcătuiesc un singur tot cu viaţa membrilor Lucrării şi, de aceea, munca este centrul vieţii lor spirituale. Dăruirea pentru Domnul se încadrează în munca pe care aceştia o făceau înainte de a intra în Lucrare şi pe care continuă s-o facă şi după aceea.

Când, în primii mei ani de activitate pastorală, am început să propovăduiesc toate acestea, unele persoane nu m-au înţeles, altele s-au scandalizat: erau obişnuite să audă vorbindu-se mereu de lume într-un sens peiorativ. Domnul mă făcuse să înţeleg, iar eu încercam să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă, că lumea este bună, fiindcă operele Domnului sunt întotdeauna perfecte şi că noi, oamenii, suntem cei care facem ca lumea să fie rea, prin păcatele noastre.

Spuneam atunci, şi o mai spun şi astăzi, că trebuie să iubim lumea, pentru că în lume îl întâlnim pe Dumnezeu, pentru că, în întâmplările şi evenimentele lumii, Domnul ni se înfăţişează şi ni se revelează.

Răul şi binele se amestecă în istoria omenească şi, de aceea, creştinul trebuie să ştie să discearnă; dar niciodată acest discernământ nu trebuie să-l determine să tăgăduiască bunătatea operelor Domnului, ci, dimpotrivă, să recunoască divinitatea care se manifestă în omenesc, chiar şi în pofida slăbiciunilor noastre. Un îndemn potrivit pentru viaţa creştină poate fi găsit în aceste cuvinte ale Apostolului Paul: Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu ¹⁰, pentru a împlini astfel scopurile acestui Dumnezeu care vrea să salveze lumea.

Aţi putea să-mi oferiţi câteva date despre expansiunea Lucrării în aceşti patruzeci de ani de viaţă? Care sunt operele sale apostolice cele mai importante?

Mai întâi trebuie să spun că îi mulţumesc din inimă Domnului, Tatăl Nostru, pentru că mi-a îngăduit să văd Lucrarea extinsă în toată lumea, la numai patruzeci de ani de la întemeierea sa. Când a luat fiinţă, în 1928, în Spania, s-a născut romană, ceea ce pentru mine înseamnă catolică, universală. Iar primul ei impuls a fost, cum era inevitabil, să se extindă în toate ţările.

Gândindu-mă la toţi aceşti ani care s-au scurs, îmi vin în minte multe întâmplări care mă umplu de bucurie: fiindcă, amestecându-se cu dificultăţile şi necazurile care sunt într-un fel sarea vieţii, îmi amintesc eficacitatea harului Domnului şi dăruirea – plină de bucurie – a atâtor bărbaţi şi femei care au ştiut să fie fideli. Pentru că vreau să spun foarte limpede că apostolatul fundamental al Opus Dei este cel pe care îl desfăşoară individual fiecare membru chiar la locul lui de muncă, în familie, lângă prieteni. Această muncă nu atrage atenţia, nu este uşor de redat în statistici, dar produce roadele sfinţeniei în mii de suflete care îl urmează pe Cristos, în tăcere şi cu sârguinţă, în mijlocul sarcinilor profesionale de zi cu zi.

Nu voi vorbi mai mult despre această temă. V-aş putea povesti viaţa exemplară a nenumărate persoane, dar astfel s-ar denatura frumuseţea divină şi umană a acestei munci, nesocotindu-i discreţia. A o reduce la numere, la statistici, ar fi şi mai greşit, pentru că ar însemna să vrem să catalogăm, în zadar, roadele harului în sufletul oamenilor.

Pot să vă vorbesc despre lucrările apostolice conduse de membrii Lucrării în multe ţări. Activităţi cu scopuri spirituale şi apostolice, în care se simte strădania de a munci cu râvnă şi cu dorinţa de perfecţiune de asemenea omenească şi la care colaborează multe alte persoane care nu sunt din Opus Dei, însă înţeleg valoarea supranaturală a acestei munci, sau îi apreciază valoarea umană, cum este cazul atâtor necreştini care ne ajută în mod eficient. Întotdeauna este vorba de lucrări laice şi seculare, promovate de cetăţeni obişnuiţi, în exercitarea drepturilor lor civice fireşti, conform legilor din fiecare ţară, şi duse constant la bun sfârşit pe temeiuri profesionale. Cu alte cuvinte, sunt lucrări care nu aspiră la niciun fel de privilegii sau tratament preferenţial.

Ştiţi desigur că una din lucrările de acest gen se desfăşoară la Roma: este centrul ELIS, destinat calificării profesionale şi formării integrale a muncitorilor prin şcoli, activităţi sportive şi culturale, biblioteci etc. Este o lucrare ce răspunde necesităţilor de la Roma şi circumstanţelor particulare ale mediului uman în care a apărut cartierul Tiburtino. Opere asemănătoare se realizează la Chicago, Madrid, Ciudad de México şi în multe alte locuri.

Alt exemplu ar putea fi Strathmore College of Arts and Science, din Nairobi. Este un college preuniversitar, pe unde au trecut sute de studenţi din Kenia, Uganda şi Tanzania. Prin intermediul lui, câţiva locuitori din Kenia care aparţin de Opus Dei, împreună cu alţi concetăţeni, au desfăşurat o temeinică activitate didactică şi socială. A fost primul centru din Africa de Est care a realizat completa integrare rasială şi, prin munca sa, a contribuit din plin la africanizarea culturii. La fel se poate spune şi despre Kianda College, tot din Nairobi, care desfăşoară o activitate de primă importanţă în domeniul formării noii femei africane.

Pentru a mai aduce un singur exemplu, mă pot referi la altă lucrare: Universitatea din Navarra. De la întemeierea sa în 1952, s-a dezvoltat neîncetat, ajungând acum la optsprezece facultăţi, şcoli şi institute, la cursurile cărora participă peste şase mii de studenţi. Contrar celor publicate recent în unele ziare, trebuie să spun că Universitatea din Navarra nu a fost susţinută de subvenţii statale. Statul spaniol nu preia în niciun fel cheltuielile de întreţinere; a contribuit doar cu câteva subvenţii pentru crearea de noi locuri de şcolarizare. Universitatea din Navarra se întreţine graţie ajutorului unor persoane şi asociaţii particulare. Sistemul de învăţământ şi de viaţă universitară, bazat pe criteriul responsabilităţii personale şi al solidarităţii între toţi cei care lucrează acolo, s-a dovedit eficient, constituind o experienţă cu totul pozitivă în actuala situaţie a universităţii în lume.

V-aş putea vorbi de lucrări de alt gen din Statele Unite, Japonia, Argentina, Australia, Filipine, Anglia, Franţa etc. Însă nu este necesar. E de-ajuns să spun că Opus Dei se extinde actualmente pe cinci continente şi că fac parte din ea persoane de peste şaptezeci de naţionalităţi şi de cele mai diverse rase şi condiţii.

În încheiere: sunteţi satisfăcut de aceşti patruzeci de ani de activitate? Experienţele din aceşti ultimi ani, schimbările sociale, Conciliul Vatican II etc., v-au sugerat eventuale schimbări de structură?

Satisfăcut? Nu pot să nu fiu, când văd că, în pofida neajunsurilor mele personale, Domnul a înfăptuit în jurul acestei Opere atâtea lucrări minunate. Pentru un om care trăieşte din credinţă, viaţa va fi întotdeauna istoria milostivirii Domnului. În unele momente ale acestei istorii pare a fi greu de citit, fiindcă totul poate părea inutil şi chiar un eşec; alteori, Domnul lasă la vedere roadele îmbelşugate şi atunci este firesc să vibrezi, aducându-i mulţumiri.

Una din bucuriile mele cele mai mari a fost tocmai aceea de a vedea cum Conciliul Vatican II a proclamat foarte clar vocaţia divină a corpului laicilor. Fără nicio laudă, trebuie să spun că, referitor la spiritul nostru, Conciliul nu a însemnat o invitaţie la schimbare, ci, dimpotrivă, a confirmat ceea ce – prin harul Domnului – trăiam şi propovăduiam de atâţia ani. Caracteristica principală a Opus Dei nu este constituită din tehnici sau metode de apostolat, nici structuri determinate, ci dintr-un spirit care duce fără greş la sfinţirea muncii obişnuite.

Repet, cu toţii facem greşeli şi avem slăbiciuni personale. Şi trebuie să ne cercetăm cu toţii temeinic, în prezenţa Domnului şi să ne confruntăm propria viaţă cu ceea ce Domnul cere stăruitor de la noi. Însă fără a uita lucrul cel mai important: si scires donum Dei!..., dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu! ¹¹, cum i-a spus Isus samaritencei. Iar Sfântul Paul adaugă: Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi ¹².

Smerenia, primul pas al examenului creştin, înseamnă a recunoaşte darul Domnului. Este ceva foarte diferit de teama faţă de cursul pe care îl iau evenimentele, de senzaţia de inferioritate sau de descurajare înaintea istoriei. În viaţa personală şi, uneori, şi în viaţa asociaţiilor sau instituţiilor, pot exista lucruri schimbătoare, chiar multe; dar atitudinea cu care creştinul trebuie să înfrunte aceste probleme se cuvine să fie, mai presus de orice, aceea de a se minuna de măreţia operelor lui Dumnezeu, în comparaţie cu micimea omenească.

Aşa numitul aggiornamento trebuie să se facă, înainte de toate, în viaţa personală, pentru a o pune în armonie cu această veche noutate a Evangheliei. A fi la zi înseamnă a te identifica cu Cristos, care nu este un personaj al trecutului; Cristos trăieşte şi va trăi întotdeauna: ieri, astăzi şi în vecii vecilor ¹³.

Referitor la Opus Dei, considerată în ansamblu, se poate afirma întemeiat, fără niciun fel de aroganţă şi aducând mulţumire bunătăţii Domnului, că nu va avea niciodată probleme de adaptare la lume: nu va avea nicicând nevoie să se pună la zi. Domnul Nostru a pus la zi Lucrarea odată pentru totdeauna, dându-i acele caracteristici laicale; şi nu va avea niciodată nevoie să se adapteze la lume, fiindcă toţi membrii săi sunt din lume; nu va trebui să meargă în urma progresului uman, pentru că toţii membrii Lucrării, împreună cu ceilalţi oameni care trăiesc pe lume, sunt cei care înfăptuiesc acest progres prin munca lor obişnuită.