PROLOG

Decada anilor 1960 a fost scena diferitelor evenimente importante din istoria lumii şi din aceea a Bisericii. Dintre acestea, şi cu precădere dintre cele care se referă în special la Biserică, se remarcă celebrarea Conciliului Vatican II (1962-1965), cu orizonturile, expectativele şi vicisitudinile care l-au însoţit şi care i-au urmat.

În acel moment, Opus Dei era prezentă în aproape toate ţările din Europa Occidentală şi din America, începuse să fie introdusă în Asia, Africa şi Oceania, iar membrii ei se numărau cu zecile de mii. Era evident, pentru orice observator al vieţii creştine, că era vorba de o instituţie de mare transcendenţă apostolică. Nu este, aşadar, de mirare că a atras atenţia mijloacelor de comunicare socială şi că diverse organe ale presei internaţionale s-au adresat Fondatorului său, sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer, solicitându-i întâlniri şi interviuri.

Încă de la începutul lucrării sale sacerdotale, sfântul Josemaría a fost pe deplin conştient de importanţa mijloacelor de comunicare şi a arătat mereu un interes profund pentru diferitele aspecte ale acestei realităţi. Din 1928 – aşa l-a făcut Domnul să înţeleagă, cu desăvârşită limpezime – el a ştiut că trebuie să-şi dedice viaţa răspândirii printre oameni de toate rasele şi condiţiile şi din toate ţările chemarea la sfințenie, adică să înlesnească întâlnirea cu Cristos şi, prin El, cu Sfânta Treime. A-l vesti pe Cristos, a-l propovădui pe Cristos, înseamnă o invitaţie la a-şi deschide nu numai inima, izvorul hotărârilor şi sentimentelor, ci şi mintea şi voinţa, facultăţi care conferă fermitate idealurilor şi orientează în acţiune. Reiese de aici respectul profund pe care acest preot l-a avut întotdeauna pentru “apostolatul inteligenţei” despre care vorbeşte în cartea sa Drum: “Venite post me, et faciam vos fieri piscatores hominum, veniţi după mine, şi vă voi face pescari de oameni. -Domnul foloseşte aceste cuvinte cu un anume tâlc: oamenii - ca şi peştii - trebuie să fie prinşi de la cap. Ce profunzime evanghelică are “apostolatul inteligenţei!” ¹

Fondatorul Opus Dei a avut mereu o deosebită apreciere pentru instituţia universităţii, pentru învăţământul de toate gradele, pentru studiu şi cercetare, ca şi pentru rigurozitatea şi competenţa specialiştilor în comunicarea socială, chemaţi să difuzeze date şi informaţii şi să întărească legăturile între popoare şi între oameni.

De-a lungul vieţii, el şi-a manifestat în multe feluri această apreciere, care îşi are rădăcinile în nucleul misiunii sale de Fondator. Astfel, în 1941 a fost profesor de Etică profesională la singurul centru de studii de jurnalism existent în Spania. În 1958, a promovat crearea, în cadrul Universităţii din Navarra, a unei Şcoli de Jurnalism (astăzi Facultatea de Comunicare), prima de nivel universitar care s-a înfiinţat în Spania. Şi înainte de această dată, dar şi după, i-a îndemnat pe toţi cei care dovedeau chemare şi aptitudini pentru presă, radio, televiziune, cinematografie etc. să se orienteze profesional, dacă o doresc din proprie voinţă, spre aceste activităţi, de care depind atât de mult convieţuirea şi dezvoltarea calităţilor sociale.

Pe de altă parte, era perfect conştient, cu constanţă neabătută, că acţiunea divină este cu desăvârşire primordială, în tot ce se referă la drumul Bisericii. De altfel, a simţit aceasta personal, în propria existenţă şi în misiunea sa de Fondator. A meditat adesea la cuvintele rostite de Ioan Botezătorul: Illum oportet crescere, me autem minui ² ; trebuie ca Cristos să crească iar eu să mă micşorez. Şi a sintetizat această reflecţie într-o frază pe care a repetat-o mereu, neobosit: „Eu trebuie să mă ascund şi să dispar: pentru ca numai Isus să strălucească”. Într-adevăr, s-a ferit de orice protagonism şi s-a străduit să evite, ori de câte ori i-a fost cu putinţă, ocaziile în care să se pună pe sine în evidenţă şi chiar să apară în public, decât doar atunci când i-o impunea misiunea sa de preot şi de fondator.

Odată cu extinderea operei apostolice a Opus Dei, circumstanţele care îi făceau necesară prezenţa publică s-au multiplicat. Acceptarea invitaţiilor ce îi erau adresate cu acest scop a presupus întotdeauna un efort: nu numai pentru că trebuia să învingă acel impuls ce provenea din atitudinea de smerenie la care tocmai m-am referit, ci şi pentru că prefera întâlnirile personale, familiare şi nemijlocite, celor cu multă lume, susceptibile poate, prin însăşi natura lor, să ducă la anonimat şi impersonalitate. Dat fiind că, din decada anilor 1950 şi până în momentul morţii sale, am avut privilegiul să fiu foarte aproape de Fondatorul Opus Dei, doresc să aduc mărturie despre râvna - şi cea omenească -, pe care a manifestat-o în fiecare dintre aceste întâlniri, când îşi dădea seama că trebuie să şi le asume. Cu acest prilej, oricare ar fi fost caracteristicile acelui eveniment, îşi dezvăluia întotdeauna personalitatea de excepţie şi imensa dăruire sacerdotală.

Astfel s-a întâmplat cu interviurile reunite în cartea Convorbiri cu Monseniorul Escrivá de Balaguer: de la acela acordat pentru Le Figaro, în 1966, până la acela, din 1968, pentru L'Osservatore della Domenica. Şi trebuie să afirm acelaşi lucru cu privire la predica cu care se încheie volumul, rostită în octombrie 1967, în faţa a peste 30.000 de credincioşi, în campusul Universităţii din Navarra.

Pot aduce mărturie şi despre abnegaţia, plină de grijă şi afecţiune, cu care şi-a pregătit participarea la manifestările ce au avut loc în cadrul primelor două Adunări Generale ale Prietenilor Universităţii din Navarra, în 1964 şi 1967; o abnegaţie evidentă, atât prin cordialitatea cu care a primit diferiţi corespondenţi de presă, cât şi prin atenţia şi interesul cu care şi-a elaborat textele pe care le-a dat apoi publicităţii.

În acelaşi fel a procedat și cu interviurile acordate ziarelor şi revistelor care se prezintă în această carte: a reflectat cu luare aminte asupra lor, revăzându-le de mai multe ori – uneori chiar de şapte sau opt ori -, reelaborând pasaje sau adăugând noi paragrafe, schimbând unele expresii, accentuând sau precizând nuanţe… Ca şi în activităţile sale, în aceste ocazii era motivat de pasiunea pentru exprimarea frumoasă, dar, în mod cu totul deosebit, de responsabilitatea sa ca preot şi ca fondator. Întrebările care îi erau adresate se refereau la aspecte importante ale vieţii Bisericii sau la natura, scopurile şi activitatea Opus Dei; era foarte conştient că, în privinţa acestor chestiuni, nu se cade să improvizezi sau să te pronunţi fără temeinicie. Considera necesar să-şi cântărească judicios argumentele, până ajungea la un mod de exprimare care să reflecte cât se poate de exact, şi în chip adecvat, mesajul pe care - ca instrument al Domnului -, dorea să-l transmită. Această atitudine îl făcea să se străduiască să pună în practică acea calitate pe care, de multe ori, a calificat-o drept dar al limbilor, adică să încerce să se adapteze la condiţiile personale ale celor cărora li se adresa, astfel încât mesajul lui să ajungă în mintea şi inima cititorilor sau ascultătorilor.

Sfântul Josemaría avea pe atunci şaizeci de ani şi se afla în momentele unei singulare maturităţi spirituale şi umane care, datorită dorinţei sale fierbinţi de a se forma în mod continuu, se dezvolta neîncetat. Încă din tinereţe îşi nutrise spiritul şi mintea prin studiu şi lectură. Din 1925, anul în care a fost hirotonit, a început să desfăşoare o activitate pastorală deosebit de intensă. Ascultând de inspiraţia divină de a funda Opus Dei, la 2 octombrie 1928, a intrat în legătură cu persoane de condiţii, profesii şi din ţări foarte diferite şi a putut să-şi dea seama cum se înfiripa în fiinţa lor aşa numita sfinţenie şi apostolatul în mijlocul lumii. Mai târziu, în 1946, şi-a stabilit reşedinţa la Roma, loc care i-a permis să trăiască îndeaproape viaţa Bisericii Universale, în chip profund, de pildă, cu prilejul proclamării dogmei Înălţării Fecioarei Maria cu trupul şi sufletul la cer, în 1950 sau în cursul desfăşurării Conciliului Vatican II. Într-adevăr, în acele ocazii s-au întâlnit la Roma episcopi şi personalităţi din toată lumea.

Această maturitate spirituală şi umană şi această experienţă bogată, se reflectă limpede în textele Convorbirilor. Cum este logic, unele întrebări care i-au fost adresate erau circumstanţiale, strâns legate de momentul concret în care i-au fost puse. Altele aveau drept scop chestiuni esenţiale referitoare la credinţă şi la viaţa Bisericii, sau la spiritul şi activitatea Opus Dei. Întotdeauna, răspunzând întrebărilor condiţionate din punct de vedere istoric, a mers în profunzime: răspundea la ceea ce era întrebat însă; în acelaşi timp, încerca să ajungă de la aspectul imediat la acela esenţial şi hotărâtor.

Convorbirile au, sub acest aspect, valoare de izvor istoric şi doctrinar. Izvor istoric, pentru că ne permit să cunoaştem cum a reacţionat sfântul Josemaría la anumite evenimente, pozitive sau nu, care s-au produs în decada 1960. Izvor doctrinar, pentru că ne prezintă o expunere riguroasă şi sintetică a mesajului său, atât pentru a afirma aspectele fundamentale ale credinţei catolice, cât şi pentru a înfăţişa trăsături ale Opus Dei; concret, pentru a cita doar câteva: finalitatea supranaturală a Bisericii; filiaţia divină ca fundament al vieţii spirituale; demnitatea preoției; transcendenţa vocaţiei şi misiunii laicilor, creştini obişnuiţi, chemaţi să trăiască în mijlocul lumii; sfinţirea muncii; considerarea căsătoriei ca vocaţie divină; rolul important al femeilor în viaţa lumii şi a Bisericii; libertatea şi responsabilitatea catolicilor în chestiunile temporale; respectul autonomiei relaţiilor lumeşti; preţuirea prieteniei şi a virtuţilor omeneşti.

Convorbirile s-au publicat în septembrie 1968. A fost o decizie apostolică oportună, confirmată foarte curând de numeroase ediţii şi traduceri. Nu pot să nu aduc mulţumiri Domnului având în vedere atât ampla difuzare pe care au cunoscut-o de atunci, cât şi tot ceea ce contribuie la înlesnirea cunoaşterii vieţii şi mesajului Fondatorului Opus Dei.

Roma, octombrie 2011.

+ Javier Echevarría

Prelat al Opus Dei

NOTA EDITORIALĂ

Pe parcursul acestui volum se prezintă mai multe explicaţii referitoare la Opus Dei şi la numeroasele expuneri ale unor aspecte fundamentale, juridice şi de organizare, cu cuvintele Fondatorului său. Aceste afirmaţii pot fi înţelese pe deplin numai dacă se are în vedere că Opus Dei se afla în anii şaizeci într-o situaţie juridică neadecvată şi, prin urmare, sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer nu putea folosi – chiar dacă uneori se referea la aceasta – terminologia adecvată actualei forme juridice a Opus Dei, pe care o prevedea încă de pe atunci, dar la care s-a ajuns doar odată cu punerea în aplicare, la 19 martie 1983, a Constituţiei Apostolice Ut sit din 28 noiembrie 1982, prin care Ioan Paul al II-lea a creat Prelatura. În mod concret, apar în paginile acestui volum termeni ca asociaţie şi membru cu referire la Opus Dei şi la adepţii săi; sau cel de Preşedinte General pentru a desemna Prelatul etc. Din acest motiv, pe lângă aceste explicaţii preliminare, s-a considerat că trebuie să se menţină pe parcursul textelor câteva scurte note explicative incluse în ediţiile anterioare.

Octombrie 2011