IUBIND LUMEA CU PASIUNE

Tocmai aţi ascultat lectura solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură, care fac parte din Sfânta liturghie a celei de a XXI-a duminici după Rusalii. Faptul că aţi auzit Cuvântul Domnului vă introduce în atmosfera în care vor să fie cuprinse cuvintele pe care vi le adresez acum: cuvinte de preot, rostite în faţa unei mari familii de copii ai Domnului în Sfânta lui Biserică. Aşadar, cuvinte care doresc să fie supranaturale, să propovăduiască măreţia lui Dumnezeu şi a milostivirii sale faţă de oameni: cuvinte care să vă pregătească pentru impresionanta Euharistie pe care o celebrăm astăzi în campusul Universităţii din Navarra.

Reflectaţi câteva clipe la ceea ce v-am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului, acest mister al credinţei care cuprinde în sine toate misterele Creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi transcendentă pe care noi, oamenii, prin harul Domnului, o putem îndeplini în această viaţă: a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înseamnă, într-un anume sens, să ne desprindem de legăturile cu pământul şi cu timpul, pentru a fi deja cu Domnul în Cer, unde însuşi Cristos ne va şterge lacrimile şi unde nu vor exista nici moarte, nici plânsete, nici strigăte de istovire, pentru că lumea veche se va fi terminat ¹.

Însă acest adevăr atât de alinător şi de profund, această semnificaţie escatologică a Euharistiei, cum o denumesc de obicei teologii, ar putea fi prost înţelese: aşa s-a întâmplat întotdeauna când s-a dorit să se prezinte existenţa creştină ca ceva doar spiritual – vreau să spun care ţine de spiritualism –, propriu oamenilor puri, extraordinari, care nu se amestecă cu lucrurile de dispreţuit de pe lumea asta sau, cel mult, care le tolerează ca pe ceva alăturat în mod necesar spiritului, câtă vreme trăim aici.

Când lucrurile se văd astfel, biserica devine prin antonomasie locul vieţii creştine; şi atunci a fi creştin înseamnă să te duci la biserică, să participi la ceremoniile sacre, să îţi însuşeşti o sociologie ecleziastică, într-un gen de lume segregată, care se prezintă pe sine ca anticamera cerului, pe când lumea obişnuită merge pe propriul său drum. Aşadar, doctrina Creştinismului, viaţa harului, ar trece parcă doar atingând uşor zbuciumatul mers înainte al istoriei omeneşti, dar fără a-l întâlni.

În această dimineaţă de octombrie, pregătindu-ne să celebrăm Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, răspundem cu un simplu nu acestei viziuni deformate a Creştinismului. Reflectaţi un moment în cadrul Euharistiei noastre, al Acţiunii noastre de Mulţumire: ne aflăm într-o biserică singulară; s-ar putea spune că naosul este campusul universitar, retablul – Biblioteca Universităţii –; mai departe, uneltele cu care se ridică noile edificii; iar sus, cerul din Navarra...

Nu vă confirmă această enumerare, într-un mod plastic şi de neuitat, că viaţa ordinară este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Copiii mei, acolo unde sunt fraţii voştri oamenii, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, iubirile voastre, acolo este locul întâlnirii voastre zilnice cu Cristos. Acolo, în mijlocul lucrurilor materiale de pe pământ, trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Domnul şi pe toţi oamenii.

Am propovăduit constant acest adevăr, folosind cuvintele Sfintei Scripturi: lumea nu este rea, fiindcă a ieşit din mâinile Domnului, pentru că este creaţia sa, pentru că Iahve a privit-o şi a văzut că este bună. Noi oamenii suntem cei care o facem rea şi urâtă, cu păcatele noastre şi infidelităţile noastre. Nu vă îndoiţi, copiii mei: orice mod de evadare de la realităţile zilnice oneste este pentru voi, bărbaţi şi femei din lume, ceva contrar voinţei Domnului.

Dimpotrivă, trebuie să înţelegeţi acum – cu o nouă limpezime – că Domnul vă cheamă să-l slujiţi în şi începând cu muncile civile, materiale, pământeşti din viaţa oamenilor. Într-un laborator, în sala de operaţii a unui spital, în cazarmă, la catedra de la universitate, în fabrică, în atelier, la câmp, în căminul familiei şi în toată imensa panoramă a muncii, Domnul ne aşteaptă în fiecare zi. Luaţi aminte: există un ceva sfânt, divin, ascuns în situaţiile cele mai comune şi revine fiecăruia dintre voi să-l descoperiţi.

Obişnuiam să le spun studenţilor şi muncitorilor care mi se alăturau prin anii treizeci că trebuie să ştie să materializeze viaţa spirituală. Voiam să-i feresc astfel de tentaţia, atât de frecventă pe atunci, ca şi acum, de a duce un fel de viaţă dublă: viaţa lăuntrică, viaţa de legătură cu Dumnezeu, pe de o parte, şi, pe de alta, diferită şi separată, viaţa de familie, profesională şi socială, plină de mărunte realităţi pământeşti.

Nu, copiii mei! Nu poate exista o viaţă dublă, nu putem fi precum schizofrenicii, dacă dorim să fim creştini: există o singură viaţă, făcută din carne şi spirit şi aceasta trebuie să fie – în suflet şi în trup – sfântă şi plină de Dumnezeu; pe acest Dumnezeu invizibil îl găsim în lucrurile cele mai vizibile şi materiale.

Nu există alt drum, copiii mei: sau ştim să-l găsim pe Domnul în viaţa noastră obişnuită sau nu-l vom găsi niciodată. De aceea vă pot spune că epoca noastră trebuie să restituie materiei şi situaţiilor care par cele mai banale sensul lor nobil şi originar, să le pună în slujba Împărăţiei Domnului, să le spiritualizeze, făcând din ele mijloc şi prilej pentru întâlnirea noastră neîncetată cu Isus Cristos.

Autenticul sens creştin – care profesează învierea tuturor trupurilor – s-a confruntat mereu, cum este logic, cu excarnarea, fără teama de a fi considerat materialism. Este îndreptăţit, prin urmare, să vorbim de un materialism creştin, care se opune, cu îndrăzneală, tipurilor de materialism care nu sunt deschise spiritului.

Ce sunt sacramentele – urme ale Întrupării Cuvântului, cum au afirmat cei din vechime – dacă nu manifestarea cea mai clară a acestui drum, ales de Dumnezeu pentru a ne sfinţi şi a ne înălţa la Cer? Nu vedeţi că fiecare sacrament este iubirea Domnului, cu toată forţa sa creatoare şi mântuitoare, care ne este dată prin mijloace materiale? Ce este această Euharistie – iminentă – dacă nu Preasfântul Trup şi Sânge ale Mântuitorului nostru, care ni se oferă prin umila materie a acestei lumi – vin şi pâine -, prin elementele naturii, cultivate de om, cum a dorit să reamintească ultimul Conciliu Ecumenic? ²

Se înţelege, copiii mei, că Apostolul Paul a putut scrie: toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu ³. Este vorba de o mişcare ascendentă pe care Sfântul Duh, revărsat în inimile noastre, vrea să o provoace în lume: de pe pământ până la gloria Domnului. Şi pentru ca să fie clar că, în această mişcare, se includea chiar şi ceea ce pare mai prozaic, Sfântul Apostol Paul a scris: ori demâncaţi, ori de beţi... toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi ⁴.

Această doctrină a Sfintei Scripturi, care există – aşa cum ştiţi – chiar în nucleul spiritului Opus Dei, vă va face să vă realizaţi munca cu perfecţiune, să-l iubiţi pe Domnul şi să vă iubiţi semenii, îndeplinind cu dragoste activităţile mărunte de zi cu zi, şi descoperind acel ceva divin care se află ascuns în detalii. Ce bine se potrivesc aici versurile poetului din Castilla! Binişor şi cu temei:/ să-ţi faci lucrul tău temeinic / decât să ţi-l faci mai bine ⁵.

Vă asigur, copiii mei, că atunci când un creştin îşi îndeplineşte cu dragoste până şi cele mai neînsemnate acţiuni zilnice, din ele se revarsă transcendenţa lui Dumnezeu. De aceea v-am tot repetat fără răgaz că vocaţia creştină constă în a face endecasilabi din proza de fiecare zi. La linia orizontului, copiii mei, ni se pare că se unesc cerul şi pământul. Dar nu e aşa, locul unde se contopesc cu adevărat este în inima voastră, când trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită...

A trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, aşa cum v-am spus. Şi cu aceste cuvinte mă refer la întregul program al activităţilor voastre creştine. Lăsaţi-vă, aşadar, de visuri, de false idealisme, de fantezii, de ceea ce eu obişnuiesc să numesc mistica macar-onică! - măcar de n-aș fi căsătorit!, măcar de n-aș fi avut meseria asta!, măcar de aș fi fost mai sănătos!, măcar de aș fi fost tânăr!, măcar de aș fi fost bătrân!... -, şi concentraţi-vă în schimb, cu sobrietate, asupra realităţii materiale şi nemijlocite, căci acolo este Domnul: Priviţi-mi mâinile şi picioarele, a spus Isus înviat din morţi: Eu sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu ⁶.

Sunt multe aspecte ale vieţii mediului laic în care vă mişcaţi, care se limpezesc plecând de la aceste adevăruri. Gândiţi-vă, de pildă, la acţiunea voastră în calitate de cetăţeni în viaţa obştească. Un om care ştie că lumea – şi nu numai biserica – este locul întâlnirii lui cu Cristos iubeşte această lume, încearcă să-şi însuşească o bună pregătire intelectuală şi profesională, îşi formează treptat – şi în deplină libertate – propriile criterii privitoare la problemele mediului în care acţionează şi ia, în consecinţă, propriile decizii care, fiind deciziile unui creştin, provin şi dintr-o meditaţie personală care încearcă, cu smerenie, să desluşească voia Domnului în aceste detalii, mărunte sau însemnate, ale vieţii.

Dar acestui creştin nu-i vine în minte niciodată să creadă sau să spună că el coboară din lăcaşul de cult în lume pentru a reprezenta Biserica şi că soluţiile lui la acele probleme sunt soluţiile catolice. Aşa ceva nu se poate, copiii mei! Asta ar fi clericalism, catolicism oficial sau cum vreţi să-i spuneţi. În orice caz, înseamnă să violentezi natura lucrurilor. Trebuie să răspândiţi pretutindeni o adevărată mentalitate laică, şi aceasta trebuie să ducă la trei concluzii:

- să fiţi destul de oneşti pentru a vă asuma propria responsabilitate personală;

- să fiţi destul de creştini pentru a vă respecta fraţii întru credinţă, care propun - în materii unde se pot emite opinii - soluţii diferite faţă de cele susţinute de fiecare dintre noi;

- să fiţi destul de catolici pentru a nu vă folosi de Maica noastră Biserica, amestecând-o în rivalităţile omeneşti.

Se vede limpede că, pe acest teren, ca şi în oricare altul, nu aţi putea realiza acest program de a trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, dacă nu v-aţi bucura de toată libertatea pe care v-o recunosc – în acelaşi timp – şi Biserica şi demnitatea voastră de bărbaţi şi de femei, de oameni creaţi după imaginea Domnului. Libertatea personală este esenţială în viaţa creştină. Dar nu uitaţi, copiii mei, că vorbesc întotdeauna de o libertate responsabilă.

Interpretaţi, prin urmare, cuvintele mele aşa cum sunt: o chemare să vă exercitaţi drepturile – zilnic, nu numai în situaţii de urgenţă şi să vă îndepliniţi cu generozitate îndatoririle în calitate de cetăţeni – în viaţa politică, în viaţa economică, în viaţa universitară, în viaţa profesională -, asumându-vă cu curaj toate consecinţele deciziilor voastre libere, afirmându-vă independenţa personală ce vă revine. Iar această mentalitate laică creştină vă va îngădui să vă feriţi de orice intoleranţă, de orice fanatism – o spun într-un mod pozitiv -, vă va face să convieţuiţi în pace cu toţi concetăţenii voştri, şi să sprijiniţi şi convieţuirea în diferitele aspecte ale vieţii sociale.

Ştiu că n-am nevoie să amintesc ceea ce, de-a lungul atâtor ani, am tot repetat. Această doctrină de libertate cetăţenească, de convieţuire şi de înţelegere, face parte în mod fundamental din mesajul pe care îl răspândeşte Opus Dei. Va trebui oare să afirm din nou că bărbaţii şi femeile care doresc să-l slujească pe Isus Cristos în Lucrarea lui Dumnezeu sunt simplii cetăţeni egali cu ceilalţi, care se străduiesc să-şi trăiască cu mare responsabilitate – până la ultimele consecinţe - vocaţia lor creştină?

Nimic nu-i deosebeşte pe copiii mei de concetăţenii lor. Însă, în afară de Credinţă, n-au nimic comun cu membrii congregaţiilor religioase. Îi iubesc pe călugări şi le admir claustrarea, apostolatul, izolarea de lume – acel contemptus mundi -, care sunt alte semne de sfinţenie în Biserică. Dar Domnul nu mi-a inspirat vocaţia monahală. Şi a mi-o dori ar însemna un abuz. Nici o autoritate de pe pământ nu mă va putea obliga să fiu călugăr, tot aşa precum nicio autoritate nu mă poate forţa să mă căsătoresc. Sunt preot secular: preot al lui Isus Cristos, care iubeşte cu pasiune lumea.

Cei care l-au urmat pe Isus Cristos – împreună cu mine, biet păcătos – sunt: un mic procent de preoți, care înainte au practicat o profesie sau o ocupaţie laică; un număr mare de preoți seculari din multe dieceze ale lumii – care îşi confirmă astfel obedienţa faţă de respectivii lor Episcopi, şi dragostea faţă de munca lor în dieceză, precum şi eficacitatea acesteia –, mereu cu braţele deschise în cruce pentru ca toate sufletele să încapă în inimile lor şi care trăiesc, ca şi mine, în mijlocul străzii, în lume, îndrăgind-o şi, apoi, marea mulţime alcătuită din bărbaţi şi femei – de diferite naţionalităţi, de diferite limbi şi rase – care trăiesc din munca lor profesională, căsătoriţi în cea mai mare parte, mulţi alţii celibatari, care participă împreună cu concetăţenii lor la sarcina grea de a face mai umană şi mai dreaptă societatea omenească, ducând o luptă sinceră cu dorinţele arzătoare de zi cu zi, cu responsabilitate personală – repet -, cunoscând, umăr la umăr cu ceilalţi oameni, succese şi eşecuri şi încercând să-şi îndeplinească îndatoririle şi să-şi exercite drepturile sociale şi civice. Şi fac toate astea cu naturaleţe, ca orice creştin conştient, fără mentalitate de aleşi, contopiţi în mulţimea colegilor, în vreme ce se străduiesc să desluşească strălucirea divină ce reverberează în realităţile cele mai banale.

Şi operele promovate de Opus Dei – ca asociaţie – întrunesc aceste caracteristici, prin excelenţă seculare, nefiind opere ecleziastice. Nu se bucură de nicio reprezentare oficială a Sfintei Ierarhii a Bisericii. Sunt opere de promovare umană, culturală, socială, înfăptuite de cetăţeni, care încearcă să le ilumineze cu înţelepciunea Evangheliei şi să le însufleţească cu dragostea lui Cristos. Lămuritoare vă poate fi această precizare: Opus Dei, de exemplu, nu are şi nici nu va avea vreodată ca misiune să conducă Seminarii diecezane, unde Episcopii desemnaţi de Duhul Sfânt ⁷ îşi pregătesc viitorii sacerdoţi.

Însă Opus Dei sprijină centre de formare muncitorească, de pregătire a ţăranilor, de învăţământ primar, mediu şi universitar şi alte activităţi, foarte multe şi foarte variate, în toată lumea, pentru că dorinţa sa apostolică fierbinte este - aşa cum am scris cu mulţi ani în urmă - ca o mare fără margini.

Dar cum să mai stărui în această privinţă, dacă însăşi prezenţa voastră este mai elocventă decât un lung discurs? Voi, Prietenii Universităţii din Navarra, faceţi parte dintr-o colectivitate care ştie că s-a angajat să contribuie la progresul societăţii din care face parte. Zelul vostru cordial, rugăciunile voastre, sacrificiul şi aportul vostru nu curg prin matca unui confesionalism catolic: cooperând, sunteţi o mărturie clară a unei conştiinţe cetăţeneşti drepte, preocupate de binele comun temporal; adeveriţi faptul că o Universitate poate lua fiinţă din energiile poporului şi poate fi susţinută de popor.

Cu acest prilej, doresc încă o dată să mulţumesc pentru colaborarea în cadrul Universităţii noastre, nobilului meu oraş Pamplona, marii şi puternicei regiuni Navarra, prietenilor provenind din toată geografia spaniolă şi – o spun cu deosebită emoţie – celor care nu sunt spanioli şi nici chiar catolici sau nici creştini, care au înţeles – arătând prin fapte - ţelul şi spiritul acestei inițiative.

Datorită tuturor Universitatea este un focar, tot mai viu, de libertate civică, de pregătire intelectuală, de întrecere profesională şi un stimulent pentru învăţământul universitar. Sacrificiul vostru generos este temeiul activităţii universale care urmăreşte progresul ştiinţelor umane, promovarea socială, pedagogia credinţei.

Toate acestea au fost înţelese, cu claritate, de locuitorii din Navarra, care recunosc în Universitatea lor şi acel factor de stimulare economică pentru întreaga regiune şi, în mod special, de promovare socială, care a permis multora dintre fiii săi să acceadă la profesii intelectuale, ceea ce – altminteri – ar fi fost dificil şi, în anumite cazuri, cu neputinţă. Înţelegerea rolului pe care Universitatea avea să-l joace în viaţa sa a motivat cu siguranţă sprijinul pe care Navarra i l-a acordat de la bun început: sprijin care va fi, de bună seamă, pe zi ce trece, tot mai puternic şi entuziast.

Nutresc mai departe speranţa – deoarece corespunde unui criteriu just precum şi realităţii existente din multe ţări – că va sosi momentul în care Statul spaniol va contribui, la rândul său, la uşurarea greutăţilor unei universităţi care nu urmăreşte niciun fel de profit particular, ci – dimpotrivă –, consacrându-se în întregime binelui societăţii, se străduieşte să muncească eficient pentru prosperitatea prezentă şi viitoare a naţiunii.

Şi acum, fiii şi fiicele mele, daţi-mi voie să mă opresc la alt aspect – cu deosebire emoţionant – al vieţii obişnuite. Mă refer la dragostea omenească, la dragostea curată între un bărbat şi o femeie, la logodnă, la căsătorie. Trebuie să spun încă o dată că această sfântă dragoste omenească nu este ceva permis, tolerat, alături de adevăratele activităţi ale spiritului, cum s-ar putea insinua de către falsele concepţii spiritualiste la care m-am referit înainte. De patruzeci de ani propovăduiesc, prin viu grai şi prin scris, tocmai contrariul şi pare chiar că încep să o înțeleagă cei care nu au înţeles până acum.

Dragostea, care duce la căsătorie şi la întemeierea unei familii, poate fi şi un drum divin, vocaţional, minunat, o cale pentru a ne dedica în întregime Domnului nostru. Faceţi lucrurile cu dorinţa de perfecţiune, aşa cum v-am mai spus, realizaţi cu dragoste măruntele activităţi zilnice, descoperiţi – insist – acel ceva divin care există în amănunte: toată această doctrină îşi găseşte un loc special în spaţiul vital, în care se încadrează dragostea omenească.

Ştiţi doar cu toţii, profesori, studenţi şi toţi cei care vă dedicaţi activităţilor voastre la Universitatea din Navarra: i-am încredinţat iubirile voastre Sfintei Maria, Maica Iubirii Frumoase. Şi iată, aveţi aici locașul pe care l-am ridicat cu evlavie în campusul universitar, ca să vă primească rugăciunile şi ofranda acestei minunate şi pure iubiri pe care Ea o binecuvântează.

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? ⁸ De câte ori, în faţa imaginii Sfintei Fecioare, a Maicii Iubirii Frumoase, veţi răspunde cu o afirmaţie plină de bucurie întrebării Apostolului: Da, ştim şi dorim s-o trăim cu ajutorul tău atotputernic, oh, Sfântă Fecioară Maică a Domnului!

Rugăciunea contemplativă se va ivi în voi ori de câte ori veţi medita la această realitate impresionantă: ceva atât de material cum este trupul meu a fost ales de Sfântul Duh ca să-şi facă lăcaşul.., eu nu-mi mai aparţin..., trupul şi sufletul meu – toată fiinţa mea – sunt ale Domnului... Iar această rugăciune va fi rodnică în rezultate practice, izvorâte din marea consecință pe care o propune însuşi Apostolul: slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru ⁹.

Pe de altă parte, nu puteţi să nu ştiţi că numai în cugetul celor care înţeleg şi valorează, în toată profunzimea lor, ideile pe care tocmai le-am clarificat cu privire la dragostea omenească, se poate ivi această altă înţelegere inefabilă de care vorbeşte Isus ¹⁰, care este un adevărat dar de la Dumnezeu şi care ne îndeamnă să ne oferim trupul şi sufletul Domnului, inima noastră întreagă, fără amestecul dragostei pământeşti.

Trebuie să închei acum, copiii mei. V-am spus la început că vorbele mele doreau să vă aducă ceva din măreţia şi îndurarea Domnului. Cred că am izbutit, îndemnându-vă să trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită: pentru că o viaţă sfântă în mijlocul realităţii lumeşti – în tăcere, cu simplitate, cu sinceritate -, nu este oare astăzi manifestarea cea mai mişcătoare a acelor magnalia Dei ¹¹, minunatele milostiviri pe care Domnul le-a arătat întotdeauna, şi le arată neîncetat, pentru a izbăvi lumea?

Acum vă cer, aşa cum face psalmistul, să vă alăturaţi rugăciunii şi laudei mele: magnificate Dominum mecum, et extollamus nomen eius simul ¹², înălţaţi pe Domnul împreună cu mine şi să lăudăm cu toţii numele Lui. Aceasta înseamnă, copiii mei, să trăim cu credinţă.

Să luăm pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Paul în epistola către Efeseni ¹³, care acum câteva minute se rostea în mod liturgic.

Credinţă, virtute de care avem atâta nevoie noi creştinii, şi în mod special în acest an al credinţei pe care l-a promulgat preaiubitul Părinte Sfânt Papa Paul al VI-lea: pentru că, fără credinţă, lipseşte însuşi temeiul sanctificării vieţii obişnuite.

Credinţă vie în aceste momente, fiindcă ne apropiem de mysterium fidei ¹⁴, misterul credinţei, Sfânta Euharistie; pentru că vom participa la această Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului care rezumă şi înfăptuieşte milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Credinţă, copiii mei, pentru a mărturisi că, în câteva clipe, pe acest altar, se va reînnoi opera Izbăvirii Noastre ¹⁵. Credinţă, pentru a ne desfăta cu Crezul şi a simţi, în jurul acestui altar şi în această Adunare, prezenţa lui Cristos, care ne face să fim cor unum et anima una ¹⁶, o singură inimă şi un singur suflet. Şi ne transformă în familie, în Biserică, una, sfântă, catolică, apostolică şi romană, care pentru noi înseamnă universală.

Credinţă, în sfârşit, preaiubiţii mei fii şi fiice, pentru a dovedi lumii că toate acestea nu sunt ceremonii şi vorbe, ci o realitate divină, prezentând oamenilor mărturia unei vieţi obişnuite sanctificate, în Numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi al Sfintei Maria.