APOSTOLATUL OPUS DEI ÎN CELE CINCI CONTINENTE

Unele persoane au afirmat în diferite ocazii că Opus Dei este organizată în interior după normele societăţilor secrete. Ce trebuie să credem despre o asemenea afirmaţie? Pe de altă parte, ne-aţi putea da o idee despre mesajul pe care aţi dori să-l adresaţi oamenilor timpului nostru, întemeind Lucrarea în 1928?

Din 1928, am propovăduit mereu că sfinţenia nu este pentru privilegiaţi, că pot fi dumnezeieşti toate drumurile pământului, fiindcă făgaşul spiritualităţii specifice Opus Dei este sfinţirea muncii obişnuite. Trebuie combătută prejudecata conform căreia creştinii de rând nu pot face altceva decât să se limiteze la a ajuta clerul, în apostolate bisericeşti. Şi am arătat că, pentru a îndeplini acest scop supranatural, oamenii au nevoie să fie şi să se simtă liberi ca persoane, să se bucure de acea libertate pe care Isus Cristos ne-a cucerit-o. Pentru a predica şi a-i învăţa pe oameni cum se practică această doctrină, n-am avut niciodată nevoie de vreun secret. Membrii Lucrării detestă secretele, pentru că sunt creştini obişnuiţi, la fel cu ceilalţi: aderând la Opus Dei nu îşi schimbă statutul. Le repugnă să poarte în spate un afiş unde să stea scris: „să fie limpede că eu îl slujesc pe Domnul”. Aceasta nu ar fi nici laic, nici secular. Dar cei care îi cunosc şi au legături cu membrii Opus Dei ştiu că aceştia aparţin Lucrării, chiar dacă nu o strigă în public, dar nici nu o ascund.

Aţi putea schiţa un tablou al structurilor Opus Dei la nivel mondial şi al modului în care funcţionează în raport cu Consiliul General pe care dumneavoastră îl conduceţi la Roma?

La Roma îşi are sediul Consiliul General, independent pentru fiecare Secție, de bărbaţi şi de femei ¹, şi în fiecare ţară există un organism analog prezidat de un Consilier al Opus Dei în țara respectivă ². Să nu vă gândiți la o organizare puternică, care se extinde precum vasele capilare până în cele mai îndepărtate colţuri. Imaginaţi-vă mai curând o organizaţie dezorganizată, fiindcă munca directorilor de la Opus Dei se îndreaptă în principal spre a face ca tuturor membrilor se le parvină spiritul genuin al Evangheliei – spiritul carităţii, al convieţuirii, cu desăvârşire străin de fanatism -, prin mijlocirea unei temeinice şi adecvate formări teologice şi apostolice. Apoi, fiecare acţionează cu totală libertate personală şi, făurindu-şi în mod autonom propria conştiinţă, se străduieşte să caute perfecţiunea creştină şi să creştineze mediul înconjurător, sfinţindu-şi munca, intelectuală sau manuală, în orice împrejurare a vieţii sale şi în propriul cămin.

Pe de altă parte, conducerea Operei se înfăptuieşte într-o manieră colegială. Detestăm tirania, în special în această conducere exclusiv spirituală a Opus Dei. Iubim pluralitatea: altminteri nu s-ar putea ajunge decât la ineficienţă, la inacţiune şi la împiedicarea şi a altora să acţioneze, la lipsa oricărei îmbunătăţiri.

Punctul 484 al codului dumneavoastră spiritual, Drum, precizează: „Datoria ta este să fii instrument.” Ce sens trebuie să i se atribuie acestei afirmaţii, în contextul întrebărilor precedente?

Drum, un cod? Nu. Am scris această carte în bună parte în 1934, rezumând pentru toate sufletele cărora li se adresa – din Opus Dei sau din afara sa – experienţa mea sacerdotală. Nu am bănuit că, după treizeci de ani, ar ajunge la o difuzare atât de amplă – milioane de exemplare -, în numeroase limbi. Nu este o carte destinată numai membrilor Opus Dei, ci se adresează tuturor, chiar şi celor care nu sunt creştini. Printre cei care, din proprie iniţiativă, au tradus-o, sunt ortodocşi, protestanţi şi necreştini. Cartea trebuie citită cu un minim spirit supranatural, de viaţă interioară şi de năzuinţă apostolică. Nu este un cod al omului de acţiune. Îşi propune să fie o carte care să arate cum să-l iubeşti pe Domnul şi să-ţi slujeşti semenii. Să fie un instrument, cum aţi citat dumneavoastră, aşa cum Apostolul Paul voia să fie instrumentul lui Cristos. În mod liber şi responsabil: cei care vor să vadă în paginile sale o finalitate vremelnică se înşeală. Nu uitaţi că este ceva obişnuit, la toţi autorii spirituali din toate timpurile, să vadă sufletele ca nişte instrumente în mâinile Domnului.

Spania ocupă un loc preferenţial în Lucrare? Se poate considera ca punct de plecare pentru un program mai ambiţios sau este un simplu sector de activitate între atâtea altele?

Între cele şaizeci şi cinci de ţări în care există persoane din Opus Dei, Spania este doar una, iar noi, spaniolii, suntem o minoritate. Opus Dei a luat fiinţă, din punct de vedere geografic, în Spania; însă de la început scopul său a fost universal. De altfel, eu locuiesc la Roma de douăzeci de ani.

Faptul că unii membrii ai Lucrării sunt prezenţi în viaţa publică a ţării nu a politizat oarecum activitatea Opus Dei în Spania? Nu compromit ei astfel Lucrarea şi Biserica însăşi?

Nu, nici în Spania şi nici în vreun alt loc. Insist asupra faptului că fiecare dintre membrii Opus Dei lucrează cu deplină libertate şi responsabilitate personală, fără a compromite nici Biserica şi nici Lucrarea, întrucât nu se bazează nici pe Biserică şi nici pe Lucrare pentru a-şi desfăşura activităţile personale. Oameni formaţi într-o concepţie militară a apostolatului şi a vieţii spirituale vor avea tendinţa să vadă munca liberă şi personală a creştinilor ca o activitate colectivă. Dar vă spun, aşa cum n-am obosit s-o repet din 1928, că diversitatea de opinii şi de activităţi, în planul lumesc şi în planul teologic al discuţiilor, nu constituie nicio problemă pentru Lucrare: dimpotrivă, diversitatea care există şi va exista întotdeauna la membrii Opus Dei este o manifestare de spirit drept, de viaţă curată, de respect faţă de opţiunea legitimă a fiecăruia.

Nu credeţi că în Spania, şi în temeiul particularismului inerent rasei iberice, un anumit sector al Lucrării s-ar putea simţi tentat să-i folosească puterea pentru satisfacerea unor interese personale?

Formulaţi o ipoteză care, mă încumet să vă asigur, nu se va adeveri niciodată în Lucrarea noastră: nu numai pentru că ne asociem exclusiv în scopuri supranaturale, ci şi fiindcă, dacă vreodată un membru al Opus Dei ar încerca să impună, direct sau indirect, un criteriu lumesc celorlalţi membri sau să se servească de ei în scopuri omeneşti, ar fi expulzat fără menajamente, căci ceilalţi membri s-ar revolta pe bună dreptate, cu sfinţenie.

În Spania Opus Dei se mândreşte că reuneşte oameni din toate clasele sociale. Este valabilă această afirmaţie şi pentru restul lumii, sau trebuie să admitem că în celelalte ţări membrii Opus Dei provin mai cu seamă din medii culte, cum ar fi cei care conduc în industrie, în administraţie, în politică şi în profesiile liberale?

În Spania şi în toată lumea fac parte din Opus Dei persoane de toate condiţiile sociale: bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, muncitori, industriaşi, funcţionari, ţărani, oameni cu profesii liberale etc. Vocaţia este dată de Domnul iar Dumnezeu nu este părtinitor.

Dar Opus Dei nu se mândreşte cu nimic: operele apostolice nu sporesc prin forţele omeneşti, ci cu harul Sfântului Duh. Într-o asociaţie ce are o finalitate pământească, este logic să fie publicate statistici spectaculoase despre numărul, condiţia şi calităţile membrilor şi aşa fac de obicei organizaţiile care caută un prestigiu lumesc, însă acest mod de a acţiona, când se urmăreşte sfinţirea sufletelor, favorizează mândria colectivă, iar Cristos doreşte smerenia fiecărui creştin şi a tuturor creştinilor.

Care este situaţia actuală a dezvoltării Lucrării în Franţa?

Cum vă spuneam, conducerea Lucrării în fiecare ţară este autonomă. Puteţi obţine cea mai bună informare despre munca Opus Dei în Franţa întrebându-i pe directorii Lucrării din această ţară. Printre lucrările pe care Opus Dei le desfăşoară în mod corporativ şi de care răspunde prin urmare ca atare, se numără cămine – cum ar fi de pildă Résidence Internationale de Rouvray, la Paris sau Résidence Universitaire de L´Ile Verte, la Grenoble -, centre de întâlniri şi convieţuire - cum este Centre de Rencontre Couvrelles, în departamentul Aisne – etc. Dar vă amintesc că operele corporative sunt mai puţin importante: munca principală a Opus Dei este mărturia personală, directă, a membrilor săi prin propria activitate obişnuită. Şi, pentru asta, numărătoarea nu contează. Nu vă gândiţi la fantoma secretului. Nu; nu sunt un secret păsările ce brăzdează cerul şi nimănui nu i se năzare să le numere.

Care este situaţia actuală a Lucrării în restul lumii şi în mod special în lumea anglosaxonă?

Opus Dei se simte la fel de bine în Anglia ca în Kenya, în Nigeria ca în Japonia; în Statele Unite ca în Austria, în Irlanda ca în Mexic sau Argentina; în fiecare loc există un fenomen teologic şi bisericesc înrădăcinat în sufletele locuitorilor. Lucrarea nu este ancorată într-o cultură anume şi nici într-o perioadă concretă a istoriei. În lumea anglosaxonă, Opus Dei a înfăptuit, graţie ajutorului Domnului şi cooperării multor persoane, opere apostolice de diverse tipuri: Netherhall House, la Londra, care acordă atenţie deosebită studenţilor afroasiatici; Hudson Center, la Montreal, destinat formării umane şi intelectuale a tinerelor fete; Nairana Cultural Center, care se adresează studenţilor din Sydney... În Statele Unite, unde Opus Dei a început să lucreze în 1949, se pot menţiona: Midtown, pentru muncitori într-un cartier din inima oraşului Chicago; Stonecrest Community Center, la Washington, destinat educării femeilor lipsite de o pregătire profesională; Trimount House, cămin studenţesc din Boston etc. O ultimă observaţie: influenţa Lucrării, în măsura în care există de la caz la caz, va fi întotdeauna de natură spirituală, religioasă şi niciodată lumească.

Surse diverse pretind că o duşmănie de neclintit ar face ca majoritatea ordinelor călugăreşti, şi în mod special Compania lui Isus, să se confrunte cu Opus Dei. Au aceste zvonuri cel mai mic fundament sau fac parte din acele mituri pe care lumea le întreţine atunci când nu cunoaşte bine o problemă?

Cu toate că nu suntem călugări, nici nu semănăm cu aceştia şi nici nu există autoritate pe lume care să ne poată obliga să fim, în Opus Dei venerăm şi iubim statutul de călugăr. Mă rog zilnic pentru ca toţi venerabilii călugări să ofere în continuare Bisericii roadele virtuţilor lor, ale lucrărilor lor apostolice şi de sfinţenie. Zvonurile despre care s-a vorbit sunt... zvonuri. Opus Dei s-a bucurat întotdeauna de admiraţia şi simpatia călugărilor din multe ordine şi congregaţii, îndeosebi a călugărilor şi călugăriţelor contemplative, care se roagă pentru noi, ne scriu adesea şi ne fac cunoscută Lucrarea în mii de feluri, fiind conştienţi de viaţa noastră contemplativă în mijlocul preocupărilor vieţii obişnuite. Secretarul General al Opus Dei, don Álvaro del Portillo, era în bune relaţii şi îl preţuia pe Secretarul General anterior al Companiei lui Isus. Pentru cel actual, Părintele Arrupe, eu nutresc sentimente de afecţiune şi preţuire, care îmi sunt împărtăşite. Neînţelegerile, dacă ar fi existat, ar fi dovedit un spirit creştin sărac, pentru că noi credem în unitate, nu în rivalităţi şi dezbinări.

Care este poziţia adoptată de Opus Dei în legătură cu declaraţia Conciliului în favoarea libertăţii religioase, şi în special cu aplicarea sa în Spania, unde „proiectul Castiella” este încă lăsat în suspensie? Şi ce se poate spune despre acest pretins „integrism” care i s-a reproşat uneori Operei?

Integrism? Opus Dei nu se situează nici la dreapta, nici la stânga şi nici în centru. Eu, ca preot, încerc să fiu alături de Cristos, care şi-a deschis pe Cruce amândouă braţele şi nu doar unul: iau în toată libertatea, de la fiecare grup, ceea ce mă convinge şi mă face să am inima şi braţele primitoare pentru întreaga omenire; fiecare membru este cu desăvârşire liber să aleagă opţiunea pe care o doreşte, în termenii religiei creştine.

În privinţa libertăţii religioase, niciodată, de la întemeierea sa, Opus Dei nu a făcut vreo discriminare: lucrează şi convieţuieşte cu toţi, fiindcă vede în fiecare persoană un suflet care trebuie să fie respectat şi iubit. Nu sunt doar cuvinte; Opera noastră este prima dintre organizaţiile catolice care admite drept Colaboratori, cu autorizaţia Sfântului Scaun, oameni care nu sunt catolici, fie că sunt creştini, fie că nu sunt. Eu am apărat întotdeauna libertatea de conştiinţă. Nu înţeleg violenţa: nu mi se pare potrivită nici pentru a convinge, nici pentru a învinge; eroarea se depăşeşte prin rugăciune, prin harul Domnului, prin studiu; niciodată prin forţă, întotdeauna prin caritate. Înţelegeţi că, acesta fiind spiritul pe care l-am trăit din primul moment, învăţăturile promulgate de Conciliu pe tema aceasta nu pot decât să mă bucure. Cu privire la proiectul concret la care vă referiţi, nu este căderea mea să îl rezolv, fiind de competenţa Ierarhiei Bisericii din Spania şi a catolicilor din această ţară: lor le revine sarcina de a aplica, în acest caz concret, spiritul Conciliului.

Unii cititori ai cărţii dumneavoastră Drum sunt uimiţi de afirmaţia expusă la punctul 28: „Căsătoria este pentru trupă, nu pentru Statul Major al lui Cristos.” Se poate vedea aici o apreciere negativă a căsătoriei, care ar fi împotriva dorinţei Lucrării de a se înscrie în realităţile vii ale lumii moderne?

Vă sfătuiesc să citiţi paragraful anterior din Drum, unde se spune că, într-adevăr, căsătoria este o vocaţie divină. Nu era deloc frecvent să auzi afirmaţii ca aceasta prin anul 1935. A trage concluziile de care vorbiţi dumneavoastră, înseamnă a nu înţelege cuvintele mele. Prin această metaforă voiam să rezum ceea ce a propovăduit întotdeauna Biserica cu privire la excelenţa şi valoarea supranaturală a celibatului apostolic. Şi, în acelaşi timp, mai înseamnă a le aminti tuturor că, aşa cum spunea Sfântul Paul, trebuie să se simtă milites Christi, soldaţi ai lui Cristos, membri ai acestui Popor al lui Dumnezeu care dă pe pământ o luptă divină pentru înţelegere, sfinţenie şi pace. Există în toată lumea multe mii de cupluri căsătorite care fac parte din Opus Dei, sau care trăiesc în spiritul său, ştiind bine că un soldat poate fi decorat în aceeaşi bătălie în care generalul a fugit în chip ruşinos.

Din 1946 v-aţi stabilit reşedinţa la Roma. Ce trăsături ale Pontifilor cu care aţi avut relaţii vă stăruie mai puternic în minte?

Pentru mine, după Sfânta Treime şi după Sfânta Fecioară, Maica noastră, în ierarhia iubirii urmează Papa. Nu pot uita că Sanctitatea Sa Pius al XII-lea a fost cel care a aprobat Opus Dei, pe vremea când acest drum spre spiritualitate părea în ochii multora o erezie; după cum nu uit nici primele cuvinte de dragoste şi afecţiune care mi-au fost adresate la Roma, în 1946, de cel care era pe atunci Monseniorul Montini. Mi s-a întipărit apoi adânc în minte farmecul afabil şi patern al lui Ioan al XXIII-lea, ori de câte ori am avut prilejul să-l vizitez. Odată i-am spus: „În Opera noastră au găsit mereu un loc primitor toţi oamenii, catolici sau nu: n-am învăţat ecumenismul de la Sanctitatea Voastră...” Şi Sfântul Părinte Ioan râdea, emoţionat. Ce vreţi să vă spun? Întotdeauna Pontifii Romani au avut cu toţii faţă de Opus Dei înţelegere şi iubire.

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.