DE CE S-A NĂSCUT OPUS DEI?

Aţi dori să ne explicaţi misiunea principală şi obiectivele Opus Dei? Pe ce precedente v-aţi fundamentat ideile despre această Asociaţie? Sau Opus Dei este ceva unic, cu totul nou în cadrul Bisericii şi al Creştinătăţii? Poate fi comparată cu ordinele religioase şi cu institutele seculare ori cu asociaţiile catolice de genul, de ex., celor numite Holy Name Society, Cavalerii lui Columb, Christopher Movement etcetera?

Opus Dei îşi propune să promoveze printre persoane din toate clasele societăţii dorinţa de perfecţiune creştină în mijlocul lumii. Cu alte cuvinte, Opus Dei îşi propune să ajute persoanele care trăiesc în societate – omul obişnuit, omul de pe stradă -, să ducă o viaţă cu desăvârşire creştină, fără să-şi schimbe traiul normal, nici munca de zi cu zi şi nici speranţele şi năzuinţele.

De aceea se poate spune, cu cuvintele pe care le-am scris acum mulţi ani, că Opus Dei este veche precum Evanghelia şi nouă precum Evanghelia. Aceasta înseamnă să li se amintească creştinilor cuvintele minunate din Geneză: Dumnezeu a creat omul ca să muncească. Să li se amintească de pilda lui Cristos, care şi-a petrecut aproape toată viaţa pământească muncind ca meşteşugar într-un sat. Munca nu este doar una din cele mai nobile valori umane şi mijlocul prin care oamenii trebuie să contribuie la progresul societăţii, ci este şi cale de sfinţire.

Cu ce alte organizaţii am putea compara Opus Dei? Nu este uşor să găsim un răspuns, căci, încercând să comparăm între ele organizaţii care urmăresc ţeluri spirituale, riscăm să rămânem la trăsături externe sau la denumiri juridice, uitând ceea ce este cel mai important: spiritul care dă viaţă şi raţiune de a fi oricărei lucrări.

Mă voi mulţumi să spun că, având în vedere cele menţionate de dumneavoastră, Opus Dei este foarte departe de ordinele religioase şi de institutele seculare şi mai aproape de instituţii ca Holy Name Society.

Opus Dei este o organizaţie internaţională de laici, din care fac parte şi preoţi seculari (o minoritate redusă în comparaţie cu numărul total al membrilor). Membrii săi sunt persoane care trăiesc în societate, unde îşi exercită profesia sau meseria. Ei nu apelează la Opus Dei pentru a-şi abandona munca, ci dimpotrivă, pentru a afla un ajutor spiritual spre a-şi sfinţi munca lor obişnuită, transformând-o totodată într-un mijloc de a se sfinţi pe sine sau de a-i ajuta pe ceilalţi să se sfinţească. Ei nu-şi schimbă starea – continuă să fie celibatari, căsătoriţi, văduvi sau preoţi -, ci încearcă să-l slujească pe Domnul şi să-şi ajute semenii din propria lor condiţie. Opus Dei nu este interesată de voturi şi promisiuni; ceea ce le cere membrilor săi este ca, în pofida neajunsurilor şi greşelilor proprii oricărei vieţi, să se străduiască să practice virtuţile omeneşti şi creştine, ştiind că sunt fii ai lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o comparaţie, modalitatea cea mai uşoară de a înţelege Opus Dei este să ne gândim la viaţa primilor creştini. Aceştia îşi trăiau plenar vocaţia creştină; căutau cu hotărâre perfecţiunea pentru care erau meniţi prin actul, simplu şi sublim, al Botezului. Nu se deosebeau ca înfăţişare de ceilalţi cetăţeni. Membrii Opus Dei sunt persoane normale; fac o muncă obişnuită; trăiesc în mijlocul lumii în calitatea pe care o au: aceea de cetăţeni creştini care doresc să răspundă, în întregime, exigenţelor credinţei lor.

Îngăduiţi-mi să insist în privinţa problemei Institutelor seculare. Am citit un studiu al unui cunoscut specialist în drept canonic, Dr. Julián Herranz, în care se afirmă că unele dintre aceste institute sunt secrete şi că multe altele se identifică cu ordinele religioase – folosind rasă, abandonând munca profesională pentru a se dedica aceloraşi scopuri precum călugării etc. -, până într-atât încât membrii săi nu văd niciun inconvenient în a se considera ei înşişi călugări. Ce credeţi cu privire la această temă?

Lucrarea despre Institutele seculare la care vă referiţi a avut într-adevăr o amplă difuzare printre specialişti. Dr. Herranz exprimă o teză bine documentată, asumându-şi personal responsabilitatea; despre concluziile acestei lucrări prefer să nu vorbesc.

Trebuie să vă spun doar că acest fel de a proceda nu are nimic a face cu Opus Dei, care nu este nici secretă şi nu este în niciun caz comparabilă, nici prin munca şi nici prin viaţa membrilor săi, cu călugării, pentru că membrii Opus Dei sunt, cum tocmai v-am spus, cetăţeni obişnuiţi, egali cu ceilalţi cetăţeni, care exercită liber toate profesiunile şi toate muncile omeneşti cinstite ¹.

Aţi dori să descrieţi cum s-a dezvoltat şi cum a evoluat Opus Dei, atât în privinţa caracterului cât şi a obiectivelor propuse, de la întemeierea sa, într-o perioadă care a fost martora unei schimbări enorme în cadrul Bisericii înseşi?

Din primul moment obiectivul unic al Opus Dei a fost acela pe care vi l-am precizat: de a face posibilă existenţa în mijlocul lumii a bărbaţilor şi femeilor de toate rasele şi condiţiile sociale care să dorească să-l iubească şi slujească pe Domnul, şi să-şi iubească şi slujească semenii în şi prin munca lor de zi cu zi. Odată cu începuturile Lucrării în 1928, am arătat în predicile mele că sfinţenia nu aparţine privilegiaţilor, şi că pot fi dumnezeieşti toate căile de pe pământ, toate stările, toate profesiile, toate muncile cinstite. Implicaţiile acestui mesaj sunt nenumărate, iar experienţa de viaţă a Lucrării m-a ajutat să le cunosc cu tot mai multă profunzime şi bogăţie de nuanţe. Lucrarea s-a născut restrânsă şi apoi, în chip firesc, a crescut, treptat şi progresiv, ca un organism viu, ca tot ce se dezvoltă în istorie.

Dar obiectivul şi raţiunea ei de a fi nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba, oricât de mult s-ar putea transforma societatea, fiindcă mesajul Opus Dei este acela că se poate sfinţi orice muncă cinstită, oricare ar fi circumstanţele în care se desfăşoară.

Astăzi fac parte din Lucrare persoane de toate profesiile: nu numai medici, avocaţi, ingineri şi artişti, ci şi zidari, mineri, ţărani; aşadar, de la regizori de film şi piloţi de reactoare până la coafeze la modă. Pentru membrii Opus Dei a fi în pas cu vremea, a înţelege lumea modernă, este ceva natural şi instinctiv, pentru că ei sunt – împreună cu ceilalţi cetăţeni, egali cu ei – cei care fac să prindă viaţă această lume şi îi imprimă modernitatea.

Acesta fiind spiritul Lucrării noastre, înţelegeţi că pentru noi a fost o mare bucurie să vedem cum Conciliul a declarat cu fermitate că Biserica nu respinge lumea în care trăieşte, nici progresul şi dezvoltarea ei, ci o înţelege şi o iubeşte. De altfel, o caracteristică principală a spiritualităţii pe care se străduiesc s-o cultive membrii Lucrării – de aproape patruzeci de ani –, este aceea de a se simţi parte a Bisericii şi în acelaşi timp a Statului, asumându-şi prin urmare fiecare, plenar, cu absolută libertate, responsabilitatea individuală de creştin şi de cetăţean.

Aţi putea descrie diferenţele existente între modul în care Opus Dei ca Asociaţie îşi îndeplineşte misiunea şi acela în care membrii săi şi-o îndeplinesc individual pe a lor? De exemplu, ce criterii stabilesc că este mai bine ca un proiect să fie realizat de Asociaţie – un liceu ori o casă de reculegeri - sau de entităţi individuale– o întreprindere editorială sau comercială?

Activitatea principală a Opus Dei constă în a oferi membrilor săi, precum şi tuturor celor care o doresc, mijloacele spirituale necesare pentru a trăi ca buni creştini în mijlocul lumii. Le face cunoscută doctrina lui Cristos, învăţăturile Bisericii; le insuflă un spirit ce îi îndeamnă să lucreze cu sârg din dragoste faţă de Dumnezeu şi în slujba tuturor oamenilor. Într-un cuvânt, să se comporte ca buni creştini: convieţuind cu toţi, respectând libertatea legitimă a tuturor şi făcând ca această lume a noastră să fie mai dreaptă.

Fiecare dintre membri îşi câştigă viaţa şi serveşte societatea prin profesia pe care o avea înainte de a intra în Opus Dei şi pe care ar practica-o dacă n-ar aparţine Lucrării. Astfel, unii sunt mineri, alţii predau în şcoli sau Universităţi, pot fi comercianţi, ţărani, sau casnice, secretare. Nu există nicio activitate umană nobilă care să nu poată fi desfăşurată de un membru al Opus Dei. Cel care, de exemplu, înainte de a face parte din Lucrarea noastră, lucra într-o întreprindere editorială sau comercială, continuă să lucreze tot acolo şi după. Şi dacă îşi caută un nou loc de muncă sau se decide să înfiinţeze orice fel de firmă, împreună cu colegii de breaslă, poate hotărî în deplină libertate, acceptând personal rezultatele muncii sale şi răspunzând de asemenea personal.

Întreaga activitate a Directorilor Lucrării se bazează pe un desăvârşit respect al libertăţii profesionale a membrilor: aceasta este o cerinţă de importanţă capitală, de care depinde însăşi existenţa Lucrării, şi care este îndeplinită, prin urmare, cu fidelitate absolută. Fiecare membru poate lucra profesional în aceleaşi domenii ca şi când n-ar face parte din Opus Dei, astfel încât nici Lucrarea ca atare, şi nici vreunul dintre ceilalţi membri, nu au nimic de a face cu munca profesională prestată în mod concret de respectivul membru. Când intră în Asociaţie, membrii îşi iau angajamentul de a se strădui să caute perfecţiunea creştină prin munca lor şi să conştientizeze cu mai multă claritate, caracterul de slujire adus omenirii, pe care trebuie să îl aibă orice viaţă creştină.

Aşadar, misiunea principală a Lucrării – aşa cum am mai spus-o – este aceea de a le asigura o formare creştină membrilor săi, precum şi altor oameni care vor să beneficieze de aceasta. În plus, dorinţa de a contribui la rezolvarea problemelor ce afectează societatea, direcţie în care idealul creştin poate avea un rol foarte constructiv, face ca Lucrarea ca atare, în mod corporativ, să desfăşoare unele activităţi şi iniţiative. Criteriul în acest domeniu este acela că Opus Dei, având scopuri exclusiv spirituale, poate realiza în mod corporatist numai acele activităţi ce constituie, clar şi imediat, o slujire creştină, un apostolat. Ar fi absurd să se creadă că Opus Dei ca atare s-ar putea ocupa cu extragerea cărbunelui din mină sau cu promovarea oricărui gen de întreprinderi cu caracter economic. Operele ei corporative sunt activităţi nemijlocit apostolice: o şcoală pentru formarea ţăranilor, un dispensar medical pentru o zonă sau o ţară subdezvoltată, o şcoală pentru promovarea socială a femeii etc. Pe scurt, opere de asistenţă, de educaţie sau de binefacere, ca acelea întreprinse în mod obişnuit în toată lumea de instituţii de orice orientare religioasă.

Pentru a duce la bun sfârşit aceste opere se dispune în primul rând de munca personală a membrilor, care uneori se dedică plenar acestora, dar şi de ajutorul generos oferit de nenumăraţi oameni, credincioşi sau nu. Unii se simt îndemnaţi să colaboreze din raţiuni spirituale; alţii, chiar dacă nu împărtăşesc ţelurile apostolice, văd că este vorba de iniţiative în folosul societăţii, deschise tuturor, fără niciun fel de discriminare rasială, religioasă ori ideologică ².

Având în vedere că există membri ai Opus Dei în cele mai diverse straturi ale societăţii şi că unii dintre ei lucrează sau conduc întreprinderi sau grupuri de o anume importanţă, se poate considera că Opus Dei încearcă să coordoneze aceste activităţi în acord cu vreo linie politică, economică etc.?

În niciun caz. Opus Dei nu intervine absolut deloc în politică; este străină cu desăvârşire de orice tendinţă, grupare sau regim politic, economic, cultural sau ideologic. Obiectivele sale – repet – sunt exclusiv spirituale şi apostolice. Membrilor săi nu le cere decât să trăiască creştineşte, să se străduiască să-şi armonizeze viaţa cu idealul Evangheliei. Nu se amestecă, prin urmare, în niciun fel în problemele lumeşti.

Dacă cineva nu înţelege acest lucru, cauza poate fi aceea că nu înţelege libertatea personală sau că nu reuşeşte să facă deosebirea între scopurile exclusiv spirituale pentru care se asociază membrii Lucrării şi domeniul extrem de vast al activităţilor umane – economia, politica, filozofia, cultura, arta etc. - în care membrii Opus Dei se bucură de deplină libertate şi muncesc pe proprie răspundere.

Chiar din momentul în care intră în Lucrare, toţi membrii cunosc bine realitatea libertăţii lor individuale, astfel încât, dacă în vreo situaţie, unul dintre ei ar încerca să facă presiuni asupra altora, impunându-şi propriile opinii în materie de politică, ori să se servească de ei pentru interese omeneşti, ceilalţi se vor revolta şi îl vor exclude imediat.

Respectul libertăţii membrilor săi este condiţia esenţială a vieţii înseşi a Opus Dei. Fără acest respect, n-ar adera nimeni la Lucrare. Mai mult: dacă ar avea loc vreodată o imixtiune a Opus Dei în politică sau în alt domeniu al activităţilor omeneşti - nu s-a întâmplat aşa ceva, nu se întâmplă şi, cu ajutorul Domnului, nu se va întâmpla niciodată –, primul duşman al Lucrării aş fi eu.

Asociaţia insistă asupra libertăţii membrilor de a-şi exprima convingerile pe care şi le păstrează cu onestitate. Însă, revenind la această temă, din alt punct de vedere, până unde credeţi că Opus Dei este obligată moral, ca asociaţie, să-şi exprime opiniile în probleme cruciale, seculare sau spirituale, în mod public sau în particular? Sunt situaţii în care Opus Dei îşi va pune în joc influenţa sa şi a membrilor ei în apărarea principiilor pe care le consideră sacre, ca de pildă, recent, în sprijinul legislaţiei referitoare la libertatea religioasă în Spania?

În Opus Dei, încercăm întotdeauna şi în toate privinţele să simţim conform Bisericii lui Cristos: nu avem altă doctrină decât aceea pe care Biserica o propovăduieşte tuturor credincioşilor săi. Singurul lucru particular pe care îl avem este un spirit propriu, caracteristic pentru Opus Dei, adică un mod concret de a trăi Evanghelia, sfinţindu-ne în lume şi făcând apostolat prin profesie.

De aici reiese clar că toţi membrii Opus Dei au aceeaşi libertate ca şi restul catolicilor pentru a-şi forma, neîngrădiţi, opiniile şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea, Opus Dei ca atare nu trebuie, nici nu poate exprima o opinie proprie şi nici nu şi-o poate forma. Dacă este vorba de o chestiune în legătură cu o doctrină definită de către Biserică, opinia fiecăruia dintre membrii Lucrării va fi aceasta. Dacă este vorba însă de o chestiune asupra căreia Magisteriul – Papa şi episcopii – nu s-a pronunţat, fiecare dintre membrii Opus Dei va avea opinia care i se pare mai bună şi şi-o va apăra liber, acţionând în consecinţă.

Cu alte cuvinte, principiul care determină atitudinea directorilor Opus Dei în acest domeniu este respectul pentru libertatea de opţiune în problemele lumeşti. Adică ceva foarte diferit de abstenţionism, căci înseamnă să îşi pună fiecare membru în faţa propriilor sale responsabilităţi, invitându-l să şi le asume conform conştiinţei lui, acţionând în libertate. De aceea, este nepotrivit să ne referim la Opus Dei când se vorbeşte de partide, grupări sau tendinţe politice sau, în general, de sarcini şi întreprinderi omeneşti; mai mult chiar, este nedrept şi aproape calomnios, căci poate induce eroarea de a se conchide, în mod fals, că membrii Lucrării au vreo ideologie, mentalitate sau interes lumesc comun.

Membrii sunt bineînţeles catolici, şi catolici care încearcă să fie consecvenţi cu credinţa lor. Pot fi calificaţi ca atare, dacă se doreşte, dar ţinând efectiv seama de faptul că a fi catolic nu înseamnă să creezi grupări, nici măcar în domeniul cultural şi ideologic şi, cu atât mult, în cel politic. De la începuturile Lucrării şi nu numai de la Conciliu încoace, s-a încercat să se practice un catolicism deschis, care apără libertatea legitimă a conştiinţei, constând în a trata cu caritate fraternă toţi oamenii, fie că sunt catolici, fie că nu sunt, şi a colabora cu toţi, împărtăşind diferitele pasiuni nobile care mişcă omenirea.

Să luăm un exemplu. În problema rasială din Statele Unite fiecare dintre membrii Lucrării va avea în vedere învăţăturile clare ale doctrinei creştine despre egalitatea tuturor oamenilor şi despre inechitatea oricărei discriminări. De asemenea, va cunoaşte şi va avea în vedere indicaţiile concrete ale episcopilor americani în legătură cu această problemă. Prin urmare, va apăra drepturile legitime ale tuturor cetăţenilor şi va combate orice situaţie sau proiect de discriminare. În plus, va ţine seama de faptul că, pentru un creştin, nu este suficient să respecte drepturile semenilor, ci trebuie să vadă în aceştia nişte fraţi cărora le datorăm o dragoste sinceră şi un sprijin dezinteresat.

În formarea pe care o acordă Opus Dei membrilor săi, se va insista asupra acestor idei mai mult în propria ţară decât în altele, unde această problemă concretă nu există sau este mai puţin urgentă. Ceea ce nu va face niciodată Opus Dei este să dicteze şi nici măcar să sugereze, o soluţie concretă pentru o anumită problemă. Decizia de a susţine un proiect de lege sau altul, de a se afilia la o asociaţie sau alta – sau la niciuna -, de a participa sau nu la o anume manifestaţie, este ceva ce va hotărî fiecare membru. Şi, de fapt, se vede pretutindeni că membrii nu acţionează în bloc, ci în virtutea unui pluralism logic.

Aceste criterii în sine explică faptul că atâţia spanioli membri ai Opus Dei sunt favorabili proiectului de lege a libertăţii religioase în ţara lor, aşa cum a fost redactată recent. Este vorba, de bună seamă, de o opţiune personală, după cum tot personală este şi opinia celor care critică acest proiect. Dar toţi au învăţat de la spiritul Opus Dei să iubească libertatea şi să-i înţeleagă pe cei care aparţin altor credinţe. Opus Dei este prima dintre asociaţiile catolice care, începând din 1950, cu autorizare de la Sfântul Scaun, admite drept colaboratori oameni care nu sunt catolici şi chiar care nu sunt creştini, fără nicio discriminare, îndrăgindu-i pe toţi.

Ştiţi desigur că, în unele sectoare ale opiniei publice, Opus Dei este oarecum controversată. Mi-aţi putea spune de ce anume se întâmplă aşa, şi în special cum se răspunde la acuzaţia de „secret al conspiraţiei” care adesea vizează Opus Dei?

Mă supără profund tot ce poate părea laudă de sine. Însă, dat fiind că ridicaţi această problemă, nu pot să nu vă spun că socotesc că Opus Dei este una din organizaţiile catolice care contează pe cei mai mulţi prieteni în toată lumea. Milioane de persoane, precum şi numeroşi oameni care nu sunt catolici sau care nu sunt creştini o preţuiesc şi o sprijină.

Pe de altă parte, Opus Dei este o organizaţie spirituală şi apostolică. Dacă se uită acest fapt fundamental – sau dacă cineva refuză să ia în seamă buna credinţă a membrilor Lucrării, afirmând aceasta – este imposibil să se înţeleagă ce fac. Din cauza neputinţei de a înţelege, se inventează versiuni complicate şi secrete care nu au existat niciodată.

Vorbiţi de acuzaţia de secret. Asta e o poveste veche. V-aş putea spune, punctual, care este originea istorică a acestei acuzaţii calomnioase. Timp de mulţi ani o organizaţie puternică, de care prefer să nu vorbesc – o iubim şi am iubit-o întotdeauna -, s-a apucat să falsifice ceea ce nu cunoştea. Insistau să ne considere la fel ca niște călugări, şi se întrebau: de ce nu gândesc toţi la fel?, de ce nu poartă rasă sau vreun semn distinctiv? Şi ajungeau în chip ilogic la concluzia că alcătuim o societate secretă.

Astăzi povestea aparţine trecutului, şi orice om, relativ informat, ştie că nu este vorba de niciun secret; că nu purtăm un semn distinctiv fiindcă nu suntem călugări, ci creştini obişnuiţi; că nu gândim la fel, pentru că admitem cel mai larg pluralism în tot ce este lumesc şi în chestiunile teologice care pot fi discutate. O mai bună cunoaştere a realităţii şi depăşirea unei gelozii neîntemeiate a pus capăt acestei triste şi calomnioase situaţii.

Nu trebuie totuşi să ne mirăm că, din când în când, cineva reînvie vechile mituri: deoarece încercăm să muncim pentru Domnul, apărând libertatea personală a tuturor oamenilor, ne vom confrunta veşnic cu duşmanii sectari ai acestei libertăţi personale, din orice domeniu, cu atât mai agresivi dacă sunt oameni care nu pot suporta nici măcar ideea de religie, sau, mai rău, dacă se bazează pe o gândire religioasă de tip fanatic.

Totuşi, cele mai multe publicaţii - din fericire – nu se mulţumesc să repete aceste lucruri vechi şi neadevărate, având conştiinţa clară că a fi imparţial nu înseamnă să difuzezi ceva pe jumătate real, pe jumătate calomnios, fără să te străduieşti să oglindeşti adevărul obiectiv. Personal, cred că este o ştire şi să spui adevărul, îndeosebi când este vorba de a informa despre activitatea atâtor persoane care, făcând parte din Opus Dei sau colaborând cu Asociaţia, se străduiesc, în ciuda greşelilor personale – fac şi eu greşeli şi nu mă miră că şi ceilalţi le fac -, să îndeplinească o misiune în slujba tuturor oamenilor. A distruge un mit fals este întotdeauna interesant. Consider că este o datorie importantă a ziaristului să se documenteze temeinic şi să obţină informaţii la zi, chiar dacă, uneori, aceasta presupune să-şi schimbe judecăţile pe care le-a emis înainte. Este atât de greu să admiţi că poate exista ceva pur, nobil şi bun, fără a amesteca neadevăruri absurde, învechite şi discreditate?

A te informa în legătură cu Opus Dei este foarte simplu. În toate ţările Asociaţia lucrează la lumina zilei, cu recunoaşterea juridică a autorităţilor civile şi ecleziastice. Sunt bine cunoscute numele directorilor şi ale operelor sale apostolice. Oricine doreşte informaţii despre Lucrarea noastră, le poate obţine fără nicio dificultate, punându-se în contact cu directorii sau apelând la una din operele noastre corporative. Dumneavoastră înşivă vă puteţi încredinţa că, niciodată, nimeni dintre conducătorii Opus Dei sau dintre cei care se ocupă de ziarişti, nu a pregetat să le uşureze sarcina informativă, răspunzându-le la întrebări sau furnizându-le documentaţia necesară.

Nici eu şi nici vreunul dintre membrii Opus Dei nu pretindem să ne înţeleagă toată lumea sau să ne împărtăşească idealurile spirituale. Sunt un mare prieten al libertăţii şi al ideii că fiecare trebuie să-şi urmeze drumul. Dar este evident că avem dreptul elementar de a fi respectaţi.

Cum explicaţi succesul enorm al Opus Dei şi cu ce criterii măsuraţi acest succes?

Când o întreprindere este supranaturală, nu contează succesul sau eşecul, aşa cum sunt înţelese în mod obişnuit. Aşa cum le spunea Sfântul Paul creştinilor din Corint, ceea ce contează în viaţa spirituală nu este judecata celorlalţi, nici propria noastră judecată, ci aceea a Domnului.

Cu siguranţă Lucrarea este astăzi extinsă pe scară universală: din ea fac parte bărbaţi şi femei de aproape şaptezeci de naţionalităţi. Gândindu-mă la acest fapt, eu însumi sunt surprins. Nu îi găsesc vreo explicaţie omenească, dar cred că este voia Domnului, căci Sfântul Duh se pogoară unde doreşte şi se slujeşte de cine vrea spre a înfăptui sfinţirea oamenilor. Toate acestea constituie pentru mine motiv de a aduce mulţumiri, de smerenie, de a cere Domnului să ştim să-l servim întotdeauna.

Mă întrebaţi şi care este criteriul cu care măsor şi judec lucrurile. Răspunsul este foarte simplu: sfinţenia, roadele sfinţeniei.

Apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care fiecare membru îl înfăptuieşte prin mărturia vieţii lui şi prin cuvântul lui, în relaţiile zilnice cu prietenii şi colegii. Cine poate măsura eficacitatea supranaturală a acestui apostolat tăcut şi smerit? Căci nu se poate aprecia ajutorul presupus de exemplul unui prieten leal şi sincer, sau influenţa unei mame destoinice în sânul familiei.

Poate că întrebarea dumneavoastră se referă la apostolatele corporative realizate de Opus Dei, presupunând că, în acest caz, se pot măsura rezultatele dintr-un punct de vedere omenesc, tehnic: dacă o şcoală de pregătire a muncitorilor reuşeşte să-i promoveze social pe cei care o frecventează; dacă o universitate le oferă studenţilor o formare profesională şi culturală adecvate. Admiţând că întrebarea dumneavoastră se referă la acest aspect, vă pot spune că rezultatul se poate explica, în parte, fiind vorba de lucrări realizate de persoane care exercită această activitate ca sarcină profesională specifică, pentru care se pregătesc aşa cum fac toţi cei care doresc să facă o muncă serioasă. Aceasta înseamnă, între altele, că aceste lucrări nu sunt plănuite după nişte scheme preconcepute, ci pentru fiecare caz se studiază necesităţile specifice ale societăţii în cadrul căreia se vor realiza, pentru a le adapta la cerinţele reale.

Vă repet însă că Opus Dei nu este interesată în primul rând de eficacitatea omenească. Succesul sau eşecul real al acestor lucrări depinde de faptul că, fiind bine făcute din punct de vedere omenesc, slujesc sau nu pentru ca, atât cei care realizează aceste activităţi, cât şi cei care beneficiază de ele, să-l iubească pe Domnul, să se simtă fraţi cu toţi ceilalţi oameni şi să manifeste aceste sentimente aducând un serviciu dezinteresat umanităţii.

Aţi dori să ne descrieţi cum şi de ce aţi fondat Opus Dei şi evenimentele pe care le consideraţi jaloanele cele mai importante în dezvoltarea ei?

De ce? Operele care se nasc din voia Domnului nu au altă raţiune decât dorinţa divină de a le folosi ca expresie a voinţei sale de mântuire universală. Din primul moment, Lucrarea era universală, catolică. Nu venea pe lume pentru a soluţiona problemele concrete ale Europei anilor douăzeci, ci pentru a spune bărbaţilor şi femeilor din toate ţările, de orice condiţie, rasă, limbă, sau din orice mediu – şi de orice stare: celibatari, căsătoriţi, văduvi, preoţi – că îl pot iubi şi sluji pe Domnul, fără a înceta să trăiască făcând munca lor obişnuită, cu familia lor, în variatele lor relaţii sociale fireşti.

Cum s-a întemeiat? Fără nicio resursă omenească. Eu nu aveam decât douăzeci şi şase de ani, harul Domnului şi bună dispoziţie. Lucrarea s-a născut micuţă: nu era decât rezultatul dorinţei unui tânăr preot care se străduia să facă aşa cum îi cerea Domnul.

Mă întrebaţi de jaloanele ei. Pentru mine, este un reper fundamental în cadrul Lucrării orice moment, orice secundă în care, prin intermediul Opus Dei, un suflet se apropie de Domnul, devenind astfel un frate şi mai bun pentru celorlalţi fraţi, semenii lui.

Poate doriţi să vă vorbesc despre punctele cruciale sub aspect cronologic. Cu toate că nu sunt cele mai importante, vă voi da din memorie câteva date, mai mult sau mai puţin aproximative. Încă din primele luni ale anului 1935, totul era pregătit pentru a lucra în Franţa, şi anume la Paris. Însă au survenit mai întâi războiul civil spaniol şi apoi cel de al doilea război mondial şi a trebuit să fie amânată expansiunea Lucrării. Întrucât această dezvoltare era necesară, amânarea a fost minimă. Încă din 1940 s-a început activitatea în Portugalia. Aproape în același timp cu sfârşitul ostilităţilor, după câteva călătorii din anii anteriori, se încep activităţile şi în Anglia, Franţa, Italia, Statele Unite, Mexic. Mai târziu, expansiunea are un ritm progresiv: din 1945 şi 1950, în Germania, Olanda, Elveţia, Argentina, Canada, Venezuela şi restul ţărilor europene şi americane. În acelaşi timp, activitatea se extinde în alte continente: în nordul Africii, Japonia, Kenya şi alte ţări din Africa de Est, Australia, Filipine, Nigeria etc.

Îmi face plăcere să reamintesc de asemenea, ca date capitale, îndeosebi nenumăratele ocazii în care dragostea Suveranilor Pontifi pentru Opera noastră s-a manifestat într-un mod concret. Eu locuiesc la Roma din 1946, şi astfel i-am putut cunoaşte pe Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, şi am putut sta de vorbă cu ei. Am simţit întotdeauna din partea lor dragostea unui părinte.

Aţi fi de acord cu afirmaţia care s-a făcut uneori că situaţia particulară a Spaniei în ultimii treizeci de ani a fost prielnică dezvoltării Operei în această ţară?

Arareori am întâlnit mai puţine înlesniri ca în Spania. Este ţara – regret s-o spun, căci îmi iubesc profund Patria – unde ne-a fost cel mai greu în munca noastră şi am suferit cel mai mult pentru a face ca Lucrarea să prindă rădăcini. Abia înfiinţată, a şi avut de înfruntat împotrivirea duşmanilor libertăţii individuale şi a persoanelor atât de închistate în ideile tradiţionale, încât nu puteau înţelege viaţa membrilor Opus Dei, care sunt cetăţeni obişnuiţi şi care se străduiesc să-şi trăiască plenar vocaţia creştină fără să părăsească lumea.

Nici operele corporative de apostolat n-au întâlnit în Spania facilităţi deosebite. Guvernele ţărilor unde majoritatea locuitorilor nu sunt catolici au ajutat cu o generozitate mult mai mare decât cea a Statului spaniol activităţile educative şi de binefacere promovate de membrii Lucrării. Ajutorul pe care aceste guverne îl acordă sau l-ar putea acorda operelor corporative ale Opus Dei, aşa cum fac de obicei cu alte opere asemănătoare, nu presupune un privilegiu, ci pur şi simplu recunoaşterea funcţiei sociale pe care o îndeplinesc, economisind bani din avutul public.

În expansiunea sa internaţională, spiritul Opus Dei a avut imediat ecou, bucurându-se de o bună primire în toate ţările. Dacă a întâmpinat dificultăţi, acestea au fost pricinuite de informaţiile false care veneau tocmai din Spania, fiind inventate de spanioli, de unele sectoare foarte concrete ale societăţii spaniole. În primul rând, este vorba de organizarea internaţională pe care am menţionat-o; dar aceasta este cu siguranţă ceva ce aparţine trecutului iar eu nu păstrez ranchiună nimănui. Apoi, sunt unii oameni care nu înţeleg pluralismul, care adoptă o atitudine de grup, însuşindu-şi o mentalitate îngustă sau totalitară, şi folosindu-se de numele de catolic pentru a face politică. Unii dintre ei, nu-mi explic de ce – poate din pricina unor false raţiuni omeneşti –, par a găsi o plăcere specială în a ataca Opus Dei şi, întrucât dispun de mijloace economice importante – banii contribuabililor spanioli –, atacurile lor pot fi reproduse de o anumită presă.

Îmi dau prea bine seama că dumneavoastră aşteptaţi nume concrete de persoane şi instituţii. N-o să vi le dau şi sper că înţelegeţi motivul. Nici misiunea mea, nici aceea a Lucrării nu sunt politice: însărcinarea mea este să mă rog. Şi nu vreau să spun nimic care ar putea fi interpretat drept o intervenţie în politică. Mai mult, mă doare nespus să vorbesc de lucrurile acestea. Am tăcut preţ de aproape patruzeci de ani şi, dacă vorbesc acum, o fac pentru că am obligaţia de a denunţa, ca fiind absolut neadevărate, interpretările strâmbe pe care unii încearcă să le dea unei munci care este exclusiv spirituală. De aceea, chiar dacă am tăcut până acum, în viitor voi continua să vorbesc şi, dacă va fi necesar, tot mai răspicat.

Revenind însă la tema centrală a întrebării dumneavoastră, dacă mulţi oameni din toate clasele sociale au încercat şi în Spania să-l urmeze pe Cristos cu ajutorul Lucrării şi conform spiritului său: explicaţia nu poate fi găsită în mediul înconjurător sau în alte motive extrinseci. Dovada constă în faptul că aceia care susţin contrariul cu atâta uşurință văd cum li se micşorează propriile lor grupuri, iar cauzele exterioare sunt aceleaşi pentru toţi. Poate să fie aşa şi din cauză că, omeneşte vorbind, ei constituie un grup, iar noi nu negăm nimănui libertatea personală.

Dacă Opus Dei s-a dezvoltat cu succes în Spania – ca şi în alte ţări – poate fi o cauză faptul că acum patruzeci de ani, aşa cum v-am explicat înainte, războiul civil spaniol şi apoi războiul mondial au făcut necesară amânarea începuturilor în alte ţări. Vreau totuşi să precizez că, de ani de zile, spaniolii sunt o minoritate în Lucrare.

Să nu credeţi, repet, că nu-mi iubesc ţara sau că nu mă bucură nespus munca pe care Lucrarea o îndeplineşte acolo, dar este trist că există persoane care propagă neadevăruri despre Opus Dei şi despre Spania.