UNIVERSITATEA ÎN SLUJBA SOCIETĂŢII ACTUALE

Am dori să ne spuneţi, Monseniore, care sunt, în opinia dumneavoastră, obiectivele esenţiale ale Universităţii, şi în ce termeni situaţi predarea religiei în cadrul studiilor universitare?

Universitatea trebuie să contribuie de pe o poziţie de primă importanţă la progresul uman – ştiţi acest fapt fiindcă îl trăiţi sau doriţi să-l trăiţi. Deoarece problemele care se pun în viaţa popoarelor sunt multiple şi complexe – spirituale, culturale, sociale, economice etc. -, este necesar ca formarea pe care trebuie s-o asigure Universitatea să cuprindă toate aceste aspecte.

Nu este de-ajuns dorinţa să munceşti pentru binele comun temporal; mijlocul pentru a face ca această dorinţă să fie eficientă este acela de a forma bărbaţi şi femei capabili să-şi însuşească o pregătire temeinică şi să ofere semenilor lor roadele acestei plenitudini la care au ajuns.

Religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu vrea să trăiască precum un animal şi nu renunţă - nu se linişteşte - până nu-l cunoaşte pe Creator şi nu i se adresează: de aceea studiul religiei este o necesitate fundamentală. Un om care nu dispune de o formare religioasă nu este format pe de-a întregul. Astfel, religia trebuie să fie prezentă în Universitate şi trebuie să se predea la nivelul superior, ştiinţific, al unei teologii de calitate. O Universitate din care lipseşte religia este o Universitate incompletă, pentru că ignoră o dimensiune esenţială a fiinţei umane, care nu exclude – ci dimpotrivă impune – celelalte dimensiuni.

Pe de altă parte, nimeni nu poate viola libertatea conştiinţei: predarea religiei trebuie să fie liberă, chiar dacă creştinul ştie că, dacă vrea să fie în armonie cu credinţa sa, are obligaţia imperioasă de a dobândi o formare solidă în acest domeniu, de a dispune, prin urmare, de o cultură religioasă: doctrina, pentru a putea trăi din ea şi a fi martor al lui Cristos prin exemplu şi prin cuvânt.

În această etapă istorică există o preocupare deosebită pentru democratizarea procesului de învăţământ, pentru a putea beneficia de el toate clasele sociale, şi nu se concepe instituţia universitară fără o proiecţie sau o funcţie socială. În ce sens înţelegeţi dumneavoastră această democratizare, şi cum îşi poate îndeplini Universitatea funcţia socială?

Este necesar ca Universitatea să formeze studenţii cu mentalitatea de a sluji: a sluji societatea, promovând binele comun temporal prin munca lor profesională şi activitatea lor civică. Absolvenţii trebuie să fie responsabili, să aibă o preocupare sănătoasă pentru problemele celorlalţi şi un spirit generos care să îi determine să facă faţă acestor probleme, încercând să găsească soluţia cea mai bună. A le asigura toate acestea studenţilor este menirea Universităţii.

Atunci când tinerii întrunesc cerinţele în privinţa capacităţii lor, trebuie să aibă acces la studiile superioare, oricare le-ar fi originile sociale, mijloacele economice, rasa sau religia. Atâta vreme cât există bariere sociale în acest sens, democratizarea învăţământului va fi doar vorbă goală.

Într-un cuvânt, Universitatea trebuie să fie deschisă tuturor şi, pe de altă parte, trebuie să-şi formeze studenţii în aşa fel încât viitoarea lor muncă profesională să fie în slujba tuturor.

Mulţi studenţi se simt solidari şi doresc să adopte o atitudine activă faţă de realitatea pe care o constată şi anume aceea că, pe tot globul, foarte multe persoane suferă, fizic şi moral sau trăiesc în sărăcie. Ce idealuri sociale aţi recomanda acestui tineret intelectual de astăzi?

Idealul este, mai ales, realitatea muncii bine făcute, pregătirea ştiinţifică adecvată în timpul studiilor universitare. Cu această bază, sunt mii de locuri în lume care necesită braţe de lucru, care aşteaptă o muncă personală, susţinută şi plină de abnegaţie. Universitatea nu trebuie să formeze oameni care apoi să se folosească în chip egoist de beneficiile obţinute prin studiile lor, ci să îi pregătească pentru misiunea de a-şi ajuta cu generozitate semenii, dând dovadă de fraternitate creştină.

Adesea, această solidaritate se reduce la manifestări, orale sau scrise sau chiar la dispute sterile ori primejdioase: eu măsor solidaritatea prin opere în slujba oamenilor, şi cunosc mii de cazuri de studenţi spanioli şi din alte ţări care au renunţat să-şi construiască mica lor lume privată, dăruindu-se semenilor printr-o muncă profesională pe care încearcă s-o ducă la bun sfârşit, cu perfecţiune omenească, prin opere de învăţământ, de asistenţă, în opere sociale etc., cu un spirit veşnic tânăr şi plin de bucurie.

Faţă de actualitatea socio-politică din ţara noastră şi din toate celelalte ţări, faţă de război, de injustiţie sau de opresiune, ce responsabilitate atribuiţi Universităţii în calitate de corporaţie, deci profesorilor, studenţilor? Poate oare Universitatea să admită în incinta sa desfăşurarea unor activităţi politice ale studenţilor şi profesorilor?

Înainte de orice, vreau să spun că în această întrevedere îmi exprim părerea mea, adică aceea a unei persoane care, de la şaisprezece ani – acum am şaizeci şi cinci –, nu a pierdut legătura cu Universitatea. Îmi expun modul personal de a vedea această problemă şi nu pe acela al Opus Dei care, în toate lucrurile lumeşti ori care pot fi discutate, nu vrea şi nici nu poate să aibă vreo opţiune – căci fiecare membru al Lucrării are şi îşi exprimă liber propria părere personală, adică părerea celui care îşi asumă personal responsabilitatea -, întrucât ţelul Opus Dei este exclusiv spiritual.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, mi se pare că ar trebui, în primul rând, să ne punem de acord în legătură cu ce anume înseamnă politica. Dacă prin politică se înţelege să te angrenezi şi să munceşti în favoarea păcii, a dreptăţii sociale, a libertăţii tuturora, în acest caz toţi cei din Universitate şi Universitatea în calitate de corporaţie, au obligaţia de să-şi asume aceste idealuri şi să-şi intensifice preocuparea de a rezolva marile probleme ale vieţii oamenilor.

Dacă prin politică se înţelege însă rezolvarea concretă a unei anumite probleme, împreună cu alte soluţii posibile şi corecte, în concurenţă cu cele ce susţin contrariul, cred că Universitatea nu este forul care trebuie să decidă în această privinţă.

Universitatea este locul pentru a se pregăti în vederea rezolvării acestor probleme; este casa comună, locul de studiu şi de cultivare a prieteniei; locul unde trebuie să convieţuiască paşnic persoane de diverse tendinţe care, în orice moment, sunt expresii ale pluralismului autentic ce există în societate.

Dacă circumstanţele politice ale unei ţări creează o astfel de situaţie încât un profesor sau un student să considere în mod sincer că este de preferat politizarea Universităţii, din lipsa mijloacelor licite pentru a evita răul general al naţiunii, ar putea s-o facă, folosindu-şi libertatea?

Dacă într-o ţară n-ar exista o minimă libertate politică, poate că s-ar produce o denaturare a Universităţii care, încetând să mai fie casa comună, ar deveni un câmp de bătălie pentru facţiunile rivale.

Cu toate acestea, cred că ar fi de preferat ca aceşti ani să fie dedicaţi pregătirii temeinice, formării unei mentalităţi sociale, pentru ca aceia care apoi vor conduce – şi care acum studiază – să nu capete această aversiune faţă de libertatea personală, ceea ce este, cu adevărat, ceva patologic. Dacă Universitatea devine aula unde se dezbat şi se decid probleme politice concrete, este uşor să se piardă seninătatea academică şi studenţii să se formeze într-un spirit de partidism; în acest fel, Universitatea şi ţara vor suferi veşnic de răul cronic al totalitarismului, de orice culoare ar fi.

Să fie clar că, susţinând că Universitatea nu este locul pentru politică, nu exclud, ci chiar doresc, un făgaş normal, pentru toţi cetăţenii. Cu toate că opinia mea în această privinţă este foarte concretă, nu vreau să mai adaug nimic, fiindcă misiunea mea nu este politică, ci sacerdotală. Ceea ce vă spun este ceva ce îmi revine să fac, pentru că mă consider profesor şi tot ce se referă al Universitate mă pasionează. Nu fac, nici nu vreau şi nici nu pot să fac politică; dar mentalitatea mea de jurist şi de teolog – credinţa mea de asemenea – mă determină să fiu întotdeauna de partea libertăţii legitime a tuturor oamenilor.

Nimeni nu poate pretinde să impună în chestiuni lumeşti dogme, deoarece acestea nu există. În faţa unei probleme concrete, oricare ar fi, soluţia este s-o cercetezi temeinic şi apoi să acţionezi cu mâna pe inimă, cu libertate personală şi responsabilitate de asemenea personală.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, funcţiile ce le revin asociaţiilor sau sindicatelor studenţeşti? Cum trebuie să fie privite relaţiile lor cu autorităţile academice?

Îmi cereţi o judecată asupra unei probleme foarte ample. Prin urmare nu mă voi opri la detalii, ci voi expune numai câteva idei generale. Cred că asociaţiile studenţeşti trebuie să intervină în activităţile specific universitare. Trebuie să existe nişte reprezentanţi – aleşi în mod liber de colegii lor – care să fie în legătură cu autorităţile academice, conştienţi că este necesar să lucreze la unison, având o sarcină comună: iată altă ocazie potrivită de a face cu adevărat o faptă bună.

Este nevoie de un statut care să reglementeze modul în care această sarcină se realizează eficient, corect şi raţional: subiectele trebuie să fie bine gândite, bine tratate; dacă soluţiile propuse sunt cercetate în profunzime, născute din dorinţa de a construi şi nu din aceea de a stârni păreri contradictorii, atunci capătă o autoritate internă care le face să se impună singure.

Pentru toate acestea este nevoie ca reprezentanţii asociaţiilor să dispună de o formare temeinică, să respecte în primul rând libertatea celorlalţi, dar şi propria libertate, cu responsabilitatea corespunzătoare; să nu dorească să iasă în evidenţă şi nici să-şi atribuie calităţi pe care nu le au, ci să urmărească binele Universităţii, adică binele colegilor lor. Iar cei care aleg trebuie să-şi desemneze reprezentanţii pe baza acestor calităţi şi nu a unor raţiuni străine de eficienţa Universităţii lor. Numai astfel Alma Mater va fi un cămin al păcii, o oază de preocupări senine şi generoase, care să înlesnească studiul şi formarea tuturor.

În ce sens înţelegeţi libertatea învăţământului şi în ce condiţii o consideraţi necesară? În acest sens, ce atribuţii trebuie să fie rezervate Statului în materie de învăţământ superior? Consideraţi că autonomia este un principiu fundamental pentru organizarea Universităţii? Aţi putea să ne schiţaţi liniile directoare pe care trebuie să se bazeze sistemul autonom?

Libertatea învăţământului este doar un aspect al libertăţii în general. Consider că libertatea personală este necesară tuturor şi în toate privinţele permise din punct de vedere moral. Susţin, prin urmare, libertatea învăţământului, la toate nivelurile şi pentru toate persoanele. Cu alte cuvinte, orice persoană sau asociaţie abilitată trebuie să aibă posibilitatea de a întemeia centre de învăţământ în egalitate de condiţii şi fără obstacole inutile.

Funcţia Statului depinde de situaţia socială: este diferită în Germania sau în Anglia, în Japonia sau în Statele Unite, pentru a menţiona ţări cu structuri educaţionale foarte diferite. Statul are funcţii evidente de promovare, de control, de supraveghere. Şi aceasta impune egalitate de şanse intre iniţiativa particulară şi ceea a Statului: a supraveghea nu înseamnă a pune piedici, nici a interzice sau limita libertatea.

De aceea consider necesară autonomia învăţământului: autonomie este un alt mod de a numi libertatea învăţământului. Universitatea, în calitate de corporaţie, trebuie să aibă independenţa unui organ într-un corp viu: libertate, în cadrul misiunii sale specifice în slujba binelui obştesc.

În vederea realizării efective a acestei autonomii, câteva cerinţe ar putea fi: libertatea de alegere a corpului docent şi a celui administrativ; libertatea de a stabili planurile de studiu; posibilitatea de a-şi forma patrimoniul şi a-l gestiona. Într-un cuvânt, toate condiţiile necesare pentru ca universitatea să se bucure de viaţă proprie. Având această viaţă proprie, ea va şti să şi-o închine binelui întregii societăţi.

Se constată, în opinia studenţilor, o critică tot mai susţinută la adresa caracterului viager al catedrei universitare. Vi se pare corect acest curent de opinie?

Da. Chiar recunoscând înaltul nivel ştiinţific şi uman al corpului profesoral spaniol, prefer sistemul liberei contractări. Cred că libera contractare nu aduce profesorului prejudicii economice şi constituie un stimulent pentru ca profesorul titular să nu înceteze niciodată să cerceteze şi să progreseze în specialitatea sa. În plus, evită extinderea catedrelor ca nişte feude şi nu ca un loc din care te pui în slujba semenilor.

Nu exclud faptul că sistemul de catedre pe viaţă poate da rezultate bune în vreo ţară şi nici că, datorită acestui sistem, există cazuri de profesori foarte competenţi, care aduc de la catedră adevărate beneficii universitare. Dar consider că sistemul liberei contractări facilitează creşterea numărului acestor cazuri, până la atingerea idealului de a ajunge să fie practic toate.

Nu credeţi că – după Conciliul Vatican II – au devenit învechite conceptele de „școli ale Bisericii”, „școli catolice”, „Universităţi ale Bisericii” etc.? Nu vi se pare că asemenea concepte compromit pe nedrept Biserica sau par a fi privilegii?

Nu, nu mi se pare, dacă prin școli ale Bisericii, școli catolice etc. se înţelege rezultatul dreptului pe care îl au Biserica şi Ordinele şi Congregaţiile Religioase de a crea centre de învăţământ. A crea o școală sau o universitate nu este un privilegiu, ci o sarcină grea, dacă se urmăreşte să fie un centru pentru toţi, nu doar pentru cei care dispun de mijloacele băneşti.

Conciliul nu a dorit să declare ca fiind depăşite instituţiile didactice confesionale; a vrut numai să arate că există altă formă – chiar mai necesară şi universală, experimentată de ani de zile de către membrii Opus Dei – de prezenţă creştină în învăţământ: libera iniţiativă a cetăţenilor catolici care au ca profesie activităţi educative, în cadrul şi în afara centrelor promovate de Stat. Este încă o dovadă a faptului că Biserica, în timpurile noastre, conştientizează pe deplin rodnicia apostolatului laicilor.

Trebuie să mărturisesc, pe de altă parte, că nu-mi sunt pe plac expresiile şcoală catolică sau școli ale Bisericii etc., deşi îi respect pe cei care au păreri contrarii. Prefer ca realităţile să se distingă prin rezultatele lor, nu prin numele lor. O școală va fi efectiv creştină atunci când, fiind ca şi celelalte şi străduindu-se să le depăşească, realizează o muncă de formare completă - de asemenea creştină -, cu respectarea libertăţii personale şi promovarea urgentă a justiţiei sociale. Dacă acţionează într-adevăr astfel, numele contează mai puţin. Personal, repet, prefer să evit aceste adjective.

Am dori să ne vorbiţi, în calitatea dumneavoastră de Mare Consilier al Universităţii din Navarra, de principiile care v-au inspirat în fondarea ei şi de semnificaţia ei actuală în cadrul Universităţii spaniole.

Universitatea din Navarra s-a înfiinţat în 1952 – după ce am făcut rugăciuni ani de zile, mă bucur s-o spun – cu dorinţa fierbinte de a crea o instituţie universitară în care să prindă viaţă idealurile culturale şi apostolice ale unui grup de profesori dăruiţi întru totul muncii lor didactice. Năzuia pe atunci – şi o face şi astăzi – să contribuie, umăr la umăr cu celelalte universităţi, la soluţionarea unei grave probleme educative: cea a Spaniei şi a multor altor ţări, care au nevoie de oameni bine pregătiţi pentru a construi o societate mai dreaptă.

Când a fost întemeiată, cei care au iniţiat-o nu erau străini de Universitatea spaniolă: erau cadre didactice care se formaseră şi îşi exercitaseră profesia la Madrid, Barcelona, Sevilla, Santiago, Granada şi în alte universităţi. Această colaborare strânsă - m-aş încumeta să spun mai strânsă decât cea pe care o au între ele universităţi vecine - a continuat: există frecvente schimburi reciproce şi vizite ale unor profesori, congrese naţionale unde se lucrează la unison etc. De asemenea s-a păstrat şi continuă să se păstreze un contact asemănător cu cele mai bune universităţi din alte ţări: actuala decernare a titlului de doctor honoris causa unor profesori de la Sorbona, Harvard, Coimbra, Munchen şi Louvain confirmă acest fapt.

Universitatea din Navarra a canalizat apoi ajutorul multor persoane care văd în studiile universitare o bază fundamentală a progresului ţării, atunci când au acces la ele toţi cei care merită să studieze, oricare le-ar fi resursele economice. Este o realitate Asociaţia Prietenii Universităţii din Navarra care, prin contribuţia sa generoasă, a reuşit să distribuie un număr însemnat de burse de studiu. Acest număr va continua să crească, şi se va mări, de asemenea, numărul studenţilor afroasiatici şi latinoamericani.

Unii ziarişti au scris că Universitatea din Navarra este o universitate pentru bogaţi şi că, în pofida acestui fapt, primeşte subvenţii mari de la Stat. În privinţa primei afirmaţii, ştim că nu este aşa, pentru că şi noi suntem studenţi şi ne cunoaştem colegii; dar ce se întâmplă cu subvenţiile de la Stat?

Există date concrete, la îndemâna tuturor, fiindcă au fost difuzate prin presă, care arată că – fiind vorba cam de aceleaşi costuri ca în celelalte universităţi - numărul studenţilor care primesc ajutor financiar pentru a studia la Universitatea din Navarra este superior celui al oricărei alte universităţi din ţară. Vă pot spune că acest număr va creşte şi mai mult, pentru a încerca să ajungă la un procentaj mai mare sau cel puţin similar, cu acela al universităţilor din străinătate, care se disting cel mai mult prin munca lor de promovare socială.

Înţeleg că atrage atenţia faptul că Universitatea din Navarra este văzută ca un organism viu, care funcţionează admirabil, ceea ce induce ideea că există enorme mijloace economice. Dar nu se ţine cont, gândind astfel, că resursele materiale nu sunt suficiente pentru a se merge mai departe în bune condiţii: viaţa acestui centru universitar se datorează, în principal, abnegaţiei, zelului şi muncii pe care cu toţii le dedică Universităţii - profesorii, studenţii, membrii ai corpului auxiliar, acele binecuvântate şi mult iubite femei din Navarra care se ocupă de curăţenie. Dacă n-ar fi aşa, Universitatea nu s-ar fi putut susţine.

Sub aspect economic, Universitatea se finanţează din subvenţii. În primul rând, cea de la Diputación Foral de Navarra ¹ pentru cheltuieli de întreţinere. De asemenea, trebuie menţionată cedarea terenurilor de către Primăria din Pamplona, pentru a se putea construi clădirile, cum este practica obişnuită în municipiile multor ţări. Ştiţi din experienţă ce interes moral şi economic presupune pentru o regiune ca Navarra şi concret pentru Pamplona, existenţa unei universităţi moderne, care le deschide tuturora posibilitatea de a beneficia de un învăţământ superior de bună calitate.

Mă întrebaţi despre subvenţiile de la Stat. Statul spaniol nu ne ajută să suportăm cheltuielile de întreţinere ale Universităţii din Navarra. A acordat câteva subvenţii pentru crearea de noi locuri de şcolarizare, care uşurează marele efort economic impus de noile instalaţii.

Altă sursă de venituri, în mod concret pentru Şcoala Tehnică Superioară de Ingineri Industriali, este Casa Provincială de Economii din Guipúzcoa, care face unele donaţii.

O importanţă deosebită a avut-o, încă de la începuturile Universităţii, ajutorul din partea unor fundaţii spaniole sau străine, de stat sau particulare. Menţionăm astfel: remarcabila donaţie oficială din partea Statelor Unite, destinată dotării Şcolii de Ingineri Industriali cu instrumentar ştiinţific; contribuţia organizației de asistenţă germană Misereor la proiectarea noilor edificii; cea a Fundaţiei Huarte, pentru cercetări referitoare la cancer; cele ale Fundaţiei Gulbenkian etc.

Menţionăm apoi ajutorul pentru care suntem încă şi mai recunoscători: cel al miilor de persoane din toate clasele sociale, multe dintre ele având resurse economice modeste, care, în Spania şi în afara ei, colaborează, în măsura posibilităţilor lor, la susţinerea Universităţii.

În sfârşit, nu trebuie uitate acele firme care sunt interesate şi cooperează la realizarea activităţilor de cercetare ale Universităţii sau o ajută în orice fel.

Vă gândiţi poate că, având în vedere toate acestea, banii prisosesc. Nu este aşa: Universitatea din Navarra continuă să fie deficitară. Aş dori să ne ajute şi mai multe persoane şi mai multe fundaţii, pentru a putea continua pe o scară mai amplă această misiune de slujire şi promovare socială.

Ca Fondator al Opus Dei şi animator al unei largi game de instituţii universitare în toată lumea, aţi putea să ne spuneţi ce motivaţii au determinat Opus Dei să le creeze şi care sunt trăsăturile principale ale aportului Lucrării la acest nivel de învăţământ?

Scopul Opus Dei este acela de a face ca multe persoane, în toată lumea, să ştie că este posibil, în teorie şi în practică, să-şi sfinţească munca obişnuită, de zi cu zi; că este posibil să caute perfecţiunea în plină stradă, fără a abandona misiunea pentru care Domnul a vrut să ne cheme. De aceea, apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care îl fac individual membrii săi, prin munca lor profesională realizată cu perfecţiune omenească - în pofida greşelilor mele personale şi a celor pe care fiecare le poate face -, în toate mediile şi în toate ţările: pentru că fac parte din Opus Dei membri din aproximativ şaptezeci de naţiuni, de toate rasele şi condiţiile.

În plus, Opus Dei promovează, în calitate de corporaţie, cu concursul multor oameni care nu aparţin Lucrării – şi care adesea nu sunt creştini -, opere corporative, prin care caută să contribuie la rezolvarea nenumăratelor probleme existente în lumea actuală. Este vorba de centre educative, de asistenţă, de promovare şi perfecţionare profesională etc.

Instituţiile universitare de care îmi vorbiţi constituie un alt aspect al acestor acţiuni. Trăsăturile lor caracteristice pot fi rezumate astfel: educaţie în libertatea personală şi în responsabilitatea de asemenea personală. Cu libertate şi responsabilitate se lucrează cu plăcere, cu randament, fără a fi nevoie de control şi nici de supraveghere, fiindcă toţi se simt în casa lor şi e de-ajuns să se respecte orarul. Altă trăsătură este spiritul convieţuirii, fără discriminări de niciun fel. În convieţuire se formează oamenii, învăţând fiecare că, pentru a putea cere să-i se respecte libertatea, trebuie să ştie să respecte libertatea altora. În sfârşit, spiritul fraternităţii: talentele proprii trebuie să fie puse în slujba semenilor. Altminteri, nu sunt de folos. Operele corporative promovate de Opus Dei în întreaga lume sunt întotdeauna în slujba tuturor, pentru că sunt făcute în spirit creştin.

În mai, la o întâlnire pe care aţi avut-o cu studenţii de la Universitatea din Navarra, aţi promis o carte pe teme studenţeşti şi universitare. Ne-aţi putea spune când va apărea?

Să îngăduiţi unui bătrân de peste şaizeci de ani această mică vanitate: sper ca această carte să apară şi să poată fi de folos profesorilor şi studenţilor. Voi pune în ea toată dragostea pe care o nutresc pentru Universitate, o dragoste pe care n-am pierdut-o niciodată, de când i-am călcat pentru prima oară pragul, în urmă cu... mulţi, mulţi ani!

Se poate să mai întârzie puţin, dar va apărea. Am promis, cu alt prilej, studenţilor din Navarra, o statuie a Maicii Domnului pentru a fi pusă în mijlocul campusului şi, de acolo, să binecuvânteze dragostea curată, sănătoasă, a voastră, a tinerilor. Statuia a întârziat puţin, dar până la urmă a sosit: Sfânta Fecioară, Maica Iubirii Frumoase, binecuvântată special pentru voi de Sfântul Părinte.

Despre carte trebuie să vă previn: nu vă aşteptaţi să placă tuturor. Îmi voi expune în ea opiniile, care sper să fie respectate de cei care gândesc altfel, aşa cum eu respect toate părerile diferite de ale mele, tot aşa precum îi respect pe cei care au o inimă generoasă, chiar dacă nu împărtăşesc cu mine credinţa lui Cristos. Vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat de multe ori, ultima oară aici, în Pamplona. S-a apropiat de mine un student care voia să mă salute.

- Monseniore, eu nu sunt creştin, mi-a spus, sunt mahomedan.

- Eşti fiul Domnului ca şi mine, i-am răspuns.

Şi l-am îmbrăţişat din tot sufletul.

În încheiere, aţi avea un mesaj pentru noi, cei care lucrăm în presa universitară?

Jurnalismul este ceva extraordinar, jurnalismul universitar de asemenea. Puteţi aduce o contribuţie importantă promovând printre colegii voştri dragostea pentru idealurile nobile, dorinţa fierbinte de a depăşi egoismul personal, sensibilitatea faţă de sarcinile colective, fraternitatea. Iar acum nu pot să nu vă mai invit, încă o dată, să iubiţi adevărul.

Nu vă ascund că detest senzaţionalismul unor jurnalişti care spun adevărul pe jumătate. A informa nu înseamnă a te opri la jumătatea drumului dintre adevăr şi minciună. Asta nu se poate numi informare, şi nu este nici moral. Nu pot fi numiţi jurnalişti cei care amestecă, printre puţine adevăruri, multe erori şi chiar calomnii premeditate: nu se pot numi jurnalişti fiindcă nu sunt altceva decât angrenajul – mai mult sau mai puţin uns – al oricărei organizaţii ce propagă informaţii false, ştiind că vor fi repetate până la refuz fără rea intenţie, din ignoranţa şi prostia multora. Trebuie să vă mărturisesc că, în ce mă priveşte, aceşti falşi jurnalişti sunt în câştig: fiindcă nu există zi în care să nu mă rog plin de afecţiune pentru ei, implorându-l pe Domnul să le limpezească tuturor conştiinţa.

Vă rog aşadar să răspândiţi dragostea pentru jurnalismul de calitate, care nu se mulţumeşte cu zvonurile neîntemeiate, cu acel se zice inventat de minţi înfierbântate. Informaţi cu fapte, cu rezultate, fără să judecaţi intenţiile, păstrând justificata diversitate de opinii pe un plan obiectiv, fără a vă coborî la atacul personal. Este greu să existe o adevărată convieţuire acolo unde lipseşte informaţia autentică; iar informaţia autentică este aceea a jurnalistului care nu se teme de adevăr şi nu se lasă manipulat, pentru a obţine o avansare, un prestigiu înşelător sau avantaje economice.