Dacă circumstanţele politice ale unei ţări creează o astfel de situaţie încât un profesor sau un student să considere în mod sincer că este de preferat politizarea Universităţii, din lipsa mijloacelor licite pentru a evita răul general al naţiunii, ar putea s-o facă, folosindu-şi libertatea?

Dacă într-o ţară n-ar exista o minimă libertate politică, poate că s-ar produce o denaturare a Universităţii care, încetând să mai fie casa comună, ar deveni un câmp de bătălie pentru facţiunile rivale.

Cu toate acestea, cred că ar fi de preferat ca aceşti ani să fie dedicaţi pregătirii temeinice, formării unei mentalităţi sociale, pentru ca aceia care apoi vor conduce – şi care acum studiază – să nu capete această aversiune faţă de libertatea personală, ceea ce este, cu adevărat, ceva patologic. Dacă Universitatea devine aula unde se dezbat şi se decid probleme politice concrete, este uşor să se piardă seninătatea academică şi studenţii să se formeze într-un spirit de partidism; în acest fel, Universitatea şi ţara vor suferi veşnic de răul cronic al totalitarismului, de orice culoare ar fi.

Să fie clar că, susţinând că Universitatea nu este locul pentru politică, nu exclud, ci chiar doresc, un făgaş normal, pentru toţi cetăţenii. Cu toate că opinia mea în această privinţă este foarte concretă, nu vreau să mai adaug nimic, fiindcă misiunea mea nu este politică, ci sacerdotală. Ceea ce vă spun este ceva ce îmi revine să fac, pentru că mă consider profesor şi tot ce se referă al Universitate mă pasionează. Nu fac, nici nu vreau şi nici nu pot să fac politică; dar mentalitatea mea de jurist şi de teolog – credinţa mea de asemenea – mă determină să fiu întotdeauna de partea libertăţii legitime a tuturor oamenilor.

Nimeni nu poate pretinde să impună în chestiuni lumeşti dogme, deoarece acestea nu există. În faţa unei probleme concrete, oricare ar fi, soluţia este s-o cercetezi temeinic şi apoi să acţionezi cu mâna pe inimă, cu libertate personală şi responsabilitate de asemenea personală.