SPONTANEITATE ŞI PLURALISM LA POPORUL LUI DUMNEZEU

Am dori să începem acest interviu cu o problemă care stârneşte la multe spirite cele mai diverse interpretări. Ne referim la tema aşa numitului aggiornamento. Care este, în opinia dumneavoastră, adevăratul sens al acestui cuvânt, cu referire la viaţa Bisericii?

Fidelitate. Pentru mine aggiornamento înseamnă mai cu seamă fidelitate. Un soţ, un soldat, un administrator sunt întotdeauna un soţ cu atât mai bun, un soldat cu atât mai bun, un administrator cu atât mai bun, cu cât ştiu să facă faţă, cu şi mai multă credinţă, în fiecare moment, în fiecare nouă împrejurare din viaţa lor, angajamentelor ferme de dragoste şi dreptate pe care şi le-au asumat odată. Această fidelitate, sensibilă, operativă şi constantă - care este dificilă, tot aşa cum dificilă este orice aplicare a principiilor la realitatea schimbătoare din jur – este totodată cea mai bună apărare a persoanei împotriva îmbătrânirii spiritului, uscăciunii inimii şi anchilozării minţii.

Acelaşi lucru se întâmplă în viaţa instituţiilor, şi în chip cu totul deosebit în viaţa Bisericii, care ascultă nu de un proiect precar al omului, ci de un scop al Domnului. Mântuirea, salvarea lumii, este opera iubitoarei şi filialei fidelităţi a lui Isus Cristos – şi a noastră faţă de El –, față de voinţa Tatălui ceresc care l-a trimis. De aceea, acest aggiornamento al Bisericii - acum, ca și în orice altă perioadă - este, în mod fundamental, o reafirmare plină de bucurie a fidelităţii Poporului lui Dumnezeu faţă de misiunea primită, faţă de Evanghelie.

Este limpede că această fidelitate - vie şi actuală în orice împrejurare a vieţii oamenilor – poate impune, şi de fapt a impus adesea, în istoria de două ori milenară a Bisericii şi recent la Conciliul Vatican II, evoluţii doctrinale oportune în expunerea tezaurului din Depositum Fidei, (Depozitul sacru al Credinței), precum şi schimbări şi reforme necesare, menite să perfecţioneze – în elementul lor uman, perfectibil – structurile de organizare şi metodele misionare şi apostolice. Ar fi însă cel puţin superficial să credem că acest aggiornamento constă în primul rând în a schimba sau că orice schimbare aggiorna. Este de ajuns să ne gândim că există oameni care, în afara şi împotriva doctrinei conciliare, ar dori şi schimbări ce ar face ca drumul ascendent al Poporului lui Dumnezeu să dea înapoi istoria cu multe veacuri în urmă – cel puţin la epoca feudală.

Conciliul Vatican II a folosit din plin în documentele sale expresia „Poporul lui Dumnezeu” pentru a desemna Biserica, subliniind astfel responsabilitatea comună tuturor credincioşilor în misiunea unică a acestui Popor al lui Dumnezeu. Ce caracteristici trebuie să întrunească, după părerea dumneavoastră, „necesara opinie publică în Biserică” – de care a vorbit deja Papa Pius al XII-lea – pentru a reflecta cu adevărat această responsabilitate comună? Cum este afectat fenomenul „opiniei publice în Biserică” de relaţiile specifice de autoritate şi obedienţă care există în sânul comunităţii ecleziastice?

Nu concep că poate exista obedienţă cu adevărat creştinească, dacă aceasta nu este voluntară şi responsabilă. Copiii Domnului nu sunt pietre sau leşuri: sunt fiinţe inteligente şi libere, fiind înălţate toate pe aceeaşi treaptă a ordinii supranaturale ca acela care conduce. Dar niciodată nu-şi va putea folosi corect inteligenţa şi libertatea – pentru a asculta, ca şi pentru a opina – cel care nu dispune de suficientă formare creştină. De aceea, problema de fond a „necesarei opinii publice în Biserică” echivalează cu problema necesarei formări doctrinale a credincioşilor. Desigur, Duhul Sfânt îşi împarte cu prisosinţă darurile celor care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu – care sunt cu toţii răspunzători în privinţa misiunii Bisericii –, dar acest fapt nu scuteşte pe nimeni, ci chiar dimpotrivă, de datoria de a dobândi formarea doctrinală corespunzătoare.

Înţeleg prin doctrină cunoaşterea suficientă pe care fiecare credincios trebuie să o aibă în privinţa misiunii totale a Bisericii şi a participării individuale, care atrage responsabilitatea specifică respectivă ce îi revine în această misiune unică. Aceasta este – aşa cum a amintit în repetate rânduri Sfântul Părinte – uriaşa muncă de pedagogie pe care Biserica trebuie să o înfăptuiască în perioada care a urmat Conciliului. În legătură directă cu această muncă cred că se cuvine să fie pusă corecta soluţionare a problemei la care vă referiţi – între alte speranţe care există astăzi în sânul Bisericii. Pentru că, în mod sigur, nu intuiţiile mai mult sau mai puţin profetice ale unor oameni carismatici fără doctrină vor putea asigura necesara opinie publică a Poporului lui Dumnezeu.

În privinţa formelor de exprimare a acestei opinii publice, consider că nu constituie o problemă ce ţine de organe sau instituţii. Un loc la fel de potrivit poate fi un Consiliu pastoral diecezan, ca şi coloanele unui ziar – chiar dacă nu este oficial catolic – sau simpla scrisoare a unui credincios către Episcopul său etc. Posibilităţile şi modalităţile legitime prin care această opinie a credincioşilor se poate manifesta sunt foarte variate şi se pare că nu-i cu putinţă - şi nici nu se cuvine - să fie îngrădite, creându-se o nouă entitate sau instituţie. Cu atât mai puţin cu cât ar fi vorba despre o instituţie care riscă – atât de lesne - să ajungă să fie monopolizată sau manipulată, în fapt, de un grup sau doar de câţiva catolici oficiali, oricare ar fi tendinţa sau orientarea acestei minorităţi. Aceasta ar primejdui însuşi prestigiul Ierarhiei şi ar suna a batjocură pentru restul membrilor Poporului lui Dumnezeu.

Conceptul „Poporul lui Dumnezeu” la care ne refeream înainte exprimă caracterul istoric al Bisericii, ca fiind o realitate de origine divină ce se foloseşte în demersul său şi de elemente schimbătoare şi pieritoare. Ţinând cont de aceasta, cum trebuie să se realizeze astăzi existenţa sacerdotală în viaţa preoţilor? Ce trăsătură a figurii preotului, descrisă în Decretul Presbyterorum Ordinis, aţi sublinia în aceste momente?

Aş sublinia o trăsătură a existenţei sacerdoţiului care nu face parte tocmai din categoria de elemente schimbătoare şi pieritoare. Mă refer la uniunea perfectă care trebuie să fiinţeze – şi DecretulPresbyterorum Ordinis o aminteşte în repetate rânduri – între consacrarea şi misiunea preotului: sau, ceea ce este acelaşi lucru, între viaţa personală de caritate şi exercitarea sacerdoţiului ministerial, între relaţiile filiale ale unui preot cu Dumnezeu şi legăturile lui pastorale şi frăţeşti cu oamenii. Nu cred în eficacitatea ministerială a preotului care nu este om al rugăciunii.

Există o îngrijorare a unor sectoare ale clerului din cauza prezenţei preotului în societatea care caută să se exprime – sprijinindu-se pe doctrina Conciliului (Const. Lumen gentium, nr.31; Decr. Presbyterorum Ordinis, nr.8) – printr-o activitate profesională sau laborală a preotului în viaţa civilă – „sacerdoţi la lucru” etc. Am dori să vă cunoaştem părerea în legătură cu acest subiect.

Mai întâi trebuie să spun că respect opinia contrară celei pe care o voi expune, chiar dacă o consider greşită din multe motive şi că le sunt alături, prin afecţiunea şi rugăciunile mele, celor care o promovează cu mare zel apostolic.

Cred că preoția exercitată corect – fără sfiiciuni şi fără complexe, care sunt de obicei dovada imaturităţii omeneşti, dar şi fără prepotenţe clericale care ar denota prea puţin simţ supranatural  –, ministerul propriu al preotului dă suficiente asigurări prin sine însuşi pentru o prezenţă legitimă, simplă şi autentică, a omului-preot în faţa celorlalţi membri ai comunităţii cărora li se adresează. În mod obişnuit nu va fi necesar nimic mai mult pentru a trăi în comuniune cu lumea celor care muncesc, pentru a le înţelege problemele şi a le împărtăşi soarta. Dar ceea ce de bună seamă va fi eficient arareori – pentru că însăşi lipsa lui de autenticitate îl va condamna în prealabil la eşec – este faptul de a recurge la naivul paşaport al unor activităţi laice de amateur, care pot leza din multe puncte de vedere bunul simţ al laicilor înșişi.

Pe deasupra, ministerul preoțesc este – mai ales în vremea noastră, când ducem atâta lipsă de clerici – o lucrare ce absoarbe extrem de mult, nelăsând timp pentru un dublu serviciu. Sufletele au atâta nevoie de noi, chiar dacă mulţi oameni n-o ştiu, încât nu ne putem opri niciodată. E vorba de lipsă de braţe, de timp, de putere. De aceea, eu le spun de obicei fiilor mei preoţi că, dacă vreunul dintre ei ar ajunge să constate într-o zi că îi prisoseşte timpul, atunci va putea fi absolut sigur că nu şi-a îndeplinit cu destoinicie sacerdoţiul.

Luaţi seama că aceşti preoţi din Opus Dei sunt oameni care, înainte de fi hirotoniţi, au desfăşurat ani de zile o activitate profesională sau laborală în viaţa civilă: sunt ingineri-sacerdoţi, medici-sacerdoţi, muncitori-sacerdoţi etc. Totuşi, nu ştiu ca vreunul dintre ei să fi considerat necesar – pentru a se face ascultat şi stimat de societatea civilă, printre foştii lui colegi şi prieteni – să se apropie de suflete cu o riglă de calcul, un endoscop sau un ciocan pneumatic. Este drept că uneori îşi practică respectiva profesie sau meserie – în mod compatibil cu obligaţiile statutului clerical –, dar nu se gândesc niciodată că acest lucru ar fi necesar pentru a-şi asigura „o prezenţă în societatea civilă”, ci din diverse alte motive: de caritate socială, de exemplu, sau de stringentă necesitate economică, pentru a pune în mişcare vreun apostolat. Şi Sfântul Paul a recurs odată la vechea lui meserie de a face corturi: dar niciodată pentru că Anania i-ar fi spus în Damasc să înveţe să fabrice corturi, ca să poată astfel să vestească aşa cum se cuvine oamenilor Evanghelia lui Cristos.

Pe scurt, şi să fie limpede că prin aceasta nu prejudiciez legitimitatea şi corectitudinea intenţiei niciuneia din iniţiativele apostolice, eu înţeleg că intelectualul-preot şi muncitorul-preot, bunăoară, sunt figuri mai autentice şi mai în concordanţă cu doctrina Conciliului Vatican II, decât figura preotului-muncitor. În afară de ceea ce înseamnă activitatea pastorală specializată – care va fi totdeauna necesară –, figura clasică a preotului-muncitor aparţine de acum trecutului: un trecut în care multora li se ascundea potenţialitatea minunată a apostolatului laicilor.

Uneori se aud mustrări adresate acelor sacerdoţi care adoptă o postură concretă în probleme de natură laică şi mai cu seamă cu caracter politic. Multe din aceste posturi, spre deosebire de alte epoci, vizează de obicei favorizarea unei mai mari libertăţi, a dreptăţii sociale etc. Este adevărat şi faptul că intervenţia activă în acest domeniu nu este proprie preoției ministeriale decât în puţine cazuri. Dar nu credeţi că preotul trebuie să denunţe nedreptatea, lipsa de libertate etc., pentru că nu sunt creştineşti? Cum să împaci concret ambele exigenţe?

Preotul trebuie să predice – fiindcă este parte esenţială a acelui munus docendi, sarcina învăţăturii, care îi este proprie – care sunt virtuţile creştine, în totalitate, şi ce exigenţe şi manifestări concrete trebuie să aibă aceste virtuţi în diferite împrejurări ale vieţii oamenilor cărora el le închină misiunea sa. Aşa cum trebuie şi să înveţe să se respecte şi stimeze demnitatea şi libertatea cu care Dumnezeu a creat fiinţa omenească, şi demnitatea supranaturală specifică pe care credinciosul o primeşte prin Botez.

Niciun preot care îşi împlineşte această misiune nu va putea fi vreodată acuzat – poate doar din ignoranţă sau din rea-credinţă – că se amestecă în politică. Nici măcar nu s-ar putea spune că, promovând aceste învăţături, ar interfera în specifica misiune apostolică a laicilor, cărora le revine sarcina de a organiza creştineşte structurile şi îndeletnicirile lumeşti.

Se manifestă astăzi preocuparea întregii Biserici faţă de problemele aşa numitei Lumi a Treia. În acest sens, se ştie că una din dificultăţile cele mai mari constă în numărul redus al clerului, şi îndeosebi al preoţilor autohtoni. Ce credeţi cu privire la această problemă şi care este experienţa dumneavoastră în acest domeniu?

Cred că într-adevăr creşterea numerică a clerului autohton este o problemă de importanţă primordială, pentru a se asigura dezvoltarea – şi chiar păstrarea – Bisericii în multe ţări, în special în acelea care trec prin momente de naţionalism înverşunat.

În ce priveşte experienţa mea personală, trebuie să spun că unul dintre nenumăratele motive pentru care trebuie să-i mulţumesc Domnului este acela de a vedea cu ce siguranţă a doctrinei, cu ce viziune universală, catolică, şi cu ce arzător spirit de a sluji – sunt bineînţeles mai buni decât mine – se formează şi ajung la preoție în cadrul Opus Dei sute de laici de diferite naţionalităţi –probabil sunt deja din şaptezeci de ţări – unde dezvoltarea clerului autohton constituie o problemă urgentă pentru Biserică. Unii au primit episcopatul chiar în aceste ţări, şi au creat acolo seminarii înfloritoare.

Preoţii sunt desemnaţi permanent într-o dieceză şi depind de Episcopul acesteia. Ce justificare poate exista pentru a aparţine unei Asociaţii diferite de dieceză şi chiar cu caracter universal?

Justificarea este clară: folosirea legitimă a unui drept natural – cel de asociere – pe care Biserica îl recunoaşte clericilor, ca și tuturor credincioşilor. Această tradiţie seculară (să ne gândim la numeroasele asociaţii demne de recunoştinţă care au favorizat atât de mult viaţa spirituală a preoţilor seculari) a fost reafirmată în repetate rânduri în învăţăturile şi dispoziţiile ultimilor Suverani Pontifi (Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea), şi de curând de însuşi înaltul Magisteriu al Conciliului Vatican II. ¹

Este interesant să amintim referitor la aceasta că, în răspunsul la un modus unde se cerea să nu mai existe asociaţii preoţeşti decât cele promovate sau conduse de Episcopii diecezani, competenta Comisie Conciliară a respins această solicitare – cu aprobarea succesivă a Congregaţiei Generale -, motivându-şi clar refuzul prin invocarea dreptului natural de asociere, de care beneficiază şi clericii: „Non potest negari Presbyteris – se spunea – id quod laicis, attenta dignitate naturae humanae, Concilium declaravit congruum, utpote iuri naturali consentaneum”. ²

În virtutea acestui drept fundamental, preoţii au libertatea de a înfiinţa asociaţii sau de a se înscrie în cele existente, numai dacă este vorba de asociaţii care urmăresc scopuri îndreptăţite, adecvate demnităţii şi exigenţelor statutului clerical. Legitimitatea şi cadrul exercitării dreptului de asociere al clericilor seculari pot fi bine înţelese – fără ambiguităţi, reticenţe sau pericol de anarhie – dacă se ţine cont de distincţia care există şi trebuie respectată cu stricteţe între îndeplinirea misiunii clericului şi mediul privat al vieţii personale.

Într-adevăr clericul, şi în mod concret preotul, încadrat prin sacramentul Ordinului în OrdoPresbyterorum, este investit prin drept divin în calitate de colaborator al Ordinului Episcopal. În cazul preoţilor diecezani această funcţie ministerială se înfăptuieşte, conform unei modalităţi stabilite de dreptul ecleziastic, prin incardinarea – care îl desemnează pe preot în slujba unei Biserici locale, sub autoritatea Ordinariului propriu– şi misiunea canonică, aceasta conferindu-i un anumit minister în cadrul unităţii Prezbiteriului, al cărui cap este Episcopul. Prin urmare, este evident că Preotul depinde de Episcopul său – printr-o legătură sacramentală şi juridică – pentru tot ce se referă la: atribuirea muncii sale pastorale concrete; directivele doctrinale şi disciplinare pe care le primeşte pentru exercitarea acestui minister; justa retribuţie economică necesară; toate dispoziţiile pastorale date de Episcop pentru a reglementa grija sufletelor, cultul divin şi prescripţiile dreptului comun privitoare la drepturile şi obligaţiile care decurg din statutul clerical.

Pe lângă toate aceste relaţii necesare de dependenţă – care stabilesc sub aspect juridic obedienţa, unitatea şi comuniunea pastorală pe care preotul trebuie s-o trăiască îndeaproape cu propriul său Episcop - în viaţa preotului secular există, în mod legitim, şi un cadru personal de autonomie, de libertate şi responsabilitate personală, în care preotul se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii precum celelalte persoane ale Bisericii: astfel se diferenţiază atât de condiţia juridică a minorului ³, cât şi de aceea a călugărului care – chiar în virtutea profesiunii sale religioase – renunţă la exercitarea tuturor sau a unora din aceste drepturi personale.

Din această raţiune, preotul secular, în limitele generale ale moralei şi ale îndatoririlor proprii statutului său, poate dispune şi decide liber – în formă individuală sau în asociere – în privinţa a tot ce se referă la viaţa sa particulară, spirituală, culturală, economică etc. Fiecare este liber să se formeze din punct de vedere cultural în acord cu propriile preferinţe sau capacităţi. Fiecare este liber să păstreze relaţiile sociale pe care le doreşte, putând să-şi ducă viaţa cum i se pare mai bine, cu condiţia să-şi îndeplinească aşa cum se cuvine obligaţiile ministerului său. Fiecare este liber să dispună de bunurile sale personale așa cum el consideră după conștiință că se cuvine. Cu atât mai mult este liber fiecare să-şi urmeze în viaţa spirituală şi ascetică ca şi în acţiunile sale de evlavie acele imbolduri pe care i le sugerează Sfântul Duh şi să le aleagă – dintre numeroasele mijloace pe care Biserica i le recomandă sau îngăduie – pe acelea care îi par mai potrivite în raport cu circumstanţele sale personale specifice.

Tocmai cu privire la acest ultim aspect, Conciliul Vatican II – şi din nou Sfântul Părinte Paul al VI-lea, în Enciclica sa recentă Sacerdotalis coelibatus (Celibatul Sacerdoţilor) – au lăudat şi au recomandat stăruitor asociaţiile, atât diecezane cât şi interdiecezane, naţionale sau universale, căci acestea, având statut recunoscut de competenta autoritate ecleziastică, întăresc sfinţenia preotului în exercitarea propriului minister. Într-adevăr, existenţa acestor asociaţii nu presupune în niciun fel şi nici nu poate presupune – aşa cum mai spus –, o slăbire a legăturii de comuniune şi dependenţă care uneşte orice Preot cu Episcopul lui, nici a unităţii frăţeşti cu toţi ceilalţi membri ai Prezbiteriului şi nici a eficacităţii muncii sale în slujba propriei Biserici locale.

Misiunea laicilor se exercită, conform Conciliului, în Biserică şi în lume. Adesea, acest lucru nu este înţeles corect, reţinându-se unul sau altul dintre cei doi termeni. Cum aţi explica dumneavoastră însărcinarea laicilor în cadrul Bisericii şi cea pe care trebuie să şi-o îndeplinească în lume?

Nu cred absolut deloc că trebuie să fie considerate două însărcinări diferite, din moment ce participarea specifică a laicului la îndeplinirea misiunii Bisericii constă tocmai în a sfinţi abintra –în mod imediat şi direct - realităţile seculare, ordinea pământeană, lumea.

În afară de această însărcinare, care îi este proprie şi specifică, laicul mai are – ca şi clericii şi călugării – o serie de drepturi, de îndatoriri şi de facultăţi fundamentale, care corespund condiţiei juridice de credincios, şi care îşi au cadrul logic de exercitare în interiorul societăţii ecleziastice: participarea activă la liturghie în Biserică, posibilitatea de a colabora direct la apostolatul propriu Ierarhiei sau de a o consilia în misiunea sa pastorală, dacă este invitat să o facă etc.

Aceste însărcinări – cea specifică laicului care îi revine ca atare, şi cea generică sau comună care îi revine în calitate de credincios - nu sunt opuse, ci suprapuse, iar între ele nu există contradicţie, ci complementaritate. A ţine cont doar de misiunea specifică laicului, uitând de condiţia sa simultană de credincios, ar fi la fel de absurd ca şi cum ţi-ai imagina o ramură, verde şi înflorită, care nu ţine de niciun pom. A uita de ceea ce este specific, propriu şi specific laicului, sau a nu înţelege suficient de bine caracteristicile acestor însărcinări apostolice seculare şi valoarea lor bisericească, ar fi ca şi cum s-ar reduce coroana bogată a arborelui Bisericii la condiţia monstruoasă de simplu trunchi.

Dumneavoastră vorbiţi şi scrieţi de mulţi ani că vocaţia laicilor constă în trei elemente: „a sfinţi munca, a se sfinţi prin muncă şi a-i sfinţi pe ceilalţi prin muncă”. Aţi putea să ne precizaţi ce înţelegeţi exact prin primul, a sfinţi munca?

Este greu de explicat pe scurt, pentru că în această expresie sunt implicate concepte fundamentale din însăşi teologia Creaţiei. Am propovăduit întotdeauna – de patruzeci de ani – că orice muncă omenească cinstită, intelectuală sau manuală, trebuie să fie realizată de credincios cu cea mai mare perfecţiune posibilă: cu perfecţiunea omenească (deci competenţa profesională) şi cu cea creştină (din dragoste pentru voia Domnului şi în slujba oamenilor). Fiindcă făcută astfel, această muncă omenească, oricât de modestă şi măruntă ar părea, contribuie la ordonarea creştinească a realităţilor lumeşti – la manifestarea dimensiunii sale divine – şi este asumată şi integrată în opera prodigioasă a Creaţiei şi a Mântuirii lumii: astfel, munca este înălţată la demnitatea harului, se sanctifică, se preface în lucrarea lui Dumnezeu, operatio Dei, opus Dei.

Amintindu-le credincioşilor minunatele cuvinte ale Genezei –Domnul l-a creat pe om pentru ca acesta să muncească -, ne-am îndreptat privirea spre exemplul lui Cristos, care şi-a petrecut aproape în totalitate viaţa pământească lucrând ca meşteşugar într-un sat. Iubim această muncă omenească pe care El şi-a asumat-o ca o condiţie de viaţă, a cultivat-o şi a sfințit-o. Vedem în muncă – în nobila trudă creatoare a oamenilor – nu numai una din cele mai înalte valori umane, mijloc neapărat necesar pentru progresul societăţii şi statornicirea tot mai justă a relaţiilor între oameni, ci şi un semn al dragostei Domnului pentru creaturile sale, al dragostei între oameni şi al dragostei oamenilor faţă de Dumnezeu: un mijloc de desăvârşire, o cale spre sfinţenie.

De aceea, obiectivul unic al Opus Dei trebuie să fie veşnic acela de a contribui să existe în mijlocul lumii, în realităţile şi preocupările seculare, bărbaţi şi femei de toate rasele şi condiţiile sociale, care vor să-l iubească şi slujească pe Domnul şi să-şi iubească semenii în şi prin munca zilnică.

Decretul Apostolicam actuositatem, nr.5, a afirmat limpede că însufleţirea creştinească a ordinii lumeşti este misiunea întregii Biserici. Aşadar, le revine tuturor: Ierarhiei, clerului, călugărilor şi laicilor. Ne-aţi putea spune cum vedeţi rolul şi modalităţile fiecăruia din aceste sectoare ecleziastice în această unică misiune comună?

În realitate, răspunsul se află în înseşi textele conciliare. Ierarhiei îi revine să semnaleze – ca parte a Magisteriului său– principiile doctrinale care trebuie să conducă şi ilumineze îndeplinirea acestei misiuni apostolice ⁴.

Laicilor, care lucrează în toate împrejurările şi structurile proprii vieţii seculare, le revine în formă specifică însărcinarea, imediată şi directă, de a ordona aceste realităţi lumeşti în lumina principiilor doctrinale enunţate de Magisteriu, dar acţionând, în acelaşi timp, cu autonomia personală necesară faţă de deciziile concrete ce se cuvin a fi luate în viaţa lor socială, familială, politică şi culturală etc. ⁵

În privinţa călugărilor, care se îndepărtează de aceste realităţi şi activităţi seculare, îmbrăţişând un statut particular de viaţă, misiunea lor este aceea de a da o mărturie escatologică publică, ajutându-i astfel pe ceilalţi credincioşi ai Poporului lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că nu au sălaş permanent pe acest pământ ⁶. Şi nu se poate uita nici serviciul pe care îl presupun pentru însufleţirea creştinească a orânduirii lumeşti nenumăratele opere de binefacere, de caritate şi asistenţă socială pe care atâţia călugări şi călugăriţe le înfăptuiesc cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu.

O caracteristică a întregii vieţi creştine – oricare ar fi mijlocul prin care se realizează – este „demnitatea şi libertatea copiilor lui Dumnezeu”. La ce vă referiţi, aşadar, atunci când în toată învăţătura dumneavoastră aţi apărat cu atâta stăruinţă libertatea laicilor?

Mă refer tocmai la libertatea personală a laicilor pentru a lua, în lumina principiilor enunţate de Magisteriu, toate deciziile concrete de ordin teologic sau practic – de exemplu cele privitoare la diferitele opinii filozofice, de ştiinţă economică sau de politică, la curentele artistice şi culturale, la problemele vieţii profesionale sau sociale etc. – pe care fiecare le consideră, cu deplină sinceritate, mai potrivite şi mai în acord cu convingerile personale şi cu aptitudinile sale umane.

Acest indispensabil cadru de autonomie de care catolicul laic are nevoie pentru a nu se simţi mai prejos în faţa celorlalţi laici şi pentru a-şi putea înfăptui eficient misiunea apostolică specială în mijlocul realităţilor lumeşti, trebuie să fie întotdeauna riguros respectat de către toţi cei care exercită în Biserică preoția ministerială. Dacă nu ar fi aşa – dacă ar fi vorba de manipularea laicului în scopuri care le depăşesc pe cele proprii ministeriului ierarhic – s-ar cădea într-un anacronic şi lamentabil clericalism. S-ar limita enorm posibilităţile apostolice ale corpului laic – condamnându-l la o perpetuă imaturitate –, dar mai cu seamă s-ar periclita, astăzi cu deosebire, însuşi conceptul de autoritate şi de unitate în cadrul Bisericii. Nu putem uita că, şi la catolici, existenţa unui autentic pluralism de criterii şi opinii cu privire la lucrurile lăsate de Domnul la libera dezbatere a oamenilor, nu numai că nu se opune organizării ierarhice şi necesităţii unităţii Poporului lui Dumnezeu, ci le întăreşte şi le apără de eventualele impurităţi.

Vocaţia laicului şi a călugărului fiind atât de diferite în realizarea lor practică – chiar dacă au în comun, bineînţeles, vocaţia creştină – cum este posibil ca, în însărcinările lor de îndrumare etc., călugării să îi poată călăuzi pe creştinii obişnuiţi pe un drum cu adevărat laic?

Este posibil, în măsura în care toţi călugării – a căror muncă demnă de recunoaştere în slujba Bisericii o admir sincer –se străduiesc să înţeleagă bine care sunt caracteristicile şi cerinţele vocaţiei laice a sfinţeniei şi apostolatului în mijlocul oamenilor, şi doresc şi ştiu să le transmită credincioșilor.

Adesea, vorbind de laici în ansamblul lor, nu se ia în seamă realitatea prezenţei femeii şi, prin aceasta, rolul ei în Biserică devine mai neclar. De asemenea, cu privire la „promovarea socială a femeii”, se ia în consideraţie simpla prezenţă a femeii în viaţa publică. Cum se înţelege misiunea femeii în Biserică şi în lume?

Nu văd, cu siguranţă, niciun motiv pentru care, vorbind de laici în ansamblul lor – de munca lor apostolică, de drepturile şi îndatoririle lor etc. – ar trebui să se facă vreo deosebire sau discriminare cu privire la femei. Toţi cei botezaţi – bărbaţi şi femei – se bucură în mod egal de demnitatea, libertatea şi responsabilitatea care sunt comune tuturor copiilor Domnului. În cadrul Bisericii există această radicală unitate fundamentală, pe care o propovăduia chiar Sfântul Paul primilor creştini: Quicumque enim in Christo baptizati estis, Christum induistis. Non est Iudaeus, neque Graecus: non est servus, neque liber: non est masculus, neque femina ⁷.

Dacă se face excepţie de capacitatea juridică de a primi sfintele ordine – distincţie care, din multe raţiuni, inclusiv de drept divin pozitiv, consider că trebuie să fie reţinută –, cred că femeii trebuie să îi fie recunoscute pe deplin în Biserică – în legislaţia sa, în viaţa sa internă şi în acţiunea sa apostolică – aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca și ale bărbaţilor: dreptul la apostolat, dreptul de a înfiinţa şi conduce asociaţii, de a-şi manifesta cu responsabilitate opinia despre tot ce se referă la binele comun al Bisericii etc. Ştiu că toate aceste lucruri – care teoretic nu sunt greu de admis, dacă se iau în consideraţie raţiunile teologice clare pe care se întemeiază – vor întâmpina de fapt rezistenţa unor mentalităţi. Încă îmi amintesc de uimirea şi chiar critica anumitor persoane –acum însă tind să imite, şi în privinţa asta ca şi în multe altele – care au comentat faptul că Opus Dei şi-a propus să facă posibilă obţinerea de titluri academice în ştiinţe teologice şi de către femeile care aparţin Secţiei feminine a Asociaţiei noastre.

Cred totuşi că aceste împotriviri şi reticenţe vor dispărea încetul cu încetul. În fond, este doar o problemă de înţelegere ecleziologică: trebuie să se conştientizeze că Biserica este alcătuită nu numai din clerici şi călugări, ci şi laicii – femei şi bărbaţi – sunt Poporul lui Dumnezeu şi au, prin Drept divin, propria lor misiune şi responsabilitate.

Aş dori însă să adaug că, după părerea mea, egalitatea esenţială între bărbat şi femeie impune tocmai înţelegerea rolului complementar al amândurora în edificarea Bisericii şi în propăşirea societăţii civile, fiindcă nu în zadar i-a creat Dumnezeu ca bărbat şi femeie. Această diversitate trebuie să fie înţeleasă nu într-un sens patriarhal, ci în toată profunzimea pe care o are, atât de bogată în nuanţe şi consecinţe, ferindu-l pe bărbat de tentaţia de a masculiniza Biserica şi societatea, iar pe femeie de aceea de a-şi înţelege misiunea, în Poporul lui Dumnezeu şi în lume, drept o simplă revendicare a sarcinilor pe care, până acum, le-a îndeplinit doar bărbatul, dar pe care le poate duce la bun sfârşit şi ea, la fel de bine. Mi se pare, aşadar, că atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să se simtă pe drept protagonişti ai istoriei mântuirii, însă amândoi în mod complementar.

S-a arătat că, deşi a fost publicată în 1934 în primă versiune, lucrarea dumneavoastră Drum conţine multe idei, pe atunci „eretice” pentru unii, dar care astăzi sunt incluse în Conciliul Vatican II. Ce ne puteţi spune în acest sens? Care sunt aceste idei?

Dacă îmi îngăduiţi, vom vorbi pe larg despre acestea cu altă ocazie, mai departe. Deocamdată mă mărginesc să vă spun că aduc calde mulţumiri Domnului care s-a slujit şi de aceste ediţii din Drum, apărute în atâtea limbi şi în atât de multe exemplare – numărul lor trece acum de două milioane şi jumătate –, pentru a aduce în mintea şi viaţa oamenilor de rase şi limbi foarte diferite aceste adevăruri creştine, care aveau să fie confirmate de Conciliul Vatican II, dăruind pace şi bucurie milioanelor de creştini şi de necreştini.

Ştim că, de mulţi ani, aţi avut o preocupare specială cu privire la atenţia spirituală şi umană acordată preoţilor, mai cu seamă clerului diecezan, preocupare manifestată, câtă vreme v-a fost posibil, printr-o intensă muncă de predicare şi de îndrumare spirituală a acestora. De asemenea, dintr-un anume moment, prin posibilitatea de a face parte din Lucrare cei care simt această chemare – rămânând în totalitate preoţi diecezani şi în acelaşi raport de dependenţă faţă de Episcopii lor. Am fi interesaţi să aflăm care sunt circumstanţele vieţii ecleziastice care – lăsând la o parte alte raţiuni – au motivat această preocupare a dumneavoastră. Aţi putea apoi să ne spuneţi în ce mod această activitate a putut şi poate ajuta la rezolvarea unor probleme ale clerului diecezan sau ale vieţii ecleziastice?

Circumstanţele vieţii ecleziastice care au motivat şi motivează această preocupare a mea şi această activitate – acum instituţionalizată – a Lucrării, nu au caracter mai mult sau mai puţin accidental sau trecător, ci sunt exigenţe permanente, de ordin spiritual şi uman, intim legate de viaţa şi munca preotului diecezan. Mă refer în principal la necesitatea ca acesta să fie ajutat – prin spirit şi mijloace care nu-i schimbă cu nimic condiţia sa diecezană – să caute sfinţenia personală în exercitarea propriei misiuni. Pentru a corespunde astfel, cu spirit veşnic tânăr şi cu generozitate tot mai mare, harului vocaţiei divine pe care au primit-o şi pentru a şti cum să prevină, cu prudenţă şi promptitudine, posibilele crize spirituale şi omeneşti pe care le pot lesne provoca mulţi factori diverşi: singurătatea, dificultăţile din jur, indiferenţa, aparenta lipsă de eficienţă a muncii lor, rutina, oboseala, neglijenţa în a-şi păstra şi perfecţiona formaţia intelectuală şi chiar insuficienta viziune supranaturală a relaţiilor cu propriul Episcop - care este originea profundă a crizelor de obedienţă şi unitate – şi cu ceilalţi fraţi de sacerdoţiu.

Preoţii diecezani care - făcând uz legitim de dreptul de asociere – aderă la Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci ⁸, o fac exclusiv pentru că doresc să primească acest ajutor spiritual personal, întru totul compatibil cu îndatoririle statutului şi misiunii lor: altminteri, acest ajutor nici n-ar fi ajutor, ci complicaţie, piedică şi dezordine.

Într-adevăr, spiritul Opus Dei are drept caracteristică esenţială faptul că nu scoate pe nimeni de la locul său – unusquisque, in qua vocatione vocatus est, in ea permaneat, fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână ⁹-, ci face ca fiecare să-şi îndeplinească sarcinile şi îndatoririle proprii statutului şi misiunii sale, în cadrul Bisericii şi al societăţii civile, cu cea mai mare râvnă, căutând perfecţiunea. De aceea, când un preot aderă la Lucrare, nu-şi schimbă şi nu-şi abandonează absolut deloc vocaţia diecezană – abnegaţia în slujirea Bisericii locale la care este desemnat, dependenţa totală de propriul său Episcop, spiritualitatea seculară, comuniunea cu ceilalţi preoţi etc. – ci, dimpotrivă, se angajează să trăiască această vocaţie plenar, pentru că ştie că trebuie să caute perfecţiunea în însăşi exercitarea obligaţiilor sacerdotale, ca preot diecezan.

Acest principiu are în Asociaţia noastră o serie de aplicaţii practice, de ordin juridic şi ascetic, care necesită prea mult timp pentru a le putea expune pe larg. Voi spune doar, pentru a da un exemplu, că – spre deosebire de alte asociaţii, unde se cere o promisiune sau un legământ de obedienţă faţă de Superiorul intern – dependenţa preoţilor diecezani încadraţi în Opus Dei nu este una de regim, fiindcă nu mai există ierarhie internă pentru ei şi, prin urmare, nici pericolul dublei legături de obedienţă, ci mai curând o relaţie voluntară de ajutor şi asistenţă spirituală.

Ceea ce găsesc aceşti preoţi la Opus Dei este, mai cu seamă, ajutorul ascetic continuu pe care doresc să-l primească, cu spiritualitate laică şi diecezană, şi independent de schimbările personale şi circumstanţiale care pot surveni în conducerea respectivei Biserici locale. Astfel se adaugă îndrumării spirituale colective, pe care Episcopul o asigură prin predici, prin epistole pastorale, convorbiri, instrucţiuni disciplinare etc., o îndrumare spirituală personală, permanentă şi plină de solicitudine, în orice loc s-ar găsi, întregind astfel îndrumarea comună dată de Episcopul însuşi, pe care o respectă întotdeauna ca pe o îndatorire solemnă. Prin această îndrumare spirituală personală – recomandată stăruitor de Conciliul Vatican II şi de Magisteriul obișnuit– se întăresc viaţa de pietate a preotului, caritatea sa pastorală, formarea doctrinală continuă, zelul pentru apostolatul diecezan, dragostea şi obedienţa datorate Episcopului, preocuparea pentru vocaţiile sacerdotale şi pentru seminar etc.

Roadele acestei munci? Sunt pentru Bisericile locale, unde slujesc aceşti preoţi. Şi de acest fapt se bucură sufletul meu de preot diecezan, care a avut, şi încă în repetate rânduri, mângâierea de a vedea cu câtă dragoste Papa şi Episcopii binecuvântează, doresc şi sprijină această muncă.

În diverse ocazii, cu referire la începutul existenţei Opus Dei, aţi spus că nu aveaţi decât „tinereţe, har al Domnului şi humor”. În plus, prin anii douăzeci, doctrina despre laici nu atinsese gradul de dezvoltare la care asistăm astăzi. Totuşi, Opus Dei este un fenomen palpabil în viaţa Bisericii. Ne-aţi putea explica în ce fel, ca tânăr preot, aţi putut avea o astfel de viziune încât să permită realizarea acestui scop?

Eu n-am avut şi nu am alt ţel decât acela de a împlini Voia Domnului; îngăduiţi-mi să nu ofer mai multe detalii despre începuturile Operei – pe care Dragostea pentru Dumnezeu mă făcea să le întrevăd încă din 1917 –, deoarece sunt strâns legate de istoria mea sufletească, aparţinând vieţii mele lăuntrice. Tot ce pot să vă spun este că am acţionat, în fiecare moment, cu îngăduinţa şi afectuoasa binecuvântare a preaiubitului Dl Episcop al Madridului, unde s-a născut Opus Dei, la 2 octombrie 1928. Iar apoi am continuat, tot cu încuviinţarea şi încurajarea Sfântului Scaun şi, de la caz la caz, a Preasfinţiţilor Episcopi din locurile unde am lucrat.

Unii, tocmai din cauza prezenţei laicilor Opus Dei în posturi influente ale societăţii spaniole, vorbesc de influenţa Opus Dei în Spania. Ne-aţi putea explica în ce constă această influenţă?

Mă supără nespus tot ce poate suna a laudă de sine. Dar cred că n-ar fi smerenie, ci orbire şi ingratitudine faţă de Domnul – care ne binecuvântează cu atâta dărnicie munca – să nu recunoaştem că Opus Dei are realmente influenţă în societatea spaniolă. În ţările unde Opera lucrează de mulţi ani – în Spania practic de treizeci şi nouă, pentru că aici a fost voia Domnului ca Asociaţia noastră să ia naştere în viaţa Bisericii – este logic ca această influenţă să aibă o relevanţă socială importantă, în paralel cu dezvoltarea continuă a activităţii sale.

De ce natură este această influenţă? Este evident că, dat fiind că Opus Dei este o Asociaţie cu scopuri spirituale, apostolice, natura influenţei sale – în Spania, ca şi în celelalte ţări din cele cinci continente unde ne desfăşurăm activitatea – nu poate fi decât de acest tip: o influenţă spirituală, apostolică. La fel ca totalitatea Bisericii – sufletul lumii –, influenţa Opus Dei în societatea civilă nu are caracter lumesc – social, politic, economic etc. –, chiar dacă se repercutează asupra aspectelor etice ale tuturor activităţilor umane, ci o influenţă de ordin diferit şi superior, care se exprimă printr-un verb precis: a sanctifica.

Aceasta ne duce la tema persoanelor din Opus Dei pe care dumneavoastră le numiţi influente. Pentru o asociaţie al cărei scop este să facă politică, ar fi influenţi acei membri ai săi care ocupă un loc în parlament sau în consiliul de miniştri. Dacă asociaţia este culturală, îi va considera influenţi pe acei membri care sunt filozofi de mare faimă, sau are premii naţionale de literatură etc. Dacă asociaţia îşi propune însă – ca în cazul Asociaţiei Opus Dei – să sfinţească munca de zi cu zi a oamenilor, fie materială, fie intelectuală, este limpede că vor trebui să fie consideraţi influenţi toţi membrii săi, pentru că toţi lucrează – îndatorirea generală a oamenilor de a munci are, în cadrul Lucrării, rezonanţe disciplinare şi ascetice speciale –, şi pentru că toţi se străduiesc să-şi îndeplinească această muncă, oricare ar fi ea, cu sfinţenie, creştineşte, urmărind perfecţiunea. De aceea, după părerea mea, la fel de influentă – de importantă, de necesară – este mărturia unui fiu al meu, miner, printre tovarăşii lui de muncă, pe cât este aceea a unui rector de universitate printre ceilalţi membri ai consiliului profesoral.

De unde vine, aşadar, influenţa exercitată de Opus Dei? O arată o simplă privire asupra acestei realităţi sociologice: din Asociaţia noastră fac parte persoane de orice condiţie socială, orice profesie, orice vârstă şi statut de viaţă: femei şi bărbaţi, clerici şi laici, bătrâni şi tineri, celibatari şi căsătoriţi, profesori universitari, muncitori, ţărani, funcţionari, persoane cu profesii liberale sau care lucrează în instituţii oficiale etc. V-aţi gândit la puterea de iradiere creştină, pe care o reprezintă o gamă atât de amplă şi variată de persoane, mai ales dacă se numără cu zecile de mii şi sunt animate de acelaşi spirit apostolic, acela de a-şi sfinţi profesia sau meseria – în orice mediu social s-ar mişca –, de a se sfinţi în această muncă şi a sfinţi prin această muncă?

La aceste lucrări apostolice personale se cuvine să se adauge înmulţirea operelor noastre corporative de apostolat: cămine studenţeşti, case de reculegere, Universitatea din Navarra, centre de formare pentru muncitori şi ţărani, institute tehnice, licee, şcoli de formare pentru femei etc. Aceste opere au fost şi sunt, fără îndoială, focare de iradiere a spiritului creştin care, promovate de laici, conduse cu profesionalism de către laici, la fel ca şi camarazii lor care îndeplinesc aceleaşi sarcini sau îndeletniciri şi deschise persoanelor de orice categorie şi condiţie socială, au sensibilizat ample straturi ale societăţii cu privire la necesitatea de a da un răspuns creştinesc unor chestiuni ridicate de exercitarea profesiunii sau meseriei lor.

Toate acestea au scos în evidenţă Opus Dei şi i-au acordat importanţă socială. Nu faptul că unii dintre membrii săi ocupă funcţii de influenţă omenească – lucru ce nu ne interesează absolut deloc şi de aceea îl lăsăm la libera decizie şi responsabilitate a fiecăruia –, ci faptul că toţi, şi bunătatea lui Dumnezeu face să fie mulţi, înfăptuiesc lucrări – de la cele mai umile meserii – ce influenţează în chip divin.

Şi acest fapt este logic: cine poate crede că influenţa Bisericii în Statele Unite a început în ziua în care a fost ales preşedinte catolicul John Kennedy?

Uneori, vorbind despre realitatea Asociaţiei Opus Dei, aţi afirmat că este o „organizare dezorganizată”. Aţi putea să le explicaţi cititorilor noştri semnificaţia acestei expresii?

Vreau să spun că acordăm o importanţă de prim ordin, fundamentală, spontaneităţii apostolice a persoanei, iniţiativei sale libere şi responsabile, călăuzite de Spirit, şi nu structurilor de organizare, ordinelor, tacticilor şi planurilor impuse de la vârf, de la conducere.

Există, evident, un minim de organizare, cu o conducere centrală, care acţionează întotdeauna în mod colegial, cu sediul la Roma şi cu conduceri regionale, de asemenea în spirit colegial, fiecare având în frunte un Consilier ¹⁰. Dar întreaga activitate a acestor organisme se îndreaptă, în esenţă, spre un obiectiv: acela de a acorda membrilor asistenţa spirituală necesară pentru viaţa lor de pietate, şi o adecvată formare spirituală, doctrinal-religioasă şi umană. Aşadar, fiecare la treabă! Adică: credincioşilor să sfinţiţi toate drumurile oamenilor, căci toate au mireasma trecerii lui Dumnezeu!

Ajungând la această limită, la acest moment, Asociaţia ca atare şi-a terminat sarcina – adică tocmai aceea pentru care membrii Opus Dei se asociază –, nu mai are ce face, nu poate şi nici nu trebuie să mai dea vreo indicaţie. Începe atunci acţiunea personală, liberă şi responsabilă, a fiecărui membru. Fiecare, cu spontaneitate apostolică, acţionând cu totală libertate personală şi formându-şi autonom propria conştiinţă în faţa deciziilor concrete care trebuie luate, încearcă să caute perfecţiunea creştinească şi să aducă mărturie creştină în propriul său mediu, sfinţindu-şi munca profesională, intelectuală sau manuală. Fireşte, luând fiecare în mod autonom aceste decizii în viaţa sa seculară, în realităţile lumeşti în care se mişcă apar frecvent opţiuni, criterii şi atitudini diferite: apare, pe scurt, această binecuvântată dezorganizare, acest just şi necesar pluralism, care este o caracteristică esenţială a spiritului drept al Opus Dei şi care mie mi s-a părut întotdeauna singura manieră corectă şi bine rânduită de a concepe apostolatul laicilor.

Vă spun şi mai mult: această organizare dezorganizată apare chiar şi în lucrările apostolice pe care Opus Dei le realizează, din dorinţa de a contribui, ca și Asociaţie, la rezolvarea creştinească a problemelor ce afectează comunităţile omeneşti din diverse ţări. Aceste activităţi şi iniţiative ale Asociaţiei au întotdeauna caracter nemijlocit apostolic: sunt opere educative, de asistenţă sau de binefacere. Dar, întrucât spiritul nostru este tocmai acela de a stimula ideea ca iniţiativele să se ivească de la bază şi dat fiind că circumstanţele, necesităţile şi posibilităţile fiecărei naţiuni sau fiecărui grup social sunt specifice şi de obicei diverse, conducerea centrală a Operei lasă conducerilor regionale – care se bucură de o autonomie practic totală – responsabilitatea de a decide, a promova şi organiza acele activităţi apostolice concrete pe care le consideră mai adecvate: de la un centru universitar sau un cămin studenţesc, până la un dispensar sau o fermă-şcoală pentru ţărani. Ca rezultat logic, avem un mozaic multicolor şi variat de activităţi: un mozaic dezorganizat în chip organizat.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim
să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Din acest unghi, în ce fel consideraţi că realitatea ecleziastică a Opus Dei se încadrează în acţiunea pastorală a întregii Biserici? Şi în Ecumenism?

Mai întâi cred că se cuvine să dau o lămurire: Opus Dei nu este şi nici nu poate fi considerată o realitate legată de procesul evolutiv al stării de perfecţiune a Bisericii, nu este o formă modernă sau aggiornata a acestei stări. Într-adevăr, nici concepţia teologică a acelui status perfectionis – pe care Sfântul Toma, Suárez şi alţi autori au plăsmuit-o în chip decisiv în doctrină – şi nici diferitele interpretări care s-au dat ori se pot da acestui concept teologic nu au nimic a face cu spiritualitatea şi scopul apostolic pe care Dumnezeu le-a dorit pentru Asociaţia noastră. Este de-ajuns să precizăm – întrucât o expunere doctrinală completă ar fi prea amplă – că Opus Dei nu este interesată nici de voturi, nici de promisiuni, nici de vreo formă de consacrare pentru membrii săi, în afară de consacrarea pe care au primit-o cu toţii prin Botez. Asociaţia noastră nu urmăreşte în niciun fel ca membrii ei să-şi schimbe starea, să nu mai fie simpli credincioşi egali cu ceilalţi, pentru a căpăta acel specific status perfectionis. Dimpotrivă, ceea ce doreşte şi încearcă să obţină este ca fiecare să facă apostolat şi să se sfinţească în propria sa stare, în acelaşi loc şi statut pe care le are în Biserică şi în societatea civilă. Nu scoatem pe nimeni de la locul lui, nici nu îndepărtăm pe nimeni de munca lui sau de strădania şi nobilele sale angajamente de natură civilă.

Realitatea socială, spiritualitatea şi acţiunea Lucrării se înscriu aşadar într-un cadru foarte diferit în viaţa Bisericii, şi anume în procesul teologic şi vital la care laicii participă prin asumarea deplină a responsabilităţilor lor ecleziastice, prin modul lor propriu de a lua parte la misiunea lui Cristos şi a Bisericii sale. Aceasta a fost şi este, în cei aproape patruzeci de ani de existenţă a Lucrării, preocuparea constantă – senină, dar puternică – prin care Domnul a dorit să stimuleze, în sufletul meu şi al fiilor mei, dorinţa de a-l sluji.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Există totodată şi alte aspecte ale aceluiași proces de dezvoltare eclesiologică, aspecte care reprezintă excepţionale achiziţii doctrinale – la care Dumnezeu a dorit neîndoios să contribuie, în măsură deloc redusă, şi mărturia spiritului şi vieţii Opus Dei, împreună cu alte valoroase aporturi ale iniţiativelor şi asociaţiilor apostolice la fel de meritorii –, dar sunt achiziţii doctrinale care vor ajunge poate să se întrupeze cu adevărat în viaţa totală a Poporului lui Dumnezeu abia după ce va trece un timp. Chiar dumneavoastră aţi amintit în întrebările anterioare câteva dintre aceste aspecte: dezvoltarea unei autentice spiritualităţi laice; înţelegerea misiunii particulare bisericeşti – nu instituţionale sau oficiale – proprie laicului; identificarea drepturilor şi a îndatoririlor pe care laicul le are ca atare; relaţiile Ierarhie – comunitatea laicilor; egalitatea în demnitate şi complementaritatea sarcinilor bărbatului şi femeii în cadrul Bisericii; necesitatea de a crea o opinie publică organizată la Poporul lui Dumnezeu etc.

Toate acestea constituie, evident, o realitate foarte fluidă şi, uneori, nu lipsită de paradoxuri. Unul şi acelaşi lucru care, spus acum patruzeci de ani, îi scandaliza aproape pe toţi, sau chiar pe toţi, astăzi nu mai miră aproape pe nimeni, dar sunt încă foarte puţini cei care îl înţeleg în profunzime şi îl trăiesc organizat.

Mă voi explica mai bine cu un exemplu. În 1932, comentând fiilor mei de la Opus Dei câteva din aspectele şi consecinţele demnităţii şi responsabilităţii pe care Botezul le conferă oamenilor, le-am scris într-un document: „Trebuie respinsă prejudecata conform căreia credincioşii obişnuiţi nu pot face altceva decât să se rezume la a ajuta clerul, în apostolate ecleziastice. Apostolatul mirenilor nu are de ce să fie întotdeauna o simplă participare la apostolatul ierarhic: lor le revine sarcina de a face apostolat. Şi aceasta nu pentru că au o misiune canonică, ci fiindcă fac parte din Biserică; şi îndeplinesc această misiune prin intermediul profesiei lor, al meseriei lor, al familiei, al colegilor, al prietenilor”.

Astăzi, după solemnele învăţături ale Conciliul Vatican II, nimeni din Biserică nu va pune sub semnul întrebării ortodoxia acestei doctrine. Însă câţi oare au renunţat cu adevărat la concepţia lor unică despre apostolatul laicilor ca lucrare pastorală organizată de sus în jos? Câţi oare, depăşind concepţia monolitică anterioară despre apostolatul laicilor, înţeleg că acesta poate şi chiar trebuie să existe fără a fi nevoie de structuri centralizate rigide, de misiuni canonice şi de ordini ierarhice? Câţi dintre cei care califică drept longa manus Ecclesiae comunitatea laicilor nu confundă totodată în mintea lor conceptul de Biserică – Poporul lui Dumnezeu – cu conceptul mai limitat de Ierarhie? Sau oare câţi laici înţeleg cum se cuvine că, dacă nu lucrează în comuniune strânsă cu Ierarhia, nu au dreptul să-şi revendice spaţiul legitim de autonomie apostolică?

Astfel de consideraţii s-ar putea formula şi în legătură cu alte probleme, pentru că mai sunt realmente multe, foarte multe, de făcut, atât în privinţa necesarei expuneri doctrinale, cât şi în aceea a educării conştiinţelor şi chiar a reformei legislaţiei ecleziastice. Eu îl rog fierbinte pe Domnul – rugăciunea a fost întotdeauna marea mea armă – ca Duhul Sfânt să-şi ajute Poporul, şi în special Ierarhia, în realizarea acestor sarcini. Şi îl mai rog să se slujească în continuare de Opus Dei pentru ca să putem contribui şi ajuta, în tot ce depinde de noi, la acest extraordinar proces de dezvoltare şi întărire a Bisericii.

M-aţi întrebat de asemenea cum se încadrează Opus Dei în Ecumenism. I-am povestit anul trecut unui ziarist francez – şi ştiu că întâmplarea a avut ecou, chiar şi în publicaţiile unor fraţi de ai noştri despărţiţi – ceea ce îi spusesem odată Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea, impresionat de felul său de a fi, afabil şi patern: „Sfinte Părinte, în Lucrarea noastră toţi oamenii, catolici sau nu, au găsit mereu un loc primitor: nu am învăţat ecumenismul de la Sanctitatea Voastră”. El a râs emoţionat, deoarece ştia că, încă din 1950, Sfântul Scaun autorizase Opus Dei să primească, în calitate de asociaţi Colaboratori, credincioşi care nu sunt catolici, chiar şi necreştini.

Sunt într-adevăr mulţi – şi printre ei nu lipsesc preoţi şi chiar şi episcopi din respectivele confesiuni ale fraţilor despărţiţi care se simt atraşi de spiritul Opus Dei şi colaborează în apostolatele noastre. Şi – pe măsură ce contactele se intensifică – sunt tot mai frecvente manifestările de simpatie şi înţelegere cordială datorate faptului că membrii Opus Dei îşi întemeiază spiritualitatea pe simplul scop de a trăi cu responsabilitate angajamentele şi exigenţele impuse de Botez credincioşilor. Multe aspecte – cum sunt cele referitoare la dorinţa de a căuta perfecţiunea creştină şi a face apostolat, încercând să sfinţească propria lucrare profesională; la implicarea în realităţile seculare, respectându-le propria autonomie, dar tratându-le în spiritul şi iubirea unor inimi contemplative; la acordarea de prioritate, în organizarea lucrărilor noastre, persoanei, acţiunii Duhului Sfânt asupra sufletelor, respectării demnităţii şi libertăţii care provin din filiaţia divină a creştinului; la apărarea legitimei capacităţi de iniţiativă în cadrul respectării necesare a binelui comun, împotriva concepţiei monolitice şi instituţionaliste despre apostolatul laicilor – precum şi alte aspecte în legătură cu modul nostru de a trăi şi a lucra, toate acestea sunt puncte de certă întâlnire, unde fraţii despărţiţi descoperă – transformată în viaţă, dovedită de trecerea anilor – o bună parte din supoziţiile doctrinale pe care şi ei şi noi, catolicii, ne-am întemeiat atâtea speranţe ecumenice.

Schimbând subiectul, ne-ar interesa să vă aflăm opinia cu privire la actualul moment al Bisericii. Concret, cum l-aţi califica? Ce rol credeţi că pot avea acum tendinţele care, în general, au fost numite „progresiste” şi „integriste”?

Din punctul meu de vedere, actualul moment doctrinal al Bisericii ar putea fi calificat drept pozitiv şi, totodată, delicat, ca orice criză de creştere. Unul pozitiv, fără îndoială, fiindcă bogăţiile doctrinale ale Conciliului Vatican II au pus întreaga Biserică – întregul Popor preoţesc al lui Dumnezeu – în faţa unei noi etape, extrem de dătătoare de speranţă, de reînnoită fidelitate pentru scopul divin de salvare ce i-a fost încredinţat. Moment totodată delicat, întrucât concluziile teologice la care s-a ajuns nu sunt de natură abstractă sau teoretică, ci ţin de o teologie prin excelenţă vie, adică având aplicaţii imediate şi directe de ordin pastoral, ascetic şi disciplinar, care afectează în profunzime viaţa internă şi externă a comunităţii creştine – liturgica, structurile organizatorice ale Ierarhiei, formele apostolice, Magisteriul, dialogul cu lumea, ecumenismul etc. – şi, prin urmare, şi viaţa creştină şi însăşi conştiinţa credincioşilor.

Ambele realităţi ne încearcă sufletul: optimismul creştin – certitudinea plină de bucurie că Duhul Sfânt va face să rodească aşa cum se cuvine doctrina cu care a îmbogăţit Biserica – şi, în acelaşi timp, prudenţa din partea celor care cercetează sau conduc, fiindcă îndeosebi acum lipsa de seninătate şi de măsură în studierea problemelor ar putea pricinui un rău imens.

Cât despre tendinţele pe care dumneavoastră le numiţi integriste şi progresiste, îmi este greu să mă pronunţ în legătură cu rolul pe care îl pot avea în acest moment, pentru că dintotdeauna am respins oportunitatea şi chiar posibilitatea de a se face catalogări sau chiar simplificări de acest tip. Mi se pare că această împărţire – care uneori este dusă până la extreme de adevărat paroxism, sau se încearcă perpetuarea ei ca şi cum teologii şi credincioşii în general ar fi destinaţi unei continue orientări bipolare – se supune în fond convingerii că progresul doctrinal şi vital al Poporului lui Dumnezeu este rezultatul unei constante tensiuni dialectice. Însă eu prefer să cred – din tot sufletul –, în acţiunea Duhului Sfânt, care se pogoară unde doreşte şi asupra cui doreşte.