Conceptul „Poporul lui Dumnezeu” la care ne refeream înainte exprimă caracterul istoric al Bisericii, ca fiind o realitate de origine divină ce se foloseşte în demersul său şi de elemente schimbătoare şi pieritoare. Ţinând cont de aceasta, cum trebuie să se realizeze astăzi existenţa sacerdotală în viaţa preoţilor? Ce trăsătură a figurii preotului, descrisă în Decretul Presbyterorum Ordinis, aţi sublinia în aceste momente?

Aş sublinia o trăsătură a existenţei sacerdoţiului care nu face parte tocmai din categoria de elemente schimbătoare şi pieritoare. Mă refer la uniunea perfectă care trebuie să fiinţeze – şi DecretulPresbyterorum Ordinis o aminteşte în repetate rânduri – între consacrarea şi misiunea preotului: sau, ceea ce este acelaşi lucru, între viaţa personală de caritate şi exercitarea sacerdoţiului ministerial, între relaţiile filiale ale unui preot cu Dumnezeu şi legăturile lui pastorale şi frăţeşti cu oamenii. Nu cred în eficacitatea ministerială a preotului care nu este om al rugăciunii.