O caracteristică a întregii vieţi creştine – oricare ar fi mijlocul prin care se realizează – este „demnitatea şi libertatea copiilor lui Dumnezeu”. La ce vă referiţi, aşadar, atunci când în toată învăţătura dumneavoastră aţi apărat cu atâta stăruinţă libertatea laicilor?

Mă refer tocmai la libertatea personală a laicilor pentru a lua, în lumina principiilor enunţate de Magisteriu, toate deciziile concrete de ordin teologic sau practic – de exemplu cele privitoare la diferitele opinii filozofice, de ştiinţă economică sau de politică, la curentele artistice şi culturale, la problemele vieţii profesionale sau sociale etc. – pe care fiecare le consideră, cu deplină sinceritate, mai potrivite şi mai în acord cu convingerile personale şi cu aptitudinile sale umane.

Acest indispensabil cadru de autonomie de care catolicul laic are nevoie pentru a nu se simţi mai prejos în faţa celorlalţi laici şi pentru a-şi putea înfăptui eficient misiunea apostolică specială în mijlocul realităţilor lumeşti, trebuie să fie întotdeauna riguros respectat de către toţi cei care exercită în Biserică preoția ministerială. Dacă nu ar fi aşa – dacă ar fi vorba de manipularea laicului în scopuri care le depăşesc pe cele proprii ministeriului ierarhic – s-ar cădea într-un anacronic şi lamentabil clericalism. S-ar limita enorm posibilităţile apostolice ale corpului laic – condamnându-l la o perpetuă imaturitate –, dar mai cu seamă s-ar periclita, astăzi cu deosebire, însuşi conceptul de autoritate şi de unitate în cadrul Bisericii. Nu putem uita că, şi la catolici, existenţa unui autentic pluralism de criterii şi opinii cu privire la lucrurile lăsate de Domnul la libera dezbatere a oamenilor, nu numai că nu se opune organizării ierarhice şi necesităţii unităţii Poporului lui Dumnezeu, ci le întăreşte şi le apără de eventualele impurităţi.