Preoţii sunt desemnaţi permanent într-o dieceză şi depind de Episcopul acesteia. Ce justificare poate exista pentru a aparţine unei Asociaţii diferite de dieceză şi chiar cu caracter universal?

Justificarea este clară: folosirea legitimă a unui drept natural – cel de asociere – pe care Biserica îl recunoaşte clericilor, ca și tuturor credincioşilor. Această tradiţie seculară (să ne gândim la numeroasele asociaţii demne de recunoştinţă care au favorizat atât de mult viaţa spirituală a preoţilor seculari) a fost reafirmată în repetate rânduri în învăţăturile şi dispoziţiile ultimilor Suverani Pontifi (Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea), şi de curând de însuşi înaltul Magisteriu al Conciliului Vatican II. ¹

Este interesant să amintim referitor la aceasta că, în răspunsul la un modus unde se cerea să nu mai existe asociaţii preoţeşti decât cele promovate sau conduse de Episcopii diecezani, competenta Comisie Conciliară a respins această solicitare – cu aprobarea succesivă a Congregaţiei Generale -, motivându-şi clar refuzul prin invocarea dreptului natural de asociere, de care beneficiază şi clericii: „Non potest negari Presbyteris – se spunea – id quod laicis, attenta dignitate naturae humanae, Concilium declaravit congruum, utpote iuri naturali consentaneum”. ²

În virtutea acestui drept fundamental, preoţii au libertatea de a înfiinţa asociaţii sau de a se înscrie în cele existente, numai dacă este vorba de asociaţii care urmăresc scopuri îndreptăţite, adecvate demnităţii şi exigenţelor statutului clerical. Legitimitatea şi cadrul exercitării dreptului de asociere al clericilor seculari pot fi bine înţelese – fără ambiguităţi, reticenţe sau pericol de anarhie – dacă se ţine cont de distincţia care există şi trebuie respectată cu stricteţe între îndeplinirea misiunii clericului şi mediul privat al vieţii personale.