Există o îngrijorare a unor sectoare ale clerului din cauza prezenţei preotului în societatea care caută să se exprime – sprijinindu-se pe doctrina Conciliului (Const. Lumen gentium, nr.31; Decr. Presbyterorum Ordinis, nr.8) – printr-o activitate profesională sau laborală a preotului în viaţa civilă – „sacerdoţi la lucru” etc. Am dori să vă cunoaştem părerea în legătură cu acest subiect.

Mai întâi trebuie să spun că respect opinia contrară celei pe care o voi expune, chiar dacă o consider greşită din multe motive şi că le sunt alături, prin afecţiunea şi rugăciunile mele, celor care o promovează cu mare zel apostolic.

Cred că preoția exercitată corect – fără sfiiciuni şi fără complexe, care sunt de obicei dovada imaturităţii omeneşti, dar şi fără prepotenţe clericale care ar denota prea puţin simţ supranatural  –, ministerul propriu al preotului dă suficiente asigurări prin sine însuşi pentru o prezenţă legitimă, simplă şi autentică, a omului-preot în faţa celorlalţi membri ai comunităţii cărora li se adresează. În mod obişnuit nu va fi necesar nimic mai mult pentru a trăi în comuniune cu lumea celor care muncesc, pentru a le înţelege problemele şi a le împărtăşi soarta. Dar ceea ce de bună seamă va fi eficient arareori – pentru că însăşi lipsa lui de autenticitate îl va condamna în prealabil la eşec – este faptul de a recurge la naivul paşaport al unor activităţi laice de amateur, care pot leza din multe puncte de vedere bunul simţ al laicilor înșişi.

Pe deasupra, ministerul preoțesc este – mai ales în vremea noastră, când ducem atâta lipsă de clerici – o lucrare ce absoarbe extrem de mult, nelăsând timp pentru un dublu serviciu. Sufletele au atâta nevoie de noi, chiar dacă mulţi oameni n-o ştiu, încât nu ne putem opri niciodată. E vorba de lipsă de braţe, de timp, de putere. De aceea, eu le spun de obicei fiilor mei preoţi că, dacă vreunul dintre ei ar ajunge să constate într-o zi că îi prisoseşte timpul, atunci va putea fi absolut sigur că nu şi-a îndeplinit cu destoinicie sacerdoţiul.

Luaţi seama că aceşti preoţi din Opus Dei sunt oameni care, înainte de fi hirotoniţi, au desfăşurat ani de zile o activitate profesională sau laborală în viaţa civilă: sunt ingineri-sacerdoţi, medici-sacerdoţi, muncitori-sacerdoţi etc. Totuşi, nu ştiu ca vreunul dintre ei să fi considerat necesar – pentru a se face ascultat şi stimat de societatea civilă, printre foştii lui colegi şi prieteni – să se apropie de suflete cu o riglă de calcul, un endoscop sau un ciocan pneumatic. Este drept că uneori îşi practică respectiva profesie sau meserie – în mod compatibil cu obligaţiile statutului clerical –, dar nu se gândesc niciodată că acest lucru ar fi necesar pentru a-şi asigura „o prezenţă în societatea civilă”, ci din diverse alte motive: de caritate socială, de exemplu, sau de stringentă necesitate economică, pentru a pune în mişcare vreun apostolat. Şi Sfântul Paul a recurs odată la vechea lui meserie de a face corturi: dar niciodată pentru că Anania i-ar fi spus în Damasc să înveţe să fabrice corturi, ca să poată astfel să vestească aşa cum se cuvine oamenilor Evanghelia lui Cristos.

Pe scurt, şi să fie limpede că prin aceasta nu prejudiciez legitimitatea şi corectitudinea intenţiei niciuneia din iniţiativele apostolice, eu înţeleg că intelectualul-preot şi muncitorul-preot, bunăoară, sunt figuri mai autentice şi mai în concordanţă cu doctrina Conciliului Vatican II, decât figura preotului-muncitor. În afară de ceea ce înseamnă activitatea pastorală specializată – care va fi totdeauna necesară –, figura clasică a preotului-muncitor aparţine de acum trecutului: un trecut în care multora li se ascundea potenţialitatea minunată a apostolatului laicilor.