FEMEIA ÎN VIAŢA LUMII ŞI A BISERICII

Monseniore, este tot mai importantă prezenţa femeii în viaţa socială, dincolo de mediul familial în care s-a mişcat aproape exclusiv până acum. Cum vi se pare această evoluţie? Şi care sunt, în opinia dumneavoastră, trăsăturile generale pe care femeia trebuie să şi le însuşească pentru a-şi îndeplini misiunea care îi este încredinţată?

În primul rând, mi se pare potrivit să nu se contrapună aceste două medii pe care le-ai menţionat. La fel ca și în viaţa bărbatului, dar cu nuanţe cu totul particulare, căminul şi familia vor ocupa întotdeauna un loc central în viaţa femeii: este evident că a se dedica treburilor familiei presupune o funcţie omenească şi creştină importantă. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea ca femeia să realizeze şi alte munci profesionale – şi munca în cămin este una dintre ele -, în oricare din meseriile şi ocupaţiile nobile existente în societatea în care trăieşte. Se înţelege limpede ce anume se doreşte să se susţină punând astfel problema; dar cred că insistenţa în a contrapune sistematic cele două medii – schimbând doar accentul – ar duce cu uşurinţă, din punct de vedere social, la o greşeală şi mai mare decât cea care trebuie corectată, pentru că ar fi mai grav ca femeia să-şi abandoneze munca în familie.

Nici în planul personal nu se poate afirma unilateral că femeia trebuie să-şi atingă perfecţiunea numai în afara căminului: ca şi cum timpul dedicat familiei ar fi un timp furat dezvoltării şi maturizării personalităţii sale. Căminul – oricare ar fi, pentru că şi femeia necăsătorită trebuie să aibă un cămin – este un mediu deosebit de propice pentru definirea personalităţii. Atenţia acordată familiei va fi întotdeauna pentru femeie cea mai mare înaltă menire a sa: în grija faţă de bărbatul ei şi faţă de copii sau, pentru a vorbi în termeni mai generali, în munca ei pentru a crea în jur un mediu primitor şi educativ, femeia îşi îndeplineşte partea cea mai de neînlocuit a misiunii sale şi, în consecinţă, îşi poate atinge astfel perfecţiunea personală.

Aşa cum am spus, aceasta nu se opune participării ei la alte aspecte ale vieţii sociale şi chiar politice, bunăoară. Şi în aceste sectoare femeia poate aduce o contribuţie valoroasă ca persoană şi, întotdeauna, cu particularităţile condiţiei sale feminine; şi o va face în măsura în care va fi pregătită, din punct de vedere uman şi profesional. Este evident că, atât familia cât şi societatea au nevoie de acest aport deosebit, care nu este deloc secundar.

Dezvoltarea, maturitatea, emanciparea femeii nu trebuie să însemne o încercare de egalizare – de uniformizare – cu bărbatul, o imitaţie a felului lui de a acţiona; aceasta n-ar fi în favoarea femeii, ci o pierdere pentru ea, nu fiindcă ar însemna mai mult sau mai puţin decât bărbatul, ci pentru că este diferită. Pe un plan esenţial – care trebuie să fie recunoscut juridic, atât în dreptul civil, cât şi în cel ecleziastic – se poate vorbi într-adevăr de egalitate în drepturi, fiindcă femeia are, întocmai ca bărbatul, demnitatea persoanei şi pe aceea de a fi fiică a Domnului. Însă, plecând de la această egalitate fundamentală, fiecare trebuie să realizeze ceea ce îi este propriu; pe acest plan, emanciparea înseamnă posibilitatea reală de a dezvolta din plin propriile virtualităţi: cele pe care le are în singularitatea ei, şi cele pe care le are ca femeie. Egalitatea sub aspect juridic, adică egalitatea de oportunităţi în faţa legii, nu suprimă ci presupune şi promovează această diversitate, care înseamnă o îmbogăţire pentru toţi.

Femeia este chemată să aducă familiei, societăţii civile, Bisericii, ceva caracteristic, propriu, ceva ce numai ea poate aduce: tandreţea plină de delicateţe, generozitatea neostoită, dragostea pentru concret, ascuţimea minţii, capacitatea de intuiţie, pietatea adâncă şi simplă, tenacitatea... Feminitatea nu este autentică dacă nu înţelege frumuseţea acestei contribuţii de neînlocuit şi nu o include în propria ei viaţă.

Pentru a îndeplini această misiune, femeia trebuie să-şi dezvolte personalitatea, fără să se lase condusă de un spirit naiv de imitaţie care – în general – ar situa-o cu uşurinţă pe un plan inferior şi ar lăsa nefructificate posibilităţile ei cele mai originale. Dacă se formează temeinic, cu autonomie personală, cu autenticitate, îşi va realiza în mod eficient munca, misiunea pentru care se simte chemată, oricare ar fi aceasta: viaţa şi munca ei vor fi realmente constructive şi rodnice, pline de sens, fie că îşi petrece ziua dedicându-se soţului şi copiilor, fie că, renunţând la căsătorie dintr-un motiv justificat, se dăruieşte cu toată fiinţa altor însărcinări. Mergând pe propriul său drum, şi fiind credincioasă vocaţiei sale omeneşti şi divine, fiecare femeie poate atinge - şi în fapt o şi face - plenitudinea personalităţii feminine. Să nu uităm că Sfânta Maria, Maica Domnului şi a tuturor oamenilor, este nu numai modelul, ci şi mărturia valorii transcendente pe care o poate avea o viaţă în aparenţă lipsită de relevanţă.

Totuşi, câteodată femeia nu este sigură că se regăseşte cu adevărat în locul care i se cuvine şi pentru care este chemată. De multe ori, când are o activitate în afara căminului, se simte presată de treburile casnice; şi când stă acasă, dedicându-se exclusiv familiei, se simte limitată în privinţa posibilităţilor ei. Ce le-aţi spune femeilor care trăiesc aceste contradicţii?

Acest sentiment, foarte real, provine adesea nu atât din nişte limitări efective – pe care le avem cu toţii, fiindcă suntem oameni -, cât mai ales din lipsa unor idealuri bine definite, capabile să orienteze o viaţă întreagă sau dintr-o trufie inconştientă: uneori ne-am dori să fim cei mai buni în orice privinţă şi la orice nivel. Şi, cum nu este cu putinţă, se iscă o stare de dezorientare şi de angoasă sau chiar de descurajare şi de blazare: nu poţi fi prezent în toate părţile, nu ştii de ce se te ocupi, dacă nu te ocupi temeinic de ceva. În această situaţie, sufletul rămâne expus invidiei, imaginaţia se dezlănţuie lesne şi-şi caută un refugiu în fantezie care, îndepărtându-se de realitate, ajunge să amorţească voinţa. Este ceea ce am numit în repetate rânduri „mistică amăgitoare”, care se exprimă prin expresia ce bine ar fi fost să!, plămădită din visuri inutile şi din idealisme înşelătoare; ce bine ar fi fost să nu mă fi căsătorit!, ce bine ar fi fost să nu fi avut profesia aceasta!, ce bine ar fi fost să fiu mai sănătos, sau mai tânăr, sau să am mai mult timp!

Remediul – scump, ca tot ceea ce merită– constă în a căuta adevăratul centru al vieţii omeneşti, care poate oferi o ierarhie, o ordine şi un sens la orice şi, anume, legătura directă cu Dumnezeu, printr-o viaţă lăuntrică autentică. Da, trăind în spiritul lui Cristos, avem în El centrul nostru, descoperim sensul misiunii ce ni s-a încredinţat, ne făurim un ideal omenesc care devine dumnezeiesc, ni se deschid în viaţă noi orizonturi de speranţă şi ajungem să sacrificăm cu plăcere nu doar un aspect sau altul al activităţii noastre, ci întreaga viaţă, dându-i astfel, paradoxal, împlinirea cea mai desăvârşită.

Problema pe care o ridici în legătură cu femeia nu este extraordinară: mulţi bărbaţi simt uneori ceva asemănător, cu alte particularităţi. Cauza este de obicei aceeaşi: lipsa unui ideal major, care poate fi descoperit numai prin lumina Domnului.

În orice caz, trebuie să fie puse în practică şi remedii mai mărunte, care par banale, dar nu sunt: când sunt multe lucruri de făcut, e necesar să stabileşti o ordine, să te organizezi. Multe dificultăţi provin din lipsa ordinei, din inexistenţa acestui obicei. Sunt femei care fac o mulţime de lucruri, şi le fac pe toate bine, pentru că s-au organizat, au impus cu tărie o ordine în munca lor vastă. Au ştiut să se ocupe în fiecare moment de ceea ce se cuvenea să se ocupe, fără să-şi piardă capul, gândindu-se la ce are să vină sau la ceea ce ar fi putut face înainte. Însă, altele sunt copleşite de mulţimea de treburi şi de aceea nu pot face nimic.

Desigur, vor fi întotdeauna multe femei care nu au altă ocupaţie decât aceea de a se dedica familiei. Vă spun că este o ocupaţie importantă, care merită din plin. Prin intermediul acestei profesii – fiindcă este o profesie, adevărată şi nobilă – ele influenţează pozitiv nu numai familia, ci şi o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, precum şi persoane cu care intră în legătură în vreun fel sau altul, îndeplinind o muncă mult mai cuprinzătoare uneori, decât aceea a unor profesionişti. Ca să nu mai vorbim de faptul că pot pune această experienţă şi această ştiinţă în slujba a sute de persoane, în centre destinate formării femeii, cum sunt cele conduse de fiicele mele din Opus Dei, în toate ţările din lume. Aici, devin specialiste în problemele căminului, cu o eficienţă educativă mai mare, aş spune, decât multe profesoare universitare.

Scuzaţi-mă că insist la această temă: din scrisorile care sosesc la redacţie ştim că unele mame cu familie numeroasă se plâng, văzându-se reduse la rolul de a aduce copii pe lume şi simt o foarte mare insatisfacţie, deoarece nu se pot dedica altor domenii: muncă profesională, acces la cultură, proiecţie socială... Ce sfaturi aţi da acestor persoane?

Hai să vedem: ce altceva înseamnă proiecţia socială decât a se dărui semenilor, cu abnegaţie şi dorinţă de a-i sluji şi a contribui eficient la binele tuturor? Munca femeii în cămin nu numai că este în sine o funcţie socială, ci poate fi cu uşurinţă funcţia socială cu cea mai mare proiecţie.

Imaginaţi-vă că această familie este numeroasă: atunci munca mamei poate fi comparată – şi în multe cazuri câştigă prin comparaţie – cu aceea a educatorilor şi formatorilor profesionali. Un profesor reuşeşte să formeze mai mult sau mai puţin temeinic, poate de-a lungul întregii vieţi, cam patruzeci de băieţi sau fete. O mamă îşi poate forma copiii în profunzime, în aspectele esenţiale şi poate face din ei, la rândul său, alţi formatori, astfel încât se creează un lanţ neîntrerupt de responsabilităţi şi de calităţi.

Şi în această privinţă este uşor să te laşi ademenit de criterii pur cantitative şi să-ţi spui: este de preferat munca unui profesor, care vede cum i se perindă la cursuri mii de persoane sau a unui scriitor, care se adresează miilor de cititori. Bun, dar câţi oameni formează cu adevărat acest profesor sau acest scriitor? O mamă are în grijă trei, cinci, zece sau mai mulţi copii şi poate face din ei o adevărată operă de artă, o minune de educaţie, de echilibru, de înţelegere, de spirit creştin al vieţii, astfel încât să fie fericiţi şi să ajungă realmente folositori semenilor.

Pe de altă parte, este firesc ca băieţii şi fetele să ajute la treburile casei: o mamă care ştie să-şi pregătească aşa cum se cuvine copiii poate reuşi acest lucru şi, astfel, poate dispune de diverse ocazii, precum şi de un timp care – bine întrebuinţat - îi permite să-şi cultive pasiunile şi talentele personale, îmbogăţindu-şi cultura. Din fericire, nu lipsesc astăzi mijloacele tehnice care, aşa cum ştiţi foarte bine, economisesc multă muncă, dacă sunt mânuite corect şi se profită la maximum de ajutorul lor. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, sunt determinante condiţiile personale: există femei care au o maşină de spălat de ultim model şi zăbovesc mai mult până să spele – şi o fac mai prost – decât atunci când spălau cu mâna. Instrumentele sunt utile numai când ştii să le foloseşti.

Ştiu că multe femei căsătorite şi cu destui copii, care se ocupă cu multă destoinicie de cămin şi, pe deasupra, mai şi găsesc timp pentru a colabora la diverse lucrări apostolice, cum făceau acei soţi din prima perioadă a creştinismului: Aquila şi Priscila. Amândoi munceau în casa şi în meseria lor şi, în plus, au fost excelenţi colaboratori ai Sfântului Paul: cu cuvântul şi cu exemplul lor l-au adus pe Apolo, care a devenit apoi un mare predicator al Bisericii pe cale de a se înfiripa, la credinţa lui Isus Cristos. Cum am mai spus, o bună parte din limitări pot fi depăşite, dacă se doreşte cu adevărat, fără să se renunţe la îndeplinirea vreunei îndatoriri. În realitate, există timp pentru multe lucruri: pentru a se ocupa de cămin cu simţ profesional, pentru a se dărui neîncetat semenilor, pentru a-şi îmbogăţi propria cultură şi a o îmbogăţi pe aceea a altora, pentru a realiza nenumărate activităţi eficiente.

Dumneavoastră v-aţi referit la prezenţa femeii în viaţa publică, în politică. Actualmente se fac în Spania paşi importanţi în acest sens. Care este în opinia dumneavoastră munca specifică pe care femeia trebuie s-o realizeze în acest domeniu?

Prezenţa femeii în ansamblul vieţii sociale este un fenomen logic şi cu desăvârşire pozitiv, parte din acel fapt mai amplu la care m-am referit înainte. O societate modernă, democratică, trebuie să recunoască dreptul femeii de a participa activ la viaţa politică şi trebuie să creeze condiţiile favorabile pentru ca să-şi exercite acest drept toate cele care o doresc.

Femeia care vrea să se dedice activ conducerii treburilor publice este obligată să se pregătească aşa cum se cuvine, pentru ca activitatea ei în viaţa obştească să fie responsabilă şi pozitivă. Orice muncă profesională impune o formare prealabilă şi, apoi, un efort constant pentru a îmbunătăţi această pregătire şi a o adapta noilor circumstanţe care intervin. Această exigenţă constituie o îndatorire cu totul deosebită pentru cei care aspiră să ocupe posturi de conducere în societate, căci sunt chemaţi să îndeplinească o funcţie foarte importantă, de care depinde bunăstarea tuturor.

O femeie cu o pregătire adecvată trebuie să poată găsi deschis întregul câmp al vieţii publice, la toate nivelurile. În acest sens, nu se pot preciza nişte sarcini specifice, care să-i revină doar ei. Cum am mai spus înainte, în acest domeniu specificul este dat nu atât de sarcina sau de postul respectiv, cât mai cu seamă de modul de îndeplinire al acestei funcţii, de soluţiile nuanţate pe care condiţia sa de femeie le va găsi pentru problemele cu care se confruntă şi chiar de descoperirea şi dezbaterea acestor probleme.

În virtutea înzestrării naturale care îi este proprie, femeia poate îmbogăţi mult viaţa civilă. Acest lucru este evident dacă privim cu atenţie vastul câmp al legislaţiei sociale sau al celei referitoare la familie. Calităţile feminine vor fi cea mai bună garanţie că se vor respecta valorile autentice omeneşti şi creştine, în momentul luării măsurilor care afectează în vreun fel viaţa familiei, mediul educativ, viitorul tinerilor.

Tocmai am menţionat importanţa valorilor creştine în soluţionarea problemelor sociale şi referitoare la familie şi vreau să subliniez aici transcendenţa sa în toată viaţa publică. Ca și la bărbat, când femeia trebuie să se ocupe de o activitate politică, credinţa creştină îi conferă responsabilitatea de a realiza un adevărat apostolat, adică un serviciu creştin adus întregii societăţi. Nu este vorba de a reprezenta oficial sau oficios Biserica în viaţa publică şi, cu atât mai puţin, de a se servi de Biserică pentru propria carieră personală sau pentru interese de partid. Dimpotrivă, este vorba de a-şi forma în deplină libertate propriile opinii în toate aceste subiecte lumeşti unde creştinii sunt liberi şi de a-şi asuma responsabilitatea personală a gândirii şi modului de a acţiona, întotdeauna consecvent cu credinţa care se profesează.

În predica pe care aţi ţinut-o la Pamplona, în octombrie anul trecut, la slujba pe care aţi oficiat-o cu prilejul Adunării Prietenilor Universităţii din Navarra, aţi folosit cuvinte care ne-au emoţionat despre dragostea omenească. Multe cititoare ne-au scris comentând impactul pe care l-au resimţit auzindu-vă vorbind astfel. Ne-aţi putea spune care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?

Voi vorbi despre ceva ce îmi este foarte cunoscut, căci ţine de experienţa mea sacerdotală de mulţi ani şi în multe ţări. Cea mai mare parte a membrilor Opus Dei sunt căsătoriţi şi, pentru ei, dragostea omenească şi îndatoririle conjugale fac parte din vocaţia divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum spre divinitate, o vocaţie şi acest fapt are numeroase consecinţe pentru sfinţirea personală şi pentru apostolat. De aproape patruzeci de ani propovăduiesc sensul vocaţional al căsătoriei. Ce ochi plini de lumină am văzut adesea, atunci când – crezând, şi ei şi ele, că dăruirea faţă de Domnul şi o dragoste omenească demnă şi curată sunt incompatibile în viaţa lor – mă auzeau spunând că şi căsătoria este un drum divin pe pământ!

Căsătoria este făcută pentru ca soţii să se sfinţească în cadrul ei şi să se sfinţească prin ea: pentru aceasta au un har special, conferit de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat să se căsătorească găseşte în această stare – prin mila Domnului – tot ce este necesar pentru a se sfinţi, pentru a se identifica tot mai mult cu Isus Cristos şi pentru a călăuzi spre Domnul persoanele cu care convieţuieşte.

De aceea, mă gândesc mereu, cu speranţă şi iubire, la căminele creştine, la toate familiile care s-au născut din sacramentul căsătoriei, fiind mărturii luminoase ale acestui mare mister divin – sacramentum magnum!, taina aceasta mare! ¹ – al unirii şi al dragostei între Cristos şi Biserica sa. Trebuie să muncim pentru ca aceste celule creştine ale societăţii să se ivească şi să se dezvolte cu dorinţă de sfinţenie, cu conştiinţa că sacramentul iniţial – Botezul – conferă, de la început, tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească pe propriul său drum.

Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, că sunt chemaţi să fie apostoli, şi că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creştină în societate. De această conştiinţă a propriei misiuni depind în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor, fericirea lor.

Dar nu uitaţi că secretul fericirii conjugale se află în viaţa de zi cu zi, nu în vise. Se află în descoperirea bucuriei ascunse pe care o aduce venirea acasă; în legătura plină de dragoste cu copiii; în munca zilnică, la care ia parte întreaga familie; în seninătatea în faţa dificultăţilor, pe care trebuie să le întâmpini cu spirit sportiv; în folosirea oricărui progres oferit de civilizaţie, pentru a face casa plăcută, viaţa mai simplă, educaţia mai eficientă.

Le spun neîncetat celor care au fost chemaţi de Dumnezeu să-şi întemeieze un cămin să se iubească întotdeauna, să se iubească cu dragostea înflăcărată pe care au simţit-o atunci când erau logodiţi. Cel care crede că dragostea se sfârşeşte când încep necazurile şi greutăţile inerente vieţii are o părere greşită despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie. Tocmai atunci iubirea devine şi mai puternică. Potopul de necazuri şi de greutăţi nu este în stare să înece dragostea adevărată: sacrificiul împărtăşit cu generozitate uneşte mai mult. Aşa cum spune Scriptura, aquae multae – apele cele multe, adică multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem, nu vor putea stinge dragostea ².

Ştim că această doctrină a căsătoriei ca drum de sfinţenie nu este ceva nou în predicile dumneavoastră. Încă din 1934, când aţi scris „Consideraţii spirituale”, aţi stăruit că trebuie să vedem căsătoria ca o vocaţie. Însă în această carte şi, apoi, în „Drum”, aţi scris de asemenea: căsătoria este pentru trupă şi nu pentru statul major al lui Cristos. Ne-aţi putea explica cum se împacă aceste două aspecte?

În spiritul şi viaţa Opus Dei nu a existat nicicând vreun impediment pentru a împăca aceste două aspecte. De altfel, trebuie să amintim că desăvârşirea supremă a celibatului – din motive spirituale - nu este o opinie teologică a mea, ci doctrina de credinţă a Bisericii.

Când eu scriam acele fraze, prin anii treizeci, în mediul catolic – în viaţa pastorală concretă – exista tendinţa de a se promova căutarea perfecţiunii creştine la tineri, determinându-i să preţuiască numai valoarea supranaturală a virginităţii şi lăsând în umbră valoarea căsătoriei creştine, ca alt drum de sfinţenie.

De regulă, în centrele de învăţământ nu se obişnuia să se formeze tineretul astfel încât să aprecieze cum se cuvine demnitatea căsătoriei. Chiar şi astăzi se întâmplă adesea ca, la exerciţiile spirituale care se dau elevilor în ultimii ani de studii secundare, să li se ofere mai multe elemente pentru ca ei să reflecteze la posibila lor vocaţie călugărească decât la posibila orientare spre căsătorie. Şi nu lipsesc unii – chiar dacă sunt tot mai puţini – care dispreţuiesc viaţa conjugală, făcând-o să apară în ochii tinerilor ca ceva tolerat pur şi simplu de Biserică, de parcă întemeierea unui cămin n-ar permite să se aspire cu seriozitate la sfinţenie.

La Opus Dei am procedat întotdeauna în alt fel şi – explicând foarte clar raţiunea de a fi şi virtutea supremă a celibatului apostolic – am indicat căsătoria ca drum divin pe pământ.

Pe mine nu mă sperie dragostea omenească, iubirea sfântă a părinţilor mei, de care Domnul s-a slujit pentru a-mi da viaţă. Binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile. Soţii sunt slujitorii, ca şi materia însăşi a sfintei taine a Căsătoriei, aşa cum pâinea şi vinul sunt materia Euharistiei. De aceea îmi plac toate cântecele de dragoste curată a oamenilor, care sunt pentru mine cântece de iubireomenească în chip divin. Şi, totodată, spun mereu că aceia care urmează drumul vocaţiei celibatului apostolic nu sunt burlaci care nu înţeleg sau nu preţuiesc dragostea; dimpotrivă, vieţile lor se explică prin realitatea acestei Iubiri dumnezeieşti – îmi place s-o scriu cu literă mare – care este esenţa însăşi a oricărei vocaţii creştine.

Nu există nicio contradicţie între a preţui vocaţia căsătoriei şi a înţelege desăvârşirea supremă a vocaţiei celibatului propter regnum coelorum, pentru împărăţia cerurilor ³. Sunt convins că orice creştin înţelege perfect de ce sunt compatibile aceste două vocaţii, dacă încearcă să cunoască, să accepte şi să iubească învăţăturile Bisericii, şi dacă încearcă, de asemenea, să-şi cunoască, să-şi accepte şi să-şi iubească propria vocaţie personală. Cu alte cuvinte, dacă are credinţă şi trăieşte prin credinţă.

Când scriam „căsătoria este pentru trupă”, nu făceam altceva decât să descriu ce s-a întâmplat întotdeauna în Biserică. Ştiţi că episcopii – care alcătuiesc Colegiul Episcopal, în fruntea căruia se află Papa şi conduc împreună cu el întreaga Biserică – sunt aleşi dintre cei care trăiesc celibatul: la fel în bisericile orientale unde se admit preoţi căsătoriţi. În plus, este uşor de înţeles şi de verificat că, în fapt, celibatarii au o mai mare libertate sentimentală şi de mişcare, pentru a se dedica în mod statornic conducerii şi susţinerii de acţiuni apostolice şi în cadrul apostolatului laic. Aceasta nu înseamnă că, în realitate, ceilalţi laici nu pot face sau nu fac un apostolat măreţ şi de primă importanţă: înseamnă numai că există diversitate de funcţii, diferite munci în posturi de responsabilitate diferită.

Într-o armată, trupa este la fel de necesară ca şi statul major – doar asta voiam să spun cu acea comparaţie - şi poate da dovadă de mai mult eroism, meritând astfel mai multă glorie. În definitiv, există diverse munci şi toate sunt importante şi demne. Interesează mai cu seamă modul în care fiecare corespunde propriei vocaţii; pentru fiecare perfecţiunea înseamnă – întotdeauna şi exclusiv – să facă voia Domnului.

De aceea, un creştin care încearcă să se sfinţească în starea matrimonială, fiind conştient de măreţia propriei sale vocaţii, simte spontan o veneraţie specială şi o afecţiune profundă pentru cei care ascultă de chemarea celibatului apostolic; şi, când vreunul din fiii lui, prin harul Domnului, alege acest drum, se bucură sincer. Şi ajunge să-şi iubească şi mai mult propria vocaţie a căsătoriei, care i-a permis să-i ofere lui Isus Cristos – marea Iubire a tuturor oamenilor, celibatari sau căsătoriţi – roadele dragostei omeneşti.

Cu privire la tema numărului de copii, mulţi soţi se simt descumpăniţi de sfaturile pe care le primesc chiar de la unii preoţi. Ce i-aţi sfătui dumneavoastră, dat fiind că există atâta confuzie?

Cei care tulbură astfel conştiinţele uită că viaţa este sfântă şi merită dojana aspră a Domnului împotriva orbilor care călăuzesc alţi orbi, împotriva celor care nu vor să intre în Împărăţia cerurilor şi nu-i lasă nici pe ceilalţi să intre. Nu le judec intenţiile şi chiar sunt sigur că mulţi dau asemenea sfaturi îndemnaţi de compasiune şi de dorinţa de a soluţiona situaţii dificile; dar nu pot ascunde că mă mâhneşte profund această muncă de distrugere – în multe cazuri diabolică – a celor care nu numai că nu propovăduiesc doctrina cea dreaptă, ci o mai şi pervertesc.

Soţii nu trebuie să uite, când aud sfaturi şi recomandări pe acest subiect, că este vorba de a şti ce doreşte Domnul. Când există sinceritate, corectitudine şi un minim de educaţie creştină, conştiinţa ştie să descopere voia Domnului, în această privinţă ca şi în toate celelalte. Pentru că se poate întâmpla să caute un sfat în favoarea propriului egoism, care tocmai să sufoce, cu presupusa sa autoritate, strigătul sufletului său, şi chiar să-şi schimbe sfătuitorul până dă de unul mai binevoitor. Între altele, aceasta este o atitudine fariseică nedemnă de un fiu al Domnului.

Sfatul altui creştin şi, în mod special – în chestiuni morale sau de credinţă –, sfatul unui preot, este un ajutor de nădejde pentru a recunoaşte ceea ce ne cere Domnul într-o anume împrejurare; însă sfatul nu elimină răspunderea personală; suntem noi, fiecare dintre noi, cei care trebuie să decidem la urmă şi va trebui să dăm socoteală personal Domnului de hotărârile noastre.

Mai presus de sfaturile particulare este legea Domnului, cuprinsă în Sfânta Scriptură, pe care Magisteriul Bisericii – călăuzit de Sfântul Duh – o păstrează cu grijă şi o propune. Când sfaturile particulare contrazic Cuvântul Domnului aşa cum ni-l transmite Magisteriul, trebuie să ne îndepărtăm cu fermitate de acele păreri greşite. Pe acela care acţionează corect, Domnul îl va ajuta cu harul său, inspirându-i ce trebuie să facă şi, când are nevoie, scoţându-i în cale un preot care să ştie să-i călăuzească sufletul pe drumuri drepte şi curate, chiar dacă adesea sunt anevoioase.

Munca de îndrumare spirituală trebuie să fie orientată nu în direcţia formării unor fiinţe lipsite de judecată, care se limitează să execute concret ceea ce le spune altcineva; dimpotrivă, îndrumarea spirituală trebuie să tindă să formeze persoane cu criterii proprii. Iar criteriul presupune maturitate, fermitate în convingeri, cunoaştere suficientă a doctrinei, delicateţe spirituală, educare a voinţei.

Este important ca soţii să dobândească un sens clar al demnităţii vocaţiei lor, să ştie că au fost chemaţi de Domnul pentru a ajunge la iubirea divină şi prin dragostea omenească; să ştie că au fost aleşi din veșnicie, pentru a colabora cu puterea creatoare a Domnului la procrearea şi apoi educarea copiilor; să ştie că Domnul le cere să facă, din căminul şi din viaţa lor de familie, o mărturie a tuturor virtuţilor creştine.

Căsătoria - nu voi înceta niciodată s-o repet – este un drum divin, mare şi minunat şi, ca tot ceea ce este divin în noi, are manifestări concrete ce corespund harului, generozităţii, dăruirii, dorinţei de a sluji. Egoismul, în oricare din formele sale, se opune acestei iubiri pentru Dumnezeu care trebuie să precumpănească în viaţa noastră. Această cerinţă este fundamentală şi trebuie să-o avem mereu în minte când ne referim la căsătorie şi la numărul copiilor.

Sunt femei care, având destui copii, nu se încumetă să le spună rudelor şi prietenilor că vor mai aduce pe lume încă unul. Se tem să nu fie criticate de cei care consideră că, acum când există pilula, familia numeroasă este ceva învechit. Evident, în circumstanţele actuale poate fi dificil să te descurci cu o familie cu mulţi copii. Ce ne puteţi spune în legătură cu acest subiect?

Îi binecuvântez pe părinţii care, primind cu bucurie misiunea pe care Domnul le-o încredinţează, au mulţi copii. Şi invit soţii să nu zădărnicească izvoarele vieţii, să aibă spirit supranatural şi curaj pentru a merge mai departe cu o familie numeroasă, dacă le-o dă Dumnezeu.

Când laud familia numeroasă, nu mă refer la aceea care este consecinţa relaţiilor pur fiziologice, ci la aceea care este rodul exercitării virtuţilor creştine, care are un înalt simţ al demnităţii persoanei, care ştie că a dărui copii Domnului nu înseamnă numai a-i zămisli, aducându-i pe lume, ci impune şi o îndelungată muncă de educaţie: a le da viaţă este primul pas, dar nu este totul.

Pot exista cazuri concrete în care voia Domnului – manifestată prin mijloace obişnuite – să fie tocmai aceia ca o familie să nu fie numeroasă. Dar teoriile care fac din limitarea naşterilor un ideal sau o datorie universală ori pur şi simplu generală sunt criminale, anticreştine şi inumane.

A dori să te sprijini pe un pretins spirit posterior Conciliului pentru a te împotrivi ideii de familie numeroasă ar însemna să falsifici şi să denaturezi doctrina creştină. Conciliul Vatican II a proclamat că, dintre soţii care îşi împlinesc misiunea pe care Domnul le-a încredinţat-o, merită o menţiune cu totul specială cei care, de comun acord, acceptă cu mărinimie o descendenţă mai numeroasă pentru a o educa cu demnitate ⁴. Iar Papa Paul al VI-lea, în altă alocuţiune ţinută la 12 februarie 1966, comenta astfel: Conciliul Vatican II, care s-a încheiat de curând, trebuie să le insufle soţilor creştini spiritul generozităţii pentru a spori noul Popor al lui Dumnezeu... Amintiţi-vă mereu că această extindere a Împărăţiei Domnului şi a posibilităţilor de pătrundere a Bisericii printre oameni, ca să-i îndrume spre mântuirea şi cea eternă şi cea pământească, este încredinţată şi generozităţii voastre.

Nu numărul în sine este decisiv: a avea mulţi sau puţini copii nu este suficient pentru ca o familie să fie mai mult sau mai puţin creştină. Importantă este corectitudinea cu care se trăieşte viaţa matrimonială. Adevărata dragoste reciprocă transcende cuplul bărbat - nevastă şi se extinde la roadele lor naturale: copiii. Egoismul, dimpotrivă, ajunge să coboare această dragoste la simpla satisfacere a instinctului şi distruge legătura între părinţi şi copii. Cu greu va putea cineva să se simtă fiu bun – fiu adevărat – al părinţilor lui, dacă crede că a venit pe lume împotriva voinţei lor, că nu s-a născut dintr-o dragoste curată, ci dintr-o imprudenţă sau o greşeală de calcul.

Spuneam că, în sine, numărul copiilor nu este determinant. Totuşi, văd limpede că atacurile împotriva familiilor numeroase provin din lipsa credinţei, fiind produse de un mediu social incapabil să înţeleagă generozitatea şi care încearcă să ascundă egoismul şi anumite practici de nemărturisit invocând motive aparent altruiste. Există paradoxul că ţările unde se face mai multă propagandă pentru controlul natalităţii – şi de unde se impune această practică şi în alte ţări – sunt tocmai acelea care au atins un nivel de viaţă mai înalt. S-ar putea ţine cont, eventual, de argumentele lor cu caracter economic şi social, dacă tocmai aceste argumente le-ar îndemna să renunţe la o parte din marea bogăţie de care se bucură în favoarea persoanelor nevoiaşe. Până atunci însă, este greu să nu te gândeşti că, în realitate, ceea ce determină această argumentare este hedonismul şi o ambiţie de dominaţie politică, de neocolonialism demografic.

Nu ignor problemele grave de care suferă omenirea, şi nici dificultăţile concrete care pot apărea în viaţa unei anumite familii: mă gândesc adesea la asta şi mi se umple de compasiune inima de părinte pe care, fiind creştin şi preot, sunt obligat s-o am. Dar nu este drept să se caute soluţia pe aceste căi.

Nu înţeleg cum de există catolici – şi cu atât mai puţin preoţi – care de ani de zile, cu cugetul împăcat, sfătuiesc folosirea pilulei pentru a evita procreaţia: fiindcă nu pot fi nesocotite, cu nepăsare, învăţăturile pontificale. Nici nu trebuie să invoce - cum o fac, cu o uşurinţă de necrezut – că Papa, când nu vorbeşte ex cathedra, este un simplu doctor particular supus greşelii. Este o dovadă de aroganţă nemăsurată să consideri că Papa se înşeală, iar ei nu.

În plus, uită că Suveranul Pontif este nu numai doctor – infailibil, când o spune în mod expres -, ci şi Supremul Legislator. Şi în acest caz, ceea ce actualul Pontif Paul al VI-lea a dispus foarte clar este că trebuie să se urmeze în mod obligatoriu, în acest subiect extrem de delicat, toate dispoziţiile Papei Pius al XII-lea - a cărui memorie este venerată -, întrucât acestea continuă să fie în vigoare. Iar Pius al XII-lea a permis numai unele procedee naturale – nu pilula -, pentru a evita concepţia, în cazuri izolate şi dificile. A da un sfat contrar este, prin urmare, o gravă nesupunere faţă de Sfântul Părinte, într-o materie extrem de serioasă.

Aş putea scrie un volum mare despre consecinţele nefericite pe care le produce, în toate sensurile, folosirea diferitelor mijloace împotriva procreării: distrugerea iubirii conjugale – bărbatul şi femeia nu se privesc ca soţi, se privesc ca şi cum ar fi complici -, nefericire, infidelitate, dezechilibre spirituale şi mentale, prejudicii nenumărate pentru copii, pierderea liniştii căsniciei... Dar nu consider necesar să-l scriu: prefer să mă limitez la a-i da ascultare Papei. Dacă, vreodată, Suveranul Pontif va decide că folosirea unui anumit medicament pentru a evita concepţia este permis, eu aş ţine seama de ceea ce spune Sfântul Părinte. Şi, ţinând seama de normele pontificale şi de cele ale teologiei morale, examinând în fiecare caz primejdiile la care tocmai m-am referit, aş sfătui în fiecare caz cu bună ştiinţă.

Aş avea mereu în vedere că lumea noastră de astăzi va fi salvată nu de aceia care pretind să adoarmă viaţa spiritului şi să reducă totul la chestiuni economice sau de bunăstare materială, ci de aceia care ştiu că norma morală este în funcţie de destinul etern al omului, adică de aceia care au credinţă în Dumnezeu şi fac faţă cu generozitate exigenţelor acestei credinţe, răspândind printre cei din jurul lor ideea sensului transcendent al vieţii noastre pe pământ.

Această certitudine este cea care trebuie să ducă nu la stimularea evitării concepţiei, ci la strădania de a face ca toţi să aibă mijloace materiale cuvenite, să existe muncă pentru toţi şi nimeni să nu se simtă îngrădit, în chip nejustificat, în viaţa sa de familie şi în cea socială.

Infertilitatea matrimonială - din cauza frustrării pe care o presupune – este câteodată sursa unor nepotriviri sau neînţelegeri. Care este, în opinia dvs, sensul pe care soţii creştini care nu au copii trebuie să-l dea căsniciei lor?

În primul rând vă spun că nu trebuie să se dea bătuţi cu prea mare uşurinţă; mai curând trebuie să-l roage pe Domnul să le dea descendenţă, să îi binecuvânteze – dacă aceasta îi este Voia – aşa cum i-a binecuvântat pe Patriarhii din Vechiul Testament; apoi se cuvine să recurgă la un medic bun, şi ele şi ei. Dacă, cu toate acestea, Domnul nu le dăruieşte copii, nu trebuie să vadă aici nicio frustrare; trebuie să fie mulţumiţi, descoperind chiar în acest fapt Voia Domnului în privinţa lor. Adesea, Dumnezeu nu dăruieşte copii întrucât cere mai mult. Cere aceeaşi strădanie şi aceeaşi delicată dăruire în a-şi ajuta semenii, fără curata bucurie omenească de a avea copii. Nu există, aşadar, motive pentru a se simţi frustraţi şi nici trişti.

Dacă soţii au viaţă lăuntrică, vor înţelege că Domnul îi îndeamnă să facă din existenţa lor un act de slujire creştină generoasă, un apostolat diferit de cel pe care l-ar fi făcut prin copiii lor, dar la fel de minunat.

Îi îndeamnă să se uite în jurul lor, căci vor descoperi imediat persoane care au nevoie de ajutor, de compasiune şi înţelegere. În plus, există multe lucrări apostolice la care pot contribui. Şi dacă ştiu să lucreze cu tragere de inimă, dacă ştiu să se dăruiască cu generozitate celorlalţi, uitând de ei înşişi, vor avea o rodnicie splendidă, o paternitate spirituală care le va umple sufletul de pace adevărată.

Sunt căsnicii în care femeia – din motive diferite – este separată de bărbat, aflându-se în situaţii degradante şi de nesuportat. În aceste cazuri, le este greu să accepte indisolubilitatea legăturii matrimoniale. Aceste femei, separate de soţ, se plâng că li se refuză posibilitatea de a-şi întemeia alt cămin. Ce aţi răspunde cu privire la aceste situaţii?

Aş spune acestor femei, înţelegându-le suferinţa, că pot vedea şi în această situaţie Voia Domnului, care nu este niciodată crud, pentru că este un Părinte plin de dragoste. Este posibil ca, pentru o anumită perioadă, situaţia să fie deosebit de dificilă, însă, dacă apelează la Domnul şi la binecuvântata sa Maică, harul lor le va fi de ajutor.

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale nu este un capriciu al Bisericii, şi nici măcar o simplă lege pozitivă ecleziastică: este o lege naturală, de drept divin, şi răspunde perfect naturii noastre şi ordinii supranaturale a harului. De aceea, în imensa majoritate a cazurilor, este o condiţie indispensabilă pentru fericirea soţilor, pentru siguranţa spirituală a copiilor. Şi întotdeauna – chiar în acele cazuri dureroase de care am vorbit – acceptarea întocmai a Voinței Domnului aduce cu sine o profundă satisfacţie, ce nu poate fi înlocuită cu nimic. Nu este un fel de remediu sau o consolare: este esenţa vieţii creştine.

Dacă aceste femei au deja copii în îngrijire, trebuie să vadă în aceasta o exigenţă permanentă de dăruire drăgăstoasă, maternă, cu totul necesară, pentru a suplini în sufletele lor neajunsurile unui cămin împărţit. Şi trebuie să înţeleagă cu generozitate că această indisolubilitate, care pentru ele presupune sacrificii, este în cea mai mare parte a familiilor o apărare a integrităţii, ceva ce înnobilează dragostea soţilor şi îi fereşte pe copii să se simtă neajutoraţi.

Această uimire faţă de aparenta asprime a preceptului creştin al indisolubilităţii nu este nouă: Apostolii s-au mirat când Isus l-a adeverit. Poate părea o povară, un jug: dar însuşi Cristos a spus că jugul său este blând şi povara uşoară.

Pe de altă parte, chiar recunoscând inevitabila gravitate a unor situaţii destul de numeroase – care, în nu puţine cazuri, s-ar fi putut şi ar fi trebuit să fie evitate -, este necesar să nu se dramatizeze prea mult. Viaţa unei femei în aceste condiţii este realmente mai grea decât cea a altei femei maltratate sau decât a cuiva copleşit de una din marile suferinţe fizice sau morale pe care le scoate în cale existenţa?

Ceea ce provoacă într-adevăr nefericirea unei persoane – şi chiar a unei întregi societăţi – este căutarea frenetică a bunăstării, încercarea necondiţionată de a elimina tot ce este supărător. Viaţa prezintă mii de faţete, de situaţii extrem de diverse, unele dificile, altele doar în aparenţă uşoare. Fiecare din ele comportă propriul său har, este o chemare deosebită a Domnului: o ocazie inedită de a munci, de a aduce dovada divină a carităţii. L-aş sfătui pe cel care se simte copleşit de o situaţie dificilă să încerce să uite puţin de propriile probleme, pentru a se ocupa de problemele celorlalţi: procedând astfel, va fi mai împăcat şi, mai cu seamă, se va sfinţi.

Una din binefacerile fundamentale ale familiei este aceea de a te bucura în mijlocul ei de o pace statornică. Totuşi, din nefericire, nu sunt rare situaţiile în care, din motive de natură politică sau socială, o familie se află împărţită. Cum credeţi că pot fi depăşite aceste conflicte?

Răspunsul meu nu poate fi decât unul singur: să convieţuiască, să înţeleagă, să ierte. Faptul că cineva gândeşte altfel decât mine – mai ales când este vorba de lucruri care ţin de libertatea de opinie – nu justifică, în niciun fel, o atitudine de duşmănie personală şi nici măcar de răceală sau indiferenţă. Credinţa mea creştină îmi spune că sentimentul de caritate trebuie să îl avem faţă de toţi şi faţă de cei care nu au harul de a crede în Isus Cristos. Închipuiţi-vă cum ar fi să trăieşti acest sentiment când, uniţi prin legătura de sânge şi prin aceeaşi credinţă, există divergenţe de opinie! Mai mult, întrucât în niciun domeniu nimeni nu poate pretinde că deţine adevărul absolut, comportamentul reciproc plin de afecţiune este un mijloc concret de a învăţa de la ceilalţi ceea ce ei ne pot transmite; precum şi pentru a-i învăţa pe ceilalţi, dacă vor, ceea ce le poate oferi fiecare dintre cei cu care convieţuiesc, fiindcă întotdeauna există ceva anume.

Faptul că o familie se dezbină din pricina opiniilor diferite nu este creştinesc şi nici chiar omenesc. Când se înţelege în profunzime valoarea libertăţii, când se iubeşte cu pasiune acest dar divin al sufletului, se iubeşte pluralismul pe care libertatea îl aduce cu sine.

Voi da ca exemplu experienţa trăită în Opus Dei, această mare familie ai cărei membri sunt uniţi prin acelaşi ţel spiritual. În tot ceea ce nu se referă la credință, fiecare gândeşte şi acţionează cum doreşte, cu cea mai deplină libertate şi responsabilitate personală. Iar pluralismul care, sub aspect logic şi sociologic, derivă din acest fapt, nu constituie pentru Lucrare niciun fel de problemă: mai mult, acest pluralism este o manifestare de spirit sănătos. Tocmai pentru că membrii Opus Dei nu se tem de pluralism, ci îl apreciază ca fiind o consecinţă legitimă a libertăţii personale, diferitele lor opinii nu constituie o piedică în felul de a se purta unii cu alţii, în înţelegerea reciprocă. Libertate şi caritate: vorbim mereu de acelaşi lucru, deoarece sunt condiţii esenţiale: a trăi în libertatea pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o şi a trăi sentimentul carităţii pe care El ni l-a dat, ca nouă poruncă.

Aţi vorbit chiar acum despre unitatea familiei ca despre o mare valoare, ceea ce mă determină să vă pun următoarea întrebare: de ce Opus Dei nu organizează activităţi de formare spirituală la care să participe împreună bărbatul şi nevasta?

Şi în această privinţă, ca în atâtea altele, noi creştinii avem posibilitatea de a alege între diferite soluţii, conform propriilor preferinţe sau opinii, fără să poată pretinde cineva să ne impună un sistem unic. Trebuie să fugim, ca de ciumă, de aceste modalităţi de a privi viaţa pastorală şi, în general, apostolatul, care nu par a fi decât o nouă ediţie, corectată şi mărită, a partidului unic în viaţa religioasă.

Ştiu că există grupuri catolice care organizează retrageri spirituale şi alte activităţi formative pentru cuplurile căsătorite. Mi se pare foarte bine ca, folosindu-şi libertatea, acestea să facă tot ce consideră potrivit; de asemenea, este bine să participe la aceste activităţi cei care găsesc astfel un mijloc ce îi ajută să-şi trăiască mai intens vocaţia creştină. Dar consider că aceasta nu e singura posibilitate şi nici nu e sigur că ar fi cea mai bună.

Există multe faţete ale vieţii ecleziastice pe care soţii, şi chiar toţi membrii familiei, pot şi, uneori, trebuie să le trăiască împreună, cum este participarea la jertfa euharistică şi la alte acte de cult. Cred, totuşi, că anumite activităţi de formare spirituală sunt mai eficiente dacă bărbatul şi nevasta participă separat. Pe de o parte, se subliniază astfel caracterul în mod fundamental personal al propriei sfinţiri, al luptei ascetice, al comuniunii cu Dumnezeu, pe care apoi le revarsă asupra celorlalţi, dar în care conştiinţa fiecăruia nu poate fi substituită. Pe de altă parte, astfel este mai uşor ca formarea să se adapteze exigenţelor şi necesităţilor personale ale fiecăruia şi chiar propriei psihologii. Aceasta nu înseamnă că se face abstracţie, în aceste activităţi, de starea matrimonială a participanţilor: nimic mai departe de spiritul Opus Dei.

De patruzeci de ani tot spun, şi prin viu grai şi prin scris, că fiecare bărbat, fiecare femeie, trebuie să se sfinţească în viaţa lor obişnuită, în condiţiile concrete ale existenţei lor de zi cu zi, că soţii, prin urmare, trebuie să se sfinţească îndeplinindu-şi la perfecţie îndatoririle de familie. Prin retragerile spirituale şi prin alte mijloace de formare organizate de Opus Dei, la care asistă persoane căsătorite, se urmăreşte constant ca soţii să capete conştiinţa demnităţii vocației matrimoniale, pregătindu-se, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o trăiască plenar.

În multe aspecte, exigenţele şi manifestările practice ale iubirii conjugale sunt diferite pentru bărbat şi pentru femeie. Cu mijloace de formare specifice, li se poate acorda un ajutor eficient ca să le descopere în realitatea vieţii lor. Astfel încât, această despărţire de câteva ceasuri sau de câteva zile, îi face să se simtă mai uniţi şi să se iubească mai mult şi mai frumos în restul timpului: cu o dragoste care este şi plină de respect.

Repet că nici în această privinţă nu pretindem că modul nostru de a acţiona este singurul bun sau că trebuie să fie adoptat de toată lumea. Mi se pare doar că dă rezultate foarte bune şi că există raţiuni temeinice – pe lângă o lungă experienţă - pentru a-l face să fie astfel, dar nu combat opinia contrară.

În plus, trebuie să mai spun că, dacă în Opus Dei urmăm acest criteriu pentru anumite iniţiative de formare spirituală, totuşi, în alte tipuri de activitate extrem de variate, soţii participă şi colaborează ca atare. Mă gândesc, de pildă, la munca făcută împreună cu părinţii elevilor la școlile conduse de membri ai Opus Dei; la reuniuni, conferinţe, la acele celebrări religioase pe parcursul a trei zile numite triduum etc., special destinate părinţilor studenţilor care trăiesc în căminele conduse de Lucrare.

Cum vezi, atunci când prin natura activităţii se impune prezenţa soţilor, bărbatul şi nevasta participă împreună la aceste lucrări. Însă acest tip de reuniuni şi iniţiative este diferit de cele care sunt orientate direct spre formarea spirituală personală.

Continuând cu viaţa de familie, aş dori acum să vă întreb despre educaţia copiilor şi despre relaţiile între părinţi şi copii. Schimbarea situaţiei familiale în zilele noastre face ca, uneori, înţelegerea reciprocă să nu fie uşoară şi duce chiar la neînţelegere, ajungându-se la aşa numitul conflict între generaţii. Cum poate fi depăşit acest conflict?

Problema este veche, chiar dacă acum se poate pune cu o mai mare frecvenţă, sau într-o formă mai evidentă, din cauza rapidei evoluţii ce caracterizează societatea actuală. Este firesc şi cu totul de înţeles ca tinerii şi vârstnicii să vadă lucrurile diferit: aşa s-a întâmplat întotdeauna. Surprinzător ar fi ca un adolescent să gândească la fel ca o persoană adultă. Am simţit cu toţii impulsuri de revoltă faţă de cei mai în vârstă din familie, când am început să ne formăm autonom judecăţile. Şi cu toţii, odată cu trecerea anilor, am înţeles că părinţii noştri aveau dreptate în multe privinţe, care erau rodul experienţei lor şi al dragostei lor. De aceea, le revine în primul rând părinţilor – care au trecut deja prin asemenea momente – să înlesnească înţelegerea, cu flexibilitate, cu spirit tineresc, evitând cu dragoste plină de tact aceste posibile conflicte.

Îi sfătuiesc mereu pe părinţi să încerce să se împrietenească cu copiii lor. Se poate armoniza perfect autoritatea paternă, cerută de însuşi procesul educativ, cu un sentiment de prietenie, care impune să te pui oarecum la acelaşi nivel cu copiii. Copiii – chiar şi aceia care par mai neascultători şi indiferenţi – doresc mereu această apropiere, această fraternitate cu părinţii. Încrederea este de obicei cheia: trebuie ca părinţii să ştie să-şi educe copiii într-un climat de familiaritate, să nu le lase niciodată impresia că nu au încredere în ei, să le dea libertate şi să-i înveţe să facă uz de ea cu responsabilitate personală. Este preferabil să se lase înşelaţi câteodată: încrederea acordată copiilor face ca lor înşişi să le fie ruşine că au abuzat, şi să se îndrepte. În schimb, dacă nu au libertate, dacă văd că părinţii nu au încredere în ei, se vor simţi înclinaţi să înşele întotdeauna.

Această prietenie despre care vorbesc, acest mod de a şti să te pui la nivelul copiilor, înlesnindu-le să le mărturisească cu încredere micile lor probleme, face posibil un fapt ce mi se pare foarte important şi, anume, ca părinţii să fie cei care le vorbesc copiilor despre originea vieţii, treptat, adaptându-se mentalităţii şi capacităţii lor de înţelegere, anticipând uşor curiozitatea lor firească. Trebuie evitat ca acest subiect să fie înconjurat de maliţie, iar copiii să nu afle ceva ce în sine este nobil şi sfânt dintr-o confidenţă făcută cu rea intenţie de un prieten sau de o prietenă. Acesta este de obicei un pas important în întărirea prieteniei între părinţi şi copii, împiedicând o despărţire chiar în momentul trezirii la viaţa morală.

Pe de altă parte, părinţii trebuie să încerce, de asemenea, să-şi păstreze spiritul tânăr, pentru a le fi mai lesne să vadă cu simpatie aspiraţiile nobile ale copiilor şi chiar şi extravaganţele. Viaţa se schimbă şi sunt multe lucruri noi care poate că nu ne plac – este posibil chiar să nu fie, din punct de vedere obiectiv, mai bune decât cele de dinainte – dar care nu sunt rele: sunt pur şi simplu alte moduri de viaţă, fără altă consecinţă. În multe situaţii, conflictele apar pentru că se dă importanţă lucrurilor mărunte şi pot fi depăşite cu puţină perspectivă şi cu simţ al umorului.

Însă nu totul depinde de părinţi. Şi copiii trebuie să pună ceva în joc. Tinerii au avut întotdeauna o mare capacitate de entuziasm pentru toate lucrurile importante, pentru idealurile înalte, pentru tot ceea ce este autentic. Se cuvine să îi ajutăm să înţeleagă frumuseţea simplă – poate foarte tăcută, veşnic învăluită în naturaleţe – care există în viaţa părinţilor lor; să îşi dea seama, fără să ajungă să-i apese, de sacrificiul pe care l-au făcut pentru ei, de abnegaţia lor – adesea eroică – pentru a întreţine familia. Iar copiii, de asemenea, trebuie să înveţe să nu dramatizeze, să nu facă pe neînţeleşii; să nu uite că vor fi veşnic datori părinţilor şi că nu vor putea niciodată să îi răsplătească aşa cum ce cuvine, că trebuie să nutrească pentru ei sentimente de veneraţie, de dragoste filială plină de recunoştinţă.

Să fim sinceri: familia unită este ceva normal. Apar frecuşuri, diferenţe... Dar acestea sunt lucruri obişnuite, care până la un anume punct ne fac chiar zilele mai plăcute. Sunt fleacuri, pe care timpul le rezolvă întotdeauna: iar apoi rămâne numai ceea ce este stabil, dragostea, o dragoste adevărată – făcută din sacrificiu -, niciodată făţarnică şi care îi îndeamnă să se ocupe unii de alţii, să ghicească orice mică problemă şi să o rezolve cu delicateţe. Şi, întrucât toate acestea sunt fireşti, imensa majoritate a oamenilor m-a înţeles foarte bine când m-a auzit numind cea de a patra poruncă a Decalogului – şi încă din anii douăzeci o tot repet - nespus de dulcele precept.

Poate ca reacţie la o educaţie religioasă coercitivă, redusă uneori la doar câteva practici rutinare şi exagerat de sensibile, o parte a tinerilor de astăzi face total abstracţie de pietatea creştină, pentru că o consideră un fel de bigotism. Care este în opinia dumneavoastră soluţia pentru această problemă?

Soluţia este cea pe care întrebarea o sugerează: să-i înveţi – mai întâi cu exemplul, apoi cu cuvântul – în ce constă adevărata pietate. Bigotismul nu este altceva decât o tristă caricatură pseudo-spirituală, fiind produs în general de lipsa de doctrină, dar şi de o anumită deformare în psihicul uman: este logic să-i dezguste pe cei care iubesc ceea ce este autentic şi sincer.

Am văzut cu bucurie cum pietatea creştină este acceptată de către tineri – cei de astăzi, ca şi cei de acum patruzeci de ani:

- când este făcută cu sinceritate;

- când înţeleg că a te ruga înseamnă a vorbi cu Domnul aşa cum vorbeşti cu un părinte, cu un prieten: nu într-un fel anonim, ci direct, personal, adresându-i-te cu tu;

- când încearcă să aibă ecou în sufletele lor acele cuvinte ale lui Isus Cristos care sunt o invitaţie la întâlnirea plină de încredere: vos autem dixi amicos, v-am numit prieteni ⁵;

- când se apelează cu hotărâre la credinţa lor, pentru ca să vadă că Domnul este acelaşi ieri şi azi şi totdeauna ⁶.

Pe de altă parte, este foarte necesar să vadă cum această pietate naivă şi cordială impune şi practicarea virtuţilor omeneşti, care nu se poate reduce la câteva acte de devoţiune săptămânale sau zilnice, ci trebuie să ocupe toată viaţa, să dea sens muncii, odihnei, prieteniei, distracţiei, la orice. Nu putem fi copiii Domnului numai din când în când, chiar dacă sunt unele momente dedicate special pentru a reflecta, pentru a ne pătrunde de acest sens al filiaţiei divine care este seva pietăţii.

Am spus înainte că tineretul înţelege foarte bine toate acestea. Şi acum adaug că acela care încearcă să trăiască astfel se simte veşnic tânăr. Creştinul, chiar dacă este un bătrân de optzeci de ani, trăind în comuniune cu Isus Cristos, se poate bucura cu adevărat rostind cuvintele rugăciunii de la poalele altarului: voi intra la altarul lui Dumnezeul, la Dumnezeu, care-i dă tinereţii meleveselie ⁷.

Atunci vi se pare important să fie educaţi copiii, de mici, în spiritul pietăţii? Credeţi că în familie trebuie să se facă unele acte de pietate?

Consider că acesta este tocmai drumul cel mai bun pentru a asigura copiilor o formare creştină autentică. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de acele familii ale primilor creştini – Biserica domestică spune Sfântul Paul ⁸ -, cărora lumina Evangheliei le dădea un nou impuls şi o nouă viaţă.

În toate mediile creştine se ştie, din experienţă, ce rezultate bune dă această iniţiere naturală şi supranaturală în viaţa de evlavie, făurită la căldura căminului. Copilul învaţă să-l aşeze pe Domnul în prima linie a afecțiunilor lui fundamentale; învaţă să-l trateze pe Domnul ca Tată, iar pe Fecioara Maria ca Mamă; învaţă să se roage, urmând exemplul părinţilor. Când se înţelege acest lucru, se înţelege marea sarcină apostolică pe care o pot îndeplini părinţii şi cum sunt ei obligaţi să fie evlavioşi în mod sincer, pentru a le putea transmite – mai curând decât să-i înveţe - această pietate copiilor.

Mijloacele? Există practici ale pietăţii – puţine, scurte şi obişnuite – la care s-a apelat mereu în familiile creştine şi înţeleg că sunt minunate: binecuvântarea mesei, rugăciunea rozariului cu toţii laolaltă – deşi sunt unii, în vremea noastră, care atacă această extrem de solidă devoţiune pentru Sfânta Maria -, apoi rugăciunile personale la trezire şi la culcare. Este vorba de obiceiuri diferite, după loc; dar cred că întotdeauna trebuie să se îndeplinească un act de pietate de către toţi membrii familiei, împreună, în mod simplu şi firesc, fără bigotism.

Astfel, vom reuşi ca Domnul să nu fie considerat un străin pe care te duci să-l vezi o dată pe săptămână, duminica, la biserică, ci să fie văzut şi tratat aşa cum este în realitate: în mijlocul căminului fiindcă, aşa cum a spus Cristos: unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor ⁹.

O spun cu gratitudine şi cu mândrie de fiu şi mă rog mai departe – dimineaţa şi seara, şi cu voce tare – recitând rugăciunile învăţate în copilărie, de la mama. Mă poartă la Domnul, mă fac să simt dragostea cu care m-au învăţat să fac primii paşi de creştin; şi, oferindu-i Domnului ziua care începe sau mulţumindu-i pentru cea care se sfârşeşte, îl rog să le dăruiască fericirea gloriei sale celor pe care îi iubesc în deosebi şi, apoi, să ne ţină uniţi pe vecie în cer.

Să vorbim mai departe, dacă îmi permiteţi, despre tineret. De la rubrica Lume tânără a revistei noastre aflăm multe din problemele lor. Una foarte frecventă este aceea că, uneori, părinţii le impun o anumită orientare copiilor, atât în privinţa carierei sau a muncii, cât şi în alegerea unui logodnic sau, mai ales, dacă doresc să urmeze chemarea Domnului pentru a se dedica slujirii sufletelor. Există vreo justificare pentru această atitudine a părinţilor? Nu este o nesocotire a libertăţii neapărat necesare pentru a ajunge la maturitatea personală?

În ultimă instanţă, este limpede că deciziile care determină sensul unei vieţi trebuie să fie luate de fiecare, cu deplină libertate, fără constrângere ori presiune de niciun fel.

Asta nu înseamnă că nu este nevoie, de obicei, de intervenţia altor persoane. Tocmai pentru că sunt paşi decisivi, care afectează toată viaţa şi pentru că fericirea depinde în mare măsură de cum se fac aceşti paşi, este logic că trebuie evitată graba, că este nevoie de linişte, de responsabilitate şi de prudenţă. Şi prudent este tocmai faptul de a cere sfatul: ar fi trufie – care de obicei se plăteşte scump – să credem că putem decide fără harul Domnului şi fără căldura şi lumina dăruită de alte persoane, în special părinţii noştri.

Părinţii pot şi trebuie să le acorde copiilor un ajutor preţios, descoperindu-le noi orizonturi, comunicându-le experienţa lor, făcându-i să reflecteze pentru a nu se lăsa pradă unor stări emoţionale trecătoare, oferindu-le o evaluare realistă a lucrurilor. Uneori acest ajutor înseamnă sfatul personal; alteori, constă în a-şi îndemna copiii să apeleze la alte persoane competente: un prieten sincer şi de nădejde, un preot instruit şi evlavios, un expert în orientarea profesională.

Însă sfatul nu lezează libertatea, ci oferă elemente de judecată şi asta măreşte posibilităţile de alegere, făcând ca decizia să nu fie determinată de factori iraţionali. După ce se ascultă părerile altora şi se cumpăneşte totul temeinic, soseşte momentul alegerii: şi atunci, nimeni nu are dreptul să încalce libertatea. Părinţii trebuie să se ferească de tentaţia de a dori să se proiecteze, fără rost, în copii – trebuie să respecte înclinaţiile şi aptitudinile pe care Domnul le-a dat fiecăruia. Dacă există dragoste adevărată, acest lucru este de obicei simplu. Chiar şi într-un caz extrem, când copilul ia o decizie pe care părinţii au motive întemeiate s-o considere greşită şi chiar dacă prevăd că îi va fi izvor de nefericire, soluţia nu se află în violenţă, ci în a înţelege şi – adesea – în a şti să-i rămână alături pentru a-l ajuta să depăşească dificultăţile şi, dacă e nevoie, să scoată tot binele posibil din acel rău.

Părinţii care iubesc adevărul, care le doresc sincer binele copiilor, trebuie să se retragă cu delicateţe, după sfaturile şi părerile potrivite, pentru ca nimic să nu prejudicieze marele dar al libertăţii, care face ca omul să fie capabil de a-l iubi şi sluji pe Domnul. Trebuie să-şi amintească faptul că însuşi Dumnezeu a dorit să fie iubit şi slujit în libertate şi că ne respectă întotdeauna deciziile personale: Domnul l-a lăsat pe om – ne spune Scriptura – în mâinileliberului său arbitru ¹⁰.

Câteva cuvinte încă, pentru a mă referi în mod expres la ultimul dintre cazurile concrete de care s-a vorbit: hotărârea copiilor de a se pune în slujba Bisericii şi a sufletelor. Când nişte părinţi catolici nu înţeleg această vocaţie, consider că au dat greş în misiunea lor de a forma o familie creştină, că nici măcar nu sunt conştienţi de demnitatea pe care Creştinismul o dă propriei vocaţii matrimoniale. De altfel, experienţa pe care o am în Opus Dei este foarte pozitivă. Le spun de obicei membrilor Lucrării că datorează nouăzeci la sută din vocaţia lor părinţilor: fiindcă au ştiut să-i educe şi i-au învăţat să fie generoşi. Vă pot asigura că, în imensa majoritate a cazurilor – practic în toate –, părinţii nu numai că respectă, ci şi susţin această hotărâre a copiilor şi că văd imediat în Lucrare o extindere a propriei familii. Este una din marile mele bucurii şi o dovadă în plus că, pentru a fi foarte aproape de sfinţenie, se cuvine să fim şi foarte umani.

Există în prezent unii care susţin teoria că dragostea justifică orice, şi de aici trag concluzia că logodna e un fel de căsnicie de probă. Susţin că a nu urma ceea ce ei consideră imperativele iubirii este ceva lipsit de autenticitate, ceva retrograd. Ce părere aveţi despre această atitudine?

Cred ceea ce trebuie să creadă un om cinstit şi în mod deosebit un creştin: că este o atitudine nedemnă de un om şi că degradează dragostea omenească, pentru că o confundă cu egoismul şi cu plăcerea.

Sunt retrograzi cei care nu gândesc şi nu acţionează astfel? Retrograd este mai curând cel care merge înapoi până în junglă, fără a recunoaşte alt impuls decât instinctul. Logodna trebuie să fie un prilej de a aprofunda afecţiunea şi cunoaşterea reciprocă. Şi, ca orice şcoală a iubirii, trebuie să fie inspirată nu de dorinţa de posedare, ci de spiritul de dăruire, de înţelegere, de respect, de delicateţe. De aceea, acum un an şi ceva am dorit să dăruiesc Universităţii din Navarra o statuie a Sfintei Maria, Maica Iubirii Frumoase: pentru ca băieţii şi fetele care frecventează cursurile Facultăţilor să înveţe de la Ea nobleţea dragostei, dar şi a dragostei omeneşti.

Căsnicie de probă? Ce puţin cunoaşte despre iubire cel care vorbeşte astfel! Iubirea este o realitate mai sigură, mai reală, mai umană, ceva care nu se poate trata ca un produs comercial, ce se experimentează şi apoi se acceptă sau se respinge, după cum dictează capriciul, comoditatea sau interesul.

Această lipsă de criterii este atât de lamentabilă încât nici măcar nu pare necesar să fie condamnaţi cei care gândesc sau acţionează astfel, pentru că ei înşişi se condamnă la sterilitate, la tristeţe, la o izolare dezolantă, de care vor suferi după doar câţiva ani. Nu pot să nu mă rog mult pentru ei, iubindu-i din tot sufletul şi să încerc să-i fac să înţeleagă că au mai departe deschis drumul de întoarcere la Isus Cristos, că se vor putea sfinţi, vor putea fi creştini integri, dacă se străduiesc, pentru că nu le vor lipsi nici iertarea şi nici harul Domnului. Numai atunci vor înţelege limpede ce este dragostea: Dragostea divină, dar şi dragostea omenească nobilă şi vor afla ce înseamnă pacea, bucuria, rodnicia.

O mare problemă este aceea a femeilor nemăritate. Ne referim la acelea care, având vocaţie matrimonială, nu ajung să se căsătorească. Nereuşind s-o facă, se întreabă: de ce am venit pe lume? Ce le-aţi răspunde?

De ce am venit pe lume? Pentru a-l iubi pe Domnul, din toată inima şi din tot sufletul şi pentru a răspândi această iubire asupra tuturor fiinţelor. Oare asta pare puţin? Domnul nu lasă niciun suflet pradă unui destin orb: pentru toate are un plan, pe toate le cheamă cu o vocaţie foarte personală, netransmisibilă.

Căsnicia este un drum divin, este o vocaţie. Dar nu este unicul drum şi nici unica vocaţie. Planurile Domnului, pentru fiecare femeie, nu sunt legate în mod necesar de căsătorie. Au vocaţie matrimonială şi nu ajung să se căsătorească? În vreun caz poate fi aşa, poate a fost egoismul sau amorul propriu ceea ce a împiedicat împlinirea acestei chemări a Domnului; alteori însă, chiar de cele mai multe ori, acesta poate fi un semn că Domnul nu le-a dat o adevărată vocaţie matrimonială. Da: le plac copiii, simt că ar fi mame bune, că îşi vor dărui inima, cu fidelitate, soţului şi copiilor. Dar asta e ceva normal pentru orice femeie şi pentru toţi cei care, din vocaţie divină, nu se căsătoresc – putând s-o facă -, pentru a se îngriji de slujirea Domnului şi a sufletelor.

Chiar dacă nu s-au căsătorit, să continue, ca până acum, să respecte Voia Domnului, implorând îndeaproape Inima iubitoare a lui Isus, care nu părăseşte pe nimeni, fiind veşnic fidelă, şi care ne poartă de grijă de-a lungul întregii vieţi, ca să ni se dăruiască încă de la început şi pentru totdeauna.

Pe deasupra, femeia îşi poate împlini misiunea – ca femeie, cu toate caracteristicile feminine, inclusiv cu cele afective de mamă – în medii diferite de propria ei familie: în alte familii, în şcoală, în acţiuni de asistenţă, în o mie de locuri. Adesea, societatea este foarte aspră – săvârşind o mare nedreptate – cu cele pe care le numeşte fete bătrâne; există femei necăsătorite care răspândesc în jur bucurie, pace, eficienţă, care ştiu să se dăruiască cu nobleţe slujirii semenilor, şi să fie mame, cu profunzime spirituală, într-un mod mai real decât multe, care sunt mame numai sub aspect fiziologic.

Întrebările anterioare s-au referit la logodnă; tema pe care o abordez acum se referă la căsnicie: ce sfaturi aţi da unei femei căsătorite pentru ca, odată cu trecerea anilor, viaţa ei matrimonială să continue să fie fericită, fără să fie umbrită de monotonie? Poate părea ceva neînsemnat, dar la revistă se primesc multe scrisori de la cititoare interesate de această temă.

Mie mi se pare că este, într-adevăr, o chestiune importantă şi, de aceea, şi posibilele soluţii sunt importante, în ciuda aparenţei lor modeste.

Pentru a păstra în căsnicie entuziasmul începutului, nevasta trebuie să încerce să-şi cucerească bărbatul în fiecare zi; şi la fel ar trebui să facă şi bărbatul în raport cu nevasta lui. Dragostea trebuie să fie regăsită în fiecare zi care începe, şi se câştigă cu sacrificii, cu zâmbete, dar şi cu dibăcie. Dacă bărbatul vine acasă obosit de la muncă şi femeia începe să vorbească prea mult, povestindu-i tot ce consideră ea că merge prost, poate fi surprinsă că el ajunge să-şi piardă răbdarea? Aceste lucruri mai puţin plăcute pot fi lăsate pentru un moment mai potrivit, când bărbatul e mai puţin obosit, mai bine dispus.

Alt detaliu: grija pentru aspectul personal. Dacă alt preot v-ar spune altminteri, cred că ar fi un sfătuitor prost. Cu cât are mai mulţi ani o persoană care trăieşte în lume, cu atât este mai necesar să fie interesată să-şi intensifice nu numai viaţa lăuntrică, ci şi – mai cu seamă în acest scop – grija pentru a fi prezentabilă; chiar dacă, fireşte, trebuie s-o facă întotdeauna ţinând seama de vârstă şi de împrejurări. Obişnuiesc să spun, în glumă, că faţadele cu cât sunt mai vechi cu atât au mai multă nevoie de renovare. Este un sfat de preot. Un vechi proverb spaniol spune că femeia îngrijită face ca bărbatul să nu se uite la alta.

De aceea, mă încumet să afirm că femeile sunt de vină, în optzeci la sută din cazuri, pentru infidelităţile soţilor, fiindcă nu ştiu să-i cucerească zi de zi, nu ştiu să fie atente, amabile, delicate. Atenţia femeii căsătorite trebuie să se concentreze asupra bărbatului şi a copiilor. Tot aşa cum atenţia bărbatului trebuie să se concentreze asupra nevestei şi a copiilor. Şi pentru asta trebuie să dedice timp şi stăruinţă, ca să reuşească, ca să o facă cât mai bine. Şi tot ce face ca această sarcină să fie imposibilă este rău, nefolositor.

Nu există scuze pentru a nu îndeplini această plăcută îndatorire. Bineînţeles, nu este o scuză munca în afara căminului şi nici chiar viaţa de pietate care, dacă nu devine compatibilă cu obligaţiile zilnice, nu este bună, nu este dorită de Domnul. Femeia căsătorită trebuie să se ocupe în primul rând de cămin. Îmi amintesc un cântec de pe meleagurile mele, care spune aşa: femeia care, pentru biserică,/ lasă tocana să se ardă,/ e pe jumătate înger,/ dar pe jumătate diavol. Mie mi se pare în întregime diavol.

Lăsând la o parte dificultăţile care pot exista între părinţi şi copii, sunt obişnuite şi certurile între bărbat şi nevastă, care uneori ajung să compromită serios pacea familială. Ce sfaturi le-aţi da acestor soţi?

Să se iubească. Şi să ştie că, de-a lungul vieţii, vor surveni certuri şi greutăţi care, rezolvate firesc, vor face ca dragostea lor să fie chiar şi mai profundă.

Fiecare din noi are caracterul său, gusturile personale, firea sa – uneori nesuferită – şi defectele sale. Fiecare are şi trăsături plăcute de personalitate, iar pentru asta, însă şi pentru multe alte raţiuni, poate fi iubit. Convieţuirea este posibilă atunci când se străduiesc cu toţii să-şi îndrepte propriile deficienţe şi încearcă să treacă peste greşelile celorlalţi; deci, atunci când există dragoste, care anulează şi depăşeşte tot ceea ce, în mod fals, ar putea fi motiv de despărţire sau de divergenţă. În schimb, dacă se dramatizează contradicţiile mărunte şi dacă fiecare începe să-i arunce în faţă celuilalt defectele şi greşelile, atunci s-a zis cu pacea şi există riscul ca dragostea să fie ucisă.

Cuplurile căsătorite au harul acestei stări – harul sacramentului – pentru a trăi toate virtuţile omeneşti şi creştine ale convieţuirii: înţelegerea, buna dispoziţie, răbdarea, iertarea, delicateţea în purtarea unuia faţă de celălalt. Important este să nu se descurajeze, să nu se lase dominaţi de nervozitate, de orgoliu sau de manii personale. Pentru aceasta, bărbatul şi nevasta trebuie să-şi intensifice viaţa lăuntrică şi să înveţe de la Sfânta Familie să trăiască cu gingăşie – dintr-un motiv omenesc şi supranatural totodată – virtuţile căminului creştin. Repet: harul Domnului nu le lipseşte.

Dacă cineva spune că nu poate suporta cutare sau cutare lucru, că îi este imposibil să tacă, exagerează pentru a se justifica. Trebuie să ceară Domnului puterea de a şti să-şi strunească propriile capricii şi harul de a şti să-şi păstreze controlul. Fiindcă primejdiile unei supărări stau la pândă: se poate pierde controlul şi cuvintele se pot umple de răutate, ajungând să jignească şi, chiar fără intenţie, să rănească şi să facă rău.

Soţii trebuie să înveţe să tacă, să aştepte şi să vorbească într-un mod pozitiv, optimist. Când bărbatul se supără, este momentul ca nevasta să fie deosebit de răbdătoare, până se liniştesc lucrurile; şi invers. Dacă există dragoste sinceră şi grija de a o întări, este foarte greu ca amândoi să se lase dominaţi de pornirea spre ceartă în acelaşi moment...

Alt aspect foarte important: trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu avem niciodată dreptate pe de-a întregul. Se poate spune chiar că, în multe privinţe, de obicei foarte discutabile, cu cât suntem mai convinşi că avem absolută dreptate, cu atât e mai sigur că nu avem. Judecând astfel, e mai simplu apoi să rectificăm şi, dacă e necesar, să cerem iertare, aceasta fiind cea mai bună cale de a pune capăt supărării; se revine astfel la linişte şi la afecţiune. Nu vă îndemn să vă certaţi, dar e de înţeles să ne certăm câteodată cu cei pe care îi iubim cel mai mult, de obicei aceia cu care convieţuim, că doar n-o să ne certăm cu preotul Juan din Indii ¹¹. Aşadar, dacă aceste mici dispute între soţi nu sunt frecvente – şi trebuie amândoi să se străduiască să nu fie -, nu înseamnă că lipseşte dragostea, ba chiar o pot ajuta să crească.

Un ultim sfat: să nu se certe niciodată de faţă cu copiii; pentru asta e de-ajuns să folosească un anume cuvânt, o privire, un gest. Şi, dacă nu sunt în stare să se abţină, se vor certa mai târziu, când oricum s-au mai liniştit. Se cuvine ca pacea conjugală să domnească în familie, pentru că este condiţia necesară pentru o educaţie temeinică şi eficientă. Copiii trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de dragoste sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; iar fleacurile vieţii de zi cu zi nu trebuie să le ascundă realitatea unui sentiment capabil să depăşească orice.

Câteodată ne luăm prea în serios. Toţi ne supărăm din când în când; uneori, fiindcă e necesar, alteori pentru că ne lipseşte spiritul mortificării. Important este să demonstrăm că aceste supărări nu distrug afecţiunea şi că se poate reveni la intimitatea familială cu un zâmbet. Într-un cuvânt, bărbatul şi nevasta trebuie să trăiască iubindu-se unul pe celălalt şi iubindu-şi copiii, pentru că astfel îl iubesc pe Domnul.

Trecând acum la o temă foarte concretă: tocmai s-a anunţat inaugurarea la Madrid a unei Şcoli-cămin conduse de Secţia feminină a Opus Dei, care îşi propune să creeze o atmosferă familială şi să ofere o formaţie completă femeilor de serviciu, calificându-le în ocupaţia lor. Ce influenţă credeţi că poate avea, pentru societate, acest tip de activităţi ale Opus Dei?

Această operă apostolică – sunt multe asemănătoare realizate de asociate ale Opus Dei care lucrează împreună cu alte persoane ce nu aparţin Operei noastre – are ca obiectiv principal să înnobileze ocupaţia femeilor de serviciu, astfel încât să-şi poată face munca în spirit ştiinţific. Spun în spirit ştiinţific, fiindcă e necesar ca munca în cămin să se desfăşoare aşa cum este: ca o adevărată profesie.

Nu trebuie uitat că s-a dorit să se prezinte această muncă drept ceva umilitor. Nu este adevărat: umilitoare erau, fără îndoială, condiţiile în care îşi desfăşurau adesea această activitate. Şi, uneori, continuă să fie umilitoare şi acum; pentru că lucrează după capriciul unor stăpâni arbitrari, fără garanţie de drepturi, cu retribuţie economică redusă, fără afecţiune. Trebuie să se impună respectarea unui contract de muncă adecvat, cu asigurări clare şi precise: trebuie să se stabilească limpede drepturile şi îndatoririle fiecărei părţi.

De asemenea - pe lângă aceste garanţii juridice – trebuie ca persoana care prestează acest serviciu să aibă capacitatea, pregătirea profesională. Am spus serviciu – chiar dacă astăzi acest cuvânt nu este agreat – deoarece orice muncă socială bine făcută este chiar asta, un serviciu minunat; atât munca femeii de serviciu, cât şi cea a profesorului sau a judecătorului. Nu este serviciu doar munca cuiva care condiţionează totul de propria-i bunăstare.

Munca în cămin este un lucru de primă importanţă! De altfel, toate muncile pot avea aceeaşi calitate supranaturală: nu există munci importante sau mărunte, toate sunt importante, dacă se fac cu dăruire. Muncile considerate importante îşi pierd din însemnătate atunci când se pierde spiritul creştin al vieţii. În schimb, există lucruri, în aparenţă neînsemnate, care pot fi foarte valoroase prin consecinţele lor reale.

Pentru mine este la fel de importantă munca uneia din fiicele mele din Opus Dei care este femeie de serviciu, ca şi munca unei fiice care are un titlu nobiliar. În ambele cazuri, nu mă interesează decât ca munca pe care o realizează să fie mijloc şi prilej de sfinţire personală şi a semenilor; şi va fi mai importantă munca persoanei care, în propria ei ocupaţie şi în propria ei stare, se sfinţeşte tot mai mult şi îşi îndeplineşte cu mai multă dăruire misiunea primită de la Domnul.

În faţa lui Dumnezeu, are aceeaşi calitate o profesoară universitară ca şi femeia care lucrează ca vânzătoare într-un magazin, sau ca secretară, sau ca muncitoare, sau ca ţărancă: toate sufletele sunt egale. Numai că, uneori, sunt mai frumoase sufletele persoanelor mai simple şi întotdeauna sunt mai plăcute Domnului cele care vorbesc cu mai multă căldură cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Sfântul Duh.

Cu această Şcoală care s-a deschis la Madrid se pot face multe: se poate da un ajutor autentic şi eficient societăţii, într-o activitate importantă şi se poate înfăptui o muncă creştină în casele oamenilor, aducându-le bucurie, pace, înţelegere. Aş sta ore întregi să vorbesc despre acest subiect, dar e de-ajuns ceea ce am spus pentru a vedea că înţeleg munca în cămin ca pe o meserie de deosebită însemnătate, pentru că prin ea se poate face mult bine sau mult rău în sânul familiilor. Să sperăm ca va fi mult bine, căci vor fi multe persoane care, cu calităţi omeneşti, cu competenţă şi cu râvnă apostolică, vor face din această ocupaţie o sarcină plăcută, de extremă eficacitate în atâtea cămine din lume.

Circumstanţe de natură foarte diferită, precum îndemnurile şi învăţăturile Magisteriului Bisericii, au creat şi stimulat o profundă preocupare socială. Se vorbeşte mult de virtutea sărăciei, ca mărturie evanghelică. Cum o poate practica o casnică, deci o femeie care trebuie să aducă familiei sale o bunăstare îndreptăţită?

Se vesteşte săracilor Evanghelia ¹², citim în Scriptură, fiind tocmai unul din semnele ce anunţă sosirea Împărăţiei Domnului. Cine nu iubeşte şi nu practică virtutea sărăciei nu are spiritul lui Cristos. Şi aceasta e valabil pentru toţi: atât pentru pustnicul care se retrage în deşert, cât şi pentru creştinul obişnuit care trăieşte în mijlocul societăţii oamenilor, folosind resursele acestei lumi sau fiind lipsit de multe dintre ele.

Aceasta este o temă la care aş vrea să mă opresc puţin, pentru că nu întotdeauna se propovăduieşte astăzi sărăcia în aşa fel încât mesajul să ajungă la viaţă. Neîndoios, sunt unii care predică, cu bunăvoinţă, dar fără să fi captat în întregime sensul vremurilor, o sărăcie ca rod al unei elucubraţii intelectuale, ce are anumite semne exterioare spectaculoase şi, în acelaşi timp, enorme deficienţe lăuntrice şi, uneori, şi externe.

Făcându-mă ecou al unei expresii a profetului Isaia – discitebenefacere ¹³, învăţaţi să faceţi bine -, îmi place să spun că trebuie să înveţi să practici orice virtute şi poate, în mod cu totul special, sărăcia. Trebuie să înveţi s-o trăieşti, pentru a nu rămâne redusă la un ideal despre care se poate scrie mult, dar pe care nimeni nu-l înfăptuieşte serios. Trebuie să faci să se vadă că sărăcia este o invitaţie a Domnului pentru fiecare creştin, că este – aşadar – o chemare concretă ce trebuie să călăuzească întreaga viaţă a omenirii.

Sărăcie nu înseamnă mizerie şi în niciun caz, murdărie. În primul rând, deoarece creştinul se defineşte nu atât prin condiţiile externe ale existenţei sale, cât prin îndemnul inimii lui. În plus însă, şi aici ne apropiem de un punct foarte important, de care depinde înţelegerea corectă a vocaţiei laice, fiindcă sărăcia nu se defineşte prin simpla renunţare. În anumite situaţii, mărturia de sărăcie ce li se cere creştinilor poate fi aceea de a abandona totul, de a se împotrivi unui mediu fără alte orizonturi decât cele ale bunăstării materiale şi se proclamă astfel, cu voce de stentor, că nimic nu e bun dacă este preferat Domnului. Dar este oare aceasta mărturia pe care o cere astăzi Biserica în mod obișnuit? Nu e adevărat că ea cere să se dea şi dovada explicită a iubirii față de această lume, a solidarităţii faţă de oameni?

Uneori se meditează asupra sărăciei creştine, având ca principal punct de referinţă călugării, cărora le este propriu să dea, întotdeauna şi în orice loc, o mărturie publică, oficială; se riscă astfel să nu se observe caracterul specific al unei mărturii laice, aduse de dinăuntru, cu simplitatea a ceva obişnuit.

Orice creştin obişnuit trebuie să facă în aşa fel încât să împace în viaţa lui două aspecte care, la prima vedere, pot părea contradictorii. Mai întâi, sărăcia reală, care trebuie să se vadă şi să se atingă – fiind făcută din lucruri concrete -, care trebuie să fie o profesiune de credinţă în Dumnezeu, o manifestare a faptului că inima nu se mulţumeşte cu lucrurile create, ci aspiră spre Creator, năzuind să se pătrundă de dragoste pentru Domnul şi să le împărtăşească apoi tuturor această dragoste. Şi apoi, necesitatea de a fi totodată un om în plus între fraţii lui oamenii, la a căror viaţă participă, cu care se bucură, cu care colaborează, iubind lumea şi toate lucrurile bune care există în lume, folosind toate câte sunt create pentru a rezolva problemele vieţii oamenilor şi pentru a stabili ambianţa spirituală şi materială prielnică dezvoltării persoanelor şi comunităţilor.

A face sinteza între aceste două aspecte este – în bună parte – o chestiune personală, o chestiune de viaţă lăuntrică, pentru a reflecta în fiecare moment, pentru a găsi în fiecare situaţie ceea ce ne cere Domnul. Nu vreau, deci, să dau reguli fixe, ci nişte orientări generale, referindu-mă în special la mamele de familie.

Jertfă: în aceasta se află în mare parte realitatea sărăciei. Înseamnă să ştii să te lepezi de tot ce e de prisos, călăuzindu-te nu atât după reguli teoretice, cât după acea voce interioară, care ne avertizează că, treptat, se infiltrează egoismul sau comoditatea nedorită. Confortul, în sens pozitiv, nu înseamnă lux şi nici voluptate, ci să-i faci viaţa plăcută familiei, precum şi celorlalţi, pentru ca toţi să-l poată sluji mai bine pe Domnul.

Sărăcia se află în a te detaşa cu adevărat de lucrurile pământeşti; în a-ţi asuma cu bucurie necazurile, dacă ele există, sau lipsa de mijloace. De asemenea, în a şti să-ţi ocupi toată ziua cu un program flexibil, în care timpul principal – pe lângă normele zilnice de pietate – să fie destinat odihnei cuvenite, conversaţiei în familie, lecturii, unei pasiuni cum ar fi arta, literatura sau altă distracţie elevată; astfel îţi umpli orele cu o muncă folositoare, străduindu-te să faci totul cât se poate de bine, atent la micile amănunte privitoare la ordine, punctualitate, bună dispoziţie. Într-un cuvânt, găsind loc pentru a-i sluji pe ceilalţi şi pe tine însăţi, fără a uita că toţi bărbaţii, toate femeile – şi nu numai cei săraci sub aspect material – au obligaţia să muncească: bogăţia, prosperitatea, sunt semne că eşti şi mai dator să simţi responsabilitatea întregii societăţi.

Dragostea este cea care dă sens jertfei. Orice mamă ştie bine ce înseamnă să te sacrifici pentru copii: nu numai să le acorzi câteva ceasuri, ci să-ţi închini toată viaţa spre binele lor. Să trăieşti gândindu-te la ceilalţi, să foloseşti lucrurile în aşa fel încât să rămână ceva de oferit celorlalţi: toate astea sunt dimensiuni ale sărăciei, care asigură detaşarea efectivă.

Pentru o mamă este important nu doar să trăiască astfel, ci şi să-şi înveţe copiii să trăiască astfel: să-i educe, întărindu-le credinţa, caritatea, speranţa plină de optimism; să-i înveţe să-şi depăşească egoismul şi să-şi folosească o parte din timp, cu generozitate, în slujba celor mai puţini norocoşi, participând la activităţi adecvate vârstei lor, în care să se evidenţieze dorinţa fierbinte de solidaritate omenească şi divină.

Pe scurt: fiecare trebuie să trăiască împlinindu-şi vocaţia. Pentru mine, cel mai bun model de sărăcie au fost întotdeauna acei taţi şi acele mame, cu familie numeroasă şi săracă, dar care fac totul de dragul copiilor lor; cu truda şi constanţa lor – de multe ori nemaiavând nici glas pentru a spune cuiva că suferă de multe lipsuri – se ocupă de ei, creând un cămin vesel, în care toţi învaţă să iubească, să slujească, să muncească.

De-a lungul acestui interviu, s-a ivit ocazia să comentăm aspecte importante ale vieţii omeneşti, în special ale vieţii femeii şi să vedem cum le valorează spiritul Opus Dei. Ne-aţi putea spune, în încheiere, cum consideraţi că trebuie să fie promovat rolul femeii în viaţa Bisericii?

Nu pot ascunde că, răspunzând la o întrebare de acest gen, simt tentaţia – contrarie practicii mele obişnuite – de a o face într-un mod polemic. Pentru că sunt unele persoane care folosesc acest limbaj într-un mod clerical, folosind cuvântul Biserică drept sinonim pentru ceva ce aparţine clerului, Ierarhiei ecleziastice. Şi astfel, prin participare la viaţa Bisericii, aceste persoane înţeleg numai, sau în principal, ajutorul dat vieţii parohiale, colaborarea în cadrul asociaţiilor cu mandat de la Sfânta Ierarhie, asistenţa activă la ceremoniile liturgice sau alte acţiuni asemănătoare.

Cei care gândesc astfel uită în practică – deşi poate că o proclamă în teorie – că Biserica este totalitatea Poporului lui Dumnezeu, ansamblul tuturor creştinilor şi că, de aceea, acolo unde există un creştin care se străduieşte să trăiască în numele lui Isus Cristos, acolo este prezentă Biserica.

Nu pretind să minimalizez prin aceasta importanţa colaborării pe care femeia o poate presta în viaţa structurii ecleziastice. Dimpotrivă, o consider neapărat necesară. Mi-am dedicat viaţa pentru a apăra plenitudinea vocaţiei creştine a corpului laicilor, a bărbaţilor obişnuiţi şi a femeilor obişnuite care trăiesc în mijlocul lumii şi, prin urmare, pentru a contribui la deplina recunoaştere, teologică şi juridică, a misiunii lor în Biserică şi în lume.

Vreau doar să remarc că sunt unii care promovează o reducerenejustificată a acestei colaborări şi să semnalez că un creştin obişnuit, bărbat sau femeie, îşi poate îndeplini misiunea specifică, inclusiv aceea care îi corespunde în cadrul structurii ecleziastice, numai dacă nu intră în rândulclericilor, dacă rămâne mai departe secular, ca om obişnuit, care trăieşte în lume şi participă la preocupările lumii.

Revine milioanelor de femei şi de bărbaţi creştini care trăiesc pe pământ să-l aducă pe Cristos în toate activităţile oamenilor, vestindu-i cu mărturia vieţilor lor că Domnul îi iubeşte pe toţi şi vrea să-i mântuiască pe toţi. De aceea, cea mai bună cale de a participa la viaţa Bisericii, cea mai importantă şi cea care, în orice caz, trebuie să fie presupusă de toate celelalte, este aceea de a fi pe de-a întregul creştini în locul unde se află în viaţă, acolo unde i-a purtat vocaţia omenească.

Ce mult mă emoţionează gândul la atâţia creştini şi creştine care, poate fără şi-o propună într-un mod anume, îşi trăiesc cu simplitate viaţa obişnuită, încercând să întruchipeze în ea Voia Domnului! A-i face să conştientizeze excelenţa vieţii lor, a le revela că aceasta, care pare fără importanţă, are o valoare de eternitate, a-i învăţa să asculte mai atent glasul Domnului, care le vorbeşte prin întâmplări şi situaţii, este ceva de care Biserica are astăzi nevoie urgentă: fiindcă la aceasta o obligă Dumnezeu.

A creştina de dinăuntru întreaga lume, arătând că Isus Cristos a mântuit toată omenirea, aceasta este misiunea creştinului. Iar femeia ia parte la această misiune în felul ei propriu, atât în cămin cât şi în alte ocupaţii pe care le are, realizând virtualităţile specifice care îi revin.

Principalul este, aşadar, să trăiască cu faţa spre Domnul, precum Sfânta Maria – femeie, Fecioară şi Mamă -, rostind acel fiatmihi secundum verbum tuum, facă-mi-se mie după cuvântul tău ¹⁴, de care depinde fidelitatea faţă de vocaţia personală, unică şi netransmisibilă în fiecare caz, ce ne va face să cooperăm la opera de mântuire pe care Domnul o înfăptuieşte în noi şi în lumea întreagă.