Lista numerelor

Aţi dori să descrieţi cum s-a dezvoltat şi cum a evoluat Opus Dei, atât în privinţa caracterului cât şi a obiectivelor propuse, de la întemeierea sa, într-o perioadă care a fost martora unei schimbări enorme în cadrul Bisericii înseşi?

Din primul moment obiectivul unic al Opus Dei a fost acela pe care vi l-am precizat: de a face posibilă existenţa în mijlocul lumii a bărbaţilor şi femeilor de toate rasele şi condiţiile sociale care să dorească să-l iubească şi slujească pe Domnul, şi să-şi iubească şi slujească semenii în şi prin munca lor de zi cu zi. Odată cu începuturile Lucrării în 1928, am arătat în predicile mele că sfinţenia nu aparţine privilegiaţilor, şi că pot fi dumnezeieşti toate căile de pe pământ, toate stările, toate profesiile, toate muncile cinstite. Implicaţiile acestui mesaj sunt nenumărate, iar experienţa de viaţă a Lucrării m-a ajutat să le cunosc cu tot mai multă profunzime şi bogăţie de nuanţe. Lucrarea s-a născut restrânsă şi apoi, în chip firesc, a crescut, treptat şi progresiv, ca un organism viu, ca tot ce se dezvoltă în istorie.

Dar obiectivul şi raţiunea ei de a fi nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba, oricât de mult s-ar putea transforma societatea, fiindcă mesajul Opus Dei este acela că se poate sfinţi orice muncă cinstită, oricare ar fi circumstanţele în care se desfăşoară.

Astăzi fac parte din Lucrare persoane de toate profesiile: nu numai medici, avocaţi, ingineri şi artişti, ci şi zidari, mineri, ţărani; aşadar, de la regizori de film şi piloţi de reactoare până la coafeze la modă. Pentru membrii Opus Dei a fi în pas cu vremea, a înţelege lumea modernă, este ceva natural şi instinctiv, pentru că ei sunt – împreună cu ceilalţi cetăţeni, egali cu ei – cei care fac să prindă viaţă această lume şi îi imprimă modernitatea.

Acesta fiind spiritul Lucrării noastre, înţelegeţi că pentru noi a fost o mare bucurie să vedem cum Conciliul a declarat cu fermitate că Biserica nu respinge lumea în care trăieşte, nici progresul şi dezvoltarea ei, ci o înţelege şi o iubeşte. De altfel, o caracteristică principală a spiritualităţii pe care se străduiesc s-o cultive membrii Lucrării – de aproape patruzeci de ani –, este aceea de a se simţi parte a Bisericii şi în acelaşi timp a Statului, asumându-şi prin urmare fiecare, plenar, cu absolută libertate, responsabilitatea individuală de creştin şi de cetăţean.

Unele persoane au afirmat în diferite ocazii că Opus Dei este organizată în interior după normele societăţilor secrete. Ce trebuie să credem despre o asemenea afirmaţie? Pe de altă parte, ne-aţi putea da o idee despre mesajul pe care aţi dori să-l adresaţi oamenilor timpului nostru, întemeind Lucrarea în 1928?

Din 1928, am propovăduit mereu că sfinţenia nu este pentru privilegiaţi, că pot fi dumnezeieşti toate drumurile pământului, fiindcă făgaşul spiritualităţii specifice Opus Dei este sfinţirea muncii obişnuite. Trebuie combătută prejudecata conform căreia creştinii de rând nu pot face altceva decât să se limiteze la a ajuta clerul, în apostolate bisericeşti. Şi am arătat că, pentru a îndeplini acest scop supranatural, oamenii au nevoie să fie şi să se simtă liberi ca persoane, să se bucure de acea libertate pe care Isus Cristos ne-a cucerit-o. Pentru a predica şi a-i învăţa pe oameni cum se practică această doctrină, n-am avut niciodată nevoie de vreun secret. Membrii Lucrării detestă secretele, pentru că sunt creştini obişnuiţi, la fel cu ceilalţi: aderând la Opus Dei nu îşi schimbă statutul. Le repugnă să poarte în spate un afiş unde să stea scris: „să fie limpede că eu îl slujesc pe Domnul”. Aceasta nu ar fi nici laic, nici secular. Dar cei care îi cunosc şi au legături cu membrii Opus Dei ştiu că aceştia aparţin Lucrării, chiar dacă nu o strigă în public, dar nici nu o ascund.

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.

Cărui fapt îi atribuiţi importanţa crescândă care i se acordă Lucrării? Se datorează numai atracţiei doctrinei sale sau este şi un reflex al angoaselor epocii moderne?

Domnul a dat viaţă Opus Dei în 1928 pentru a ajuta creştinii să-şi aducă aminte că, aşa cum spune Cartea Genezei, Dumnezeu l-a făcut pe om ca să muncească. Am fost chemaţi să atragem din nou atenţia asupra pildei lui Isus care, preţ de treizeci de ani, a trăit la Nazaret muncind ca meşteşugar. În mâinile lui Isus munca, o muncă asemănătoare cu aceea a milioane de oameni de pe lume, se preface în acţiune divină, în lucrare mântuitoare, în cale de salvare.

Spiritul Lucrării reflectă realitatea nespus de frumoasă – pe care mulţi creştini au uitat-o timp de veacuri – că orice muncă demnă şi nobilă în planul omenesc se poate preface într-o lucrare divină. Slujindu-l pe Domnul nu există munci nevrednice: toate au o mare importanţă.

Pentru a-l iubi pe Domnul şi a-l sluji, nu trebuie să faci lucruri ieşite din comun. Cristos le cere tuturor oamenilor, fără excepţie, să fie desăvârşiţi aşa cum este Tatăl său ceresc ². Pentru marea majoritate a oamenilor, a fi sfânt înseamnă a-ţi sfinţi propria muncă, a te sfinţi prin muncă şi a-i sfinţi pe ceilalţi prin muncă, spre a-l întâlni astfel pe Domnul pe drumul vieţii lor.

Condiţiile societăţii contemporane, care acordă o valoare tot mai mare muncii, înlesnesc evident oamenilor din timpul nostru înţelegerea acestui aspect al mesajului creştin pe care spiritul Opus Dei l-a subliniat mereu. Dar şi mai importantă este influenţa Duhului Sfânt care, în acţiunea sa însufleţitoare, a dorit ca vremea noastră să fie martora unei mari mişcări renovatoare în întregul creştinism. Citind decretele Conciliului Vatican II reiese limpede că o parte importantă a acestei reînnoiri a fost tocmai revalorificarea muncii obişnuite şi a demnităţii vocaţiei creştinului care trăieşte şi munceşte în lume.

Aparţine în chip esenţial spiritului creştin nu numai faptul de a trăi în comuniune cu Ierarhia obişnuită - Pontiful Roman şi Episcopii -, ci şi acela de a simţi unitatea cu ceilalţi fraţi întru credinţă. De foarte multă vreme am considerat că unul dintre cele mai mari neajunsuri ale Bisericii în aceşti ani este că mulţi catolici nu cunosc ceea ce fac şi gândesc catolicii din alte ţări sau din alte medii sociale. Este nevoie să fie actualizată această fraternitate, pe care primii creştini au trăit-o atât de profund. Astfel ne vom simţi uniţi, apreciind totodată varietatea vocaţiilor personale şi se vor evita multe judecăţi nedrepte şi ofensatoare, propagate de anumite grupuri mici – în numele catolicismului -, împotriva fraţilor lor întru credinţă, care acţionează în realitate cu corectitudine şi putere de sacrificiu, răspunzând circumstanţelor particulare ale ţării lor.

Este important ca fiecare să încerce să fie credincios propriei chemări divine, astfel încât să nu înceteze de a oferi Bisericii ceea ce presupune carisma primită de la Domnul. Specific membrilor Opus Dei – creştini obişnuiţi – este să sfinţească lumea pornind de dinăuntru, participând la cele mai diverse lucrări omeneşti. Întrucât apartenenţa lor la Lucrare nu le schimbă cu nimic poziţia în lume, ei colaborează, în modul cel mai potrivit în fiecare caz, la celebrările religioase colective, la viaţa parohială etc. Şi, în acest sens, sunt cetăţeni obişnuiţi, care vor să fie buni catolici.

Însă membrii Lucrării nu se dedică, de obicei, activităţilor confesionale. Numai în cazuri excepţionale, când Ierarhia o cere în mod expres, vreun membru al Operei colaborează la lucrări ecleziastice. Nu există în această atitudine nicio dorinţă de a se pune în evidenţă, şi cu atât mai puţin de a desconsidera activităţile confesionale, ci numai hotărârea de a se ocupa de ceea ce este propriu vocaţiei pe care o are Opus Dei. Sunt mulţi călugări şi clerici, precum şi mulţi laici plini de zel, care îndeplinesc aceste activităţi, dedicându-le tot ce este mai de preţ în strădania lor.

Caracteristica membrilor Lucrării, misiunea pentru care se ştiu chemaţi de Dumnezeu, este însă alta. În cadrul chemării universale la sfinţenie, membrii Opus Dei primesc în plus o chemare specială, pentru a se dedica în chip liber şi responsabil să afle sfinţenia şi să facă apostolat în mijlocul lumii, angajându-se să trăiască un spirit specific şi să-şi însuşească, de-a lungul întregii vieţi, o formare particulară. Dacă şi-ar neglija munca lor în lume pentru a se ocupa de activităţile ecleziastice, ar face ca darurile primite să nu dea roade şi din cauza iluziei unei eficienţe pastorale imediate ar aduce un prejudiciu real Bisericii, fiindcă nu ar exista atâţia creştini care să se sfinţească în toate profesiile şi meseriile societăţii civile, în domeniul imens al muncii seculare.

În plus, necesitatea imperioasă a unei continue formări profesionale şi a formării religioase, împreună cu timpul destinat personal pietăţii, rugăciunii şi îndeplinirii prin jertfă a îndatoririlor stării le ocupă toată viaţa, nelăsându-le ceasuri libere.

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.

De ce există preoți într-o instituţie marcant laică precum Opus Dei? Orice membru al Opus Dei poate ajunge să fie preot sau numai aceia care sunt aleşi de directori?

Vocaţia Lucrării poate fi primită de orice persoană care doreşte să se sfinţească în propria ei stare: fie că este celibatar, căsătorit sau văduv, fie că este laic sau cleric.

De aceea devin membrii ai Opus Dei şi preoți diecezani, care continuă să fie preoți diecezani la fel ca înainte, dat fiind că Lucrarea îi ajută să tindă spre perfecţiunea creştină proprie stării lor, prin sfinţirea muncii lor obişnuite, care este tocmai misiunea sacerdotală în slujba propriului Episcop, a diecezei şi a întregii Biserici. De asemenea trebuie spus că legătura lor cu Opus Dei nu le modifică în niciun fel condiţia: continuă să se dedice plenar misiunilor încredinţate de respectivul Episcop şi celorlalte apostolate şi activităţi pe care trebuie să le îndeplinească, fără ca Lucrarea să interfereze vreodată în aceste acţiuni, şi se sfinţesc practicând, pe cât este posibil la perfecţie, virtuţile proprii unui preot.

În afară de aceşti preoți, care se integrează Lucrării după ce au fost hirotoniţi, există în Lucrare alţi preoţi seculari care primesc sacramentul Ordinului după ce intră în Opus Dei, la care au aderat aşadar fiind laici, creştini obişnuiţi. Este vorba de un număr foarte redus în comparaţie cu cel total al membrilor – nu ajunge la doi la sută - iar aceştia se dedică slujirii ţelurilor apostolice ale Opus Dei prin misiunea sacerdotală, renunţând mai mult sau mai puţin, după caz, la exercitarea profesiei civile pe care o aveau. Sunt, într-adevăr, specialişti sau muncitori, chemaţi spre preoție după ce au căpătat o competenţă profesională şi după ce au muncit mulţi ani în domeniul lor: medici, ingineri, mecanici, ţărani, învăţători, ziarişti etc. Pe deasupra, cu maximă seriozitate şi fără grabă, fac studii în domeniul disciplinelor ecleziastice corespunzătoare, în vederea obţinerii doctoratului. Şi toate acestea fără a renunţa la mentalitatea caracteristică mediului propriei profesii civile; astfel încât, atunci când sunt hirotoniţi, devin medici-preoţi, avocaţi-preoţi, muncitori-preoţi etc.

Prezenţa lor este necesară pentru apostolatul Lucrării. În principal, acest apostolat este realizat de laici, cum am mai spus. Fiecare membru încearcă să fie apostol în propriul său mediu de muncă, apropiind sufletele de Cristos prin exemplu şi cuvânt, adică prin dialog. Dar în apostolat, călăuzind sufletele pe drumurile vieţii creştine, se ajunge la zidul sacramental. Funcţia sanctificatoare a laicului are nevoie de funcţia sanctificatoare a preotului, care administrează sacramentul Spovedaniei, celebrează Euharistia şi proclamă Cuvântul Domnului în numele Bisericii. Şi, întrucât apostolatul Lucrării presupune o spiritualitate specifică, este necesar ca preotul să aducă şi o mărturie vie a acestui spirit particular.

În afară de această slujire a celorlalţi membri ai Lucrării, aceşti preoţi pot aduce un serviciu multor alte suflete şi, în fapt, îl şi aduc. Zelul sacerdotal, care le modelează viaţa, trebuie să îi determine să nu îngăduie nimănui să treacă pe lângă ei fără să primească puţin din lumina lui Cristos. Mai mult încă, spiritul Opus Dei, care nu are habar de grupuleţe şi nici de diferenţe, îi îndeamnă să se simtă strâns uniţi, în mod efectiv, cu fraţii lor, ceilalţi preoți seculari: se simt şi sunt de fapt preoți diecezani în toate diecezele în care muncesc, străduindu-se să le slujească cu ardoare şi eficienţă.

Fiindcă este vorba de o realitate foarte importantă, vreau să evidenţiez faptul că aceşti membri laici ai Opus Dei care sunt hirotoniţi nu îşi schimbă vocaţia. Când se dedică preoției, răspunzând cu toată libertatea invitaţiei directorilor Lucrării, nu o fac cu gândul că astfel se simt şi mai uniţi cu Domnul, ori că tind mai efectiv spre sfinţenie: ştiu la perfecţie că vocaţia laică este completă şi desăvârşită în sine, că dăruirea lor faţă de Domnul şi de Opus Dei era din prima clipă un drum bine definit pentru a atinge perfecţiunea creştină. De aceea, hirotonirea nu este în niciun caz un fel de încununare a vocaţiei la Opus Dei: este o chemare care se adresează unora, pentru a-şi sluji semenii într-un mod nou. Pe de altă parte, în Lucrare nu există două clase de membri, clerici şi laici: toţi sunt şi se simt egali şi toţi trăiesc acelaşi spirit: sfinţirea în propria stare ⁹.