Lista numerelor

Una din binefacerile fundamentale ale familiei este aceea de a te bucura în mijlocul ei de o pace statornică. Totuşi, din nefericire, nu sunt rare situaţiile în care, din motive de natură politică sau socială, o familie se află împărţită. Cum credeţi că pot fi depăşite aceste conflicte?

Răspunsul meu nu poate fi decât unul singur: să convieţuiască, să înţeleagă, să ierte. Faptul că cineva gândeşte altfel decât mine – mai ales când este vorba de lucruri care ţin de libertatea de opinie – nu justifică, în niciun fel, o atitudine de duşmănie personală şi nici măcar de răceală sau indiferenţă. Credinţa mea creştină îmi spune că sentimentul de caritate trebuie să îl avem faţă de toţi şi faţă de cei care nu au harul de a crede în Isus Cristos. Închipuiţi-vă cum ar fi să trăieşti acest sentiment când, uniţi prin legătura de sânge şi prin aceeaşi credinţă, există divergenţe de opinie! Mai mult, întrucât în niciun domeniu nimeni nu poate pretinde că deţine adevărul absolut, comportamentul reciproc plin de afecţiune este un mijloc concret de a învăţa de la ceilalţi ceea ce ei ne pot transmite; precum şi pentru a-i învăţa pe ceilalţi, dacă vor, ceea ce le poate oferi fiecare dintre cei cu care convieţuiesc, fiindcă întotdeauna există ceva anume.

Faptul că o familie se dezbină din pricina opiniilor diferite nu este creştinesc şi nici chiar omenesc. Când se înţelege în profunzime valoarea libertăţii, când se iubeşte cu pasiune acest dar divin al sufletului, se iubeşte pluralismul pe care libertatea îl aduce cu sine.

Voi da ca exemplu experienţa trăită în Opus Dei, această mare familie ai cărei membri sunt uniţi prin acelaşi ţel spiritual. În tot ceea ce nu se referă la credință, fiecare gândeşte şi acţionează cum doreşte, cu cea mai deplină libertate şi responsabilitate personală. Iar pluralismul care, sub aspect logic şi sociologic, derivă din acest fapt, nu constituie pentru Lucrare niciun fel de problemă: mai mult, acest pluralism este o manifestare de spirit sănătos. Tocmai pentru că membrii Opus Dei nu se tem de pluralism, ci îl apreciază ca fiind o consecinţă legitimă a libertăţii personale, diferitele lor opinii nu constituie o piedică în felul de a se purta unii cu alţii, în înţelegerea reciprocă. Libertate şi caritate: vorbim mereu de acelaşi lucru, deoarece sunt condiţii esenţiale: a trăi în libertatea pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o şi a trăi sentimentul carităţii pe care El ni l-a dat, ca nouă poruncă.

Continuând cu viaţa de familie, aş dori acum să vă întreb despre educaţia copiilor şi despre relaţiile între părinţi şi copii. Schimbarea situaţiei familiale în zilele noastre face ca, uneori, înţelegerea reciprocă să nu fie uşoară şi duce chiar la neînţelegere, ajungându-se la aşa numitul conflict între generaţii. Cum poate fi depăşit acest conflict?

Problema este veche, chiar dacă acum se poate pune cu o mai mare frecvenţă, sau într-o formă mai evidentă, din cauza rapidei evoluţii ce caracterizează societatea actuală. Este firesc şi cu totul de înţeles ca tinerii şi vârstnicii să vadă lucrurile diferit: aşa s-a întâmplat întotdeauna. Surprinzător ar fi ca un adolescent să gândească la fel ca o persoană adultă. Am simţit cu toţii impulsuri de revoltă faţă de cei mai în vârstă din familie, când am început să ne formăm autonom judecăţile. Şi cu toţii, odată cu trecerea anilor, am înţeles că părinţii noştri aveau dreptate în multe privinţe, care erau rodul experienţei lor şi al dragostei lor. De aceea, le revine în primul rând părinţilor – care au trecut deja prin asemenea momente – să înlesnească înţelegerea, cu flexibilitate, cu spirit tineresc, evitând cu dragoste plină de tact aceste posibile conflicte.

Îi sfătuiesc mereu pe părinţi să încerce să se împrietenească cu copiii lor. Se poate armoniza perfect autoritatea paternă, cerută de însuşi procesul educativ, cu un sentiment de prietenie, care impune să te pui oarecum la acelaşi nivel cu copiii. Copiii – chiar şi aceia care par mai neascultători şi indiferenţi – doresc mereu această apropiere, această fraternitate cu părinţii. Încrederea este de obicei cheia: trebuie ca părinţii să ştie să-şi educe copiii într-un climat de familiaritate, să nu le lase niciodată impresia că nu au încredere în ei, să le dea libertate şi să-i înveţe să facă uz de ea cu responsabilitate personală. Este preferabil să se lase înşelaţi câteodată: încrederea acordată copiilor face ca lor înşişi să le fie ruşine că au abuzat, şi să se îndrepte. În schimb, dacă nu au libertate, dacă văd că părinţii nu au încredere în ei, se vor simţi înclinaţi să înşele întotdeauna.

Această prietenie despre care vorbesc, acest mod de a şti să te pui la nivelul copiilor, înlesnindu-le să le mărturisească cu încredere micile lor probleme, face posibil un fapt ce mi se pare foarte important şi, anume, ca părinţii să fie cei care le vorbesc copiilor despre originea vieţii, treptat, adaptându-se mentalităţii şi capacităţii lor de înţelegere, anticipând uşor curiozitatea lor firească. Trebuie evitat ca acest subiect să fie înconjurat de maliţie, iar copiii să nu afle ceva ce în sine este nobil şi sfânt dintr-o confidenţă făcută cu rea intenţie de un prieten sau de o prietenă. Acesta este de obicei un pas important în întărirea prieteniei între părinţi şi copii, împiedicând o despărţire chiar în momentul trezirii la viaţa morală.

Pe de altă parte, părinţii trebuie să încerce, de asemenea, să-şi păstreze spiritul tânăr, pentru a le fi mai lesne să vadă cu simpatie aspiraţiile nobile ale copiilor şi chiar şi extravaganţele. Viaţa se schimbă şi sunt multe lucruri noi care poate că nu ne plac – este posibil chiar să nu fie, din punct de vedere obiectiv, mai bune decât cele de dinainte – dar care nu sunt rele: sunt pur şi simplu alte moduri de viaţă, fără altă consecinţă. În multe situaţii, conflictele apar pentru că se dă importanţă lucrurilor mărunte şi pot fi depăşite cu puţină perspectivă şi cu simţ al umorului.

Însă nu totul depinde de părinţi. Şi copiii trebuie să pună ceva în joc. Tinerii au avut întotdeauna o mare capacitate de entuziasm pentru toate lucrurile importante, pentru idealurile înalte, pentru tot ceea ce este autentic. Se cuvine să îi ajutăm să înţeleagă frumuseţea simplă – poate foarte tăcută, veşnic învăluită în naturaleţe – care există în viaţa părinţilor lor; să îşi dea seama, fără să ajungă să-i apese, de sacrificiul pe care l-au făcut pentru ei, de abnegaţia lor – adesea eroică – pentru a întreţine familia. Iar copiii, de asemenea, trebuie să înveţe să nu dramatizeze, să nu facă pe neînţeleşii; să nu uite că vor fi veşnic datori părinţilor şi că nu vor putea niciodată să îi răsplătească aşa cum ce cuvine, că trebuie să nutrească pentru ei sentimente de veneraţie, de dragoste filială plină de recunoştinţă.

Să fim sinceri: familia unită este ceva normal. Apar frecuşuri, diferenţe... Dar acestea sunt lucruri obişnuite, care până la un anume punct ne fac chiar zilele mai plăcute. Sunt fleacuri, pe care timpul le rezolvă întotdeauna: iar apoi rămâne numai ceea ce este stabil, dragostea, o dragoste adevărată – făcută din sacrificiu -, niciodată făţarnică şi care îi îndeamnă să se ocupe unii de alţii, să ghicească orice mică problemă şi să o rezolve cu delicateţe. Şi, întrucât toate acestea sunt fireşti, imensa majoritate a oamenilor m-a înţeles foarte bine când m-a auzit numind cea de a patra poruncă a Decalogului – şi încă din anii douăzeci o tot repet - nespus de dulcele precept.