Lista numerelor

Surse diverse pretind că o duşmănie de neclintit ar face ca majoritatea ordinelor călugăreşti, şi în mod special Compania lui Isus, să se confrunte cu Opus Dei. Au aceste zvonuri cel mai mic fundament sau fac parte din acele mituri pe care lumea le întreţine atunci când nu cunoaşte bine o problemă?

Cu toate că nu suntem călugări, nici nu semănăm cu aceştia şi nici nu există autoritate pe lume care să ne poată obliga să fim, în Opus Dei venerăm şi iubim statutul de călugăr. Mă rog zilnic pentru ca toţi venerabilii călugări să ofere în continuare Bisericii roadele virtuţilor lor, ale lucrărilor lor apostolice şi de sfinţenie. Zvonurile despre care s-a vorbit sunt... zvonuri. Opus Dei s-a bucurat întotdeauna de admiraţia şi simpatia călugărilor din multe ordine şi congregaţii, îndeosebi a călugărilor şi călugăriţelor contemplative, care se roagă pentru noi, ne scriu adesea şi ne fac cunoscută Lucrarea în mii de feluri, fiind conştienţi de viaţa noastră contemplativă în mijlocul preocupărilor vieţii obişnuite. Secretarul General al Opus Dei, don Álvaro del Portillo, era în bune relaţii şi îl preţuia pe Secretarul General anterior al Companiei lui Isus. Pentru cel actual, Părintele Arrupe, eu nutresc sentimente de afecţiune şi preţuire, care îmi sunt împărtăşite. Neînţelegerile, dacă ar fi existat, ar fi dovedit un spirit creştin sărac, pentru că noi credem în unitate, nu în rivalităţi şi dezbinări.

Care este poziţia adoptată de Opus Dei în legătură cu declaraţia Conciliului în favoarea libertăţii religioase, şi în special cu aplicarea sa în Spania, unde „proiectul Castiella” este încă lăsat în suspensie? Şi ce se poate spune despre acest pretins „integrism” care i s-a reproşat uneori Operei?

Integrism? Opus Dei nu se situează nici la dreapta, nici la stânga şi nici în centru. Eu, ca preot, încerc să fiu alături de Cristos, care şi-a deschis pe Cruce amândouă braţele şi nu doar unul: iau în toată libertatea, de la fiecare grup, ceea ce mă convinge şi mă face să am inima şi braţele primitoare pentru întreaga omenire; fiecare membru este cu desăvârşire liber să aleagă opţiunea pe care o doreşte, în termenii religiei creştine.

În privinţa libertăţii religioase, niciodată, de la întemeierea sa, Opus Dei nu a făcut vreo discriminare: lucrează şi convieţuieşte cu toţi, fiindcă vede în fiecare persoană un suflet care trebuie să fie respectat şi iubit. Nu sunt doar cuvinte; Opera noastră este prima dintre organizaţiile catolice care admite drept Colaboratori, cu autorizaţia Sfântului Scaun, oameni care nu sunt catolici, fie că sunt creştini, fie că nu sunt. Eu am apărat întotdeauna libertatea de conştiinţă. Nu înţeleg violenţa: nu mi se pare potrivită nici pentru a convinge, nici pentru a învinge; eroarea se depăşeşte prin rugăciune, prin harul Domnului, prin studiu; niciodată prin forţă, întotdeauna prin caritate. Înţelegeţi că, acesta fiind spiritul pe care l-am trăit din primul moment, învăţăturile promulgate de Conciliu pe tema aceasta nu pot decât să mă bucure. Cu privire la proiectul concret la care vă referiţi, nu este căderea mea să îl rezolv, fiind de competenţa Ierarhiei Bisericii din Spania şi a catolicilor din această ţară: lor le revine sarcina de a aplica, în acest caz concret, spiritul Conciliului.

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.

În opinia dumneavoastră, de ce sunt atât de deranjate de Opus Dei numeroase ordine religioase, precum Compania lui Isus?

Cunosc o mulţime de religioşi care ştiu că noi nu suntem călugări, dar care ne împărtăşesc afecţiunea pe care le-o purtăm şi fac rugăciuni şi oferă jertfe Domnului pentru apostolatele Opus Dei. Cât despre Compania lui Isus, îl cunosc şi sunt în bune raporturi cu Secretarul ei General, Părintele Arrupe. Vă pot asigura că relaţiile noastre sunt de stimă şi afecţiune reciprocă.

Poate că dumneavoastră aţi întâlnit vreun călugăr care nu înţelege Opera noastră; dacă este aşa, cauza poate fi greşeală sau o necunoaştere a realităţii muncii noastre, care este specific laică şi seculară şi nu se intersectează în niciun chip cu domeniul propriu monahilor. Noi nutrim pentru toţi călugării numai sentimente de veneraţie şi afecţiune, şi îl rugăm pe Domnul să facă tot mai eficient serviciul pe care ei îl aduc Bisericii şi întregii omeniri. Nu va exista niciodată o dispută între Opus Dei şi un călugăr, pentru aceasta este nevoie de doi şi noi nu dorim să ne luptăm cu nimeni.

Aparţine în chip esenţial spiritului creştin nu numai faptul de a trăi în comuniune cu Ierarhia obişnuită - Pontiful Roman şi Episcopii -, ci şi acela de a simţi unitatea cu ceilalţi fraţi întru credinţă. De foarte multă vreme am considerat că unul dintre cele mai mari neajunsuri ale Bisericii în aceşti ani este că mulţi catolici nu cunosc ceea ce fac şi gândesc catolicii din alte ţări sau din alte medii sociale. Este nevoie să fie actualizată această fraternitate, pe care primii creştini au trăit-o atât de profund. Astfel ne vom simţi uniţi, apreciind totodată varietatea vocaţiilor personale şi se vor evita multe judecăţi nedrepte şi ofensatoare, propagate de anumite grupuri mici – în numele catolicismului -, împotriva fraţilor lor întru credinţă, care acţionează în realitate cu corectitudine şi putere de sacrificiu, răspunzând circumstanţelor particulare ale ţării lor.

Este important ca fiecare să încerce să fie credincios propriei chemări divine, astfel încât să nu înceteze de a oferi Bisericii ceea ce presupune carisma primită de la Domnul. Specific membrilor Opus Dei – creştini obişnuiţi – este să sfinţească lumea pornind de dinăuntru, participând la cele mai diverse lucrări omeneşti. Întrucât apartenenţa lor la Lucrare nu le schimbă cu nimic poziţia în lume, ei colaborează, în modul cel mai potrivit în fiecare caz, la celebrările religioase colective, la viaţa parohială etc. Şi, în acest sens, sunt cetăţeni obişnuiţi, care vor să fie buni catolici.

Însă membrii Lucrării nu se dedică, de obicei, activităţilor confesionale. Numai în cazuri excepţionale, când Ierarhia o cere în mod expres, vreun membru al Operei colaborează la lucrări ecleziastice. Nu există în această atitudine nicio dorinţă de a se pune în evidenţă, şi cu atât mai puţin de a desconsidera activităţile confesionale, ci numai hotărârea de a se ocupa de ceea ce este propriu vocaţiei pe care o are Opus Dei. Sunt mulţi călugări şi clerici, precum şi mulţi laici plini de zel, care îndeplinesc aceste activităţi, dedicându-le tot ce este mai de preţ în strădania lor.

Caracteristica membrilor Lucrării, misiunea pentru care se ştiu chemaţi de Dumnezeu, este însă alta. În cadrul chemării universale la sfinţenie, membrii Opus Dei primesc în plus o chemare specială, pentru a se dedica în chip liber şi responsabil să afle sfinţenia şi să facă apostolat în mijlocul lumii, angajându-se să trăiască un spirit specific şi să-şi însuşească, de-a lungul întregii vieţi, o formare particulară. Dacă şi-ar neglija munca lor în lume pentru a se ocupa de activităţile ecleziastice, ar face ca darurile primite să nu dea roade şi din cauza iluziei unei eficienţe pastorale imediate ar aduce un prejudiciu real Bisericii, fiindcă nu ar exista atâţia creştini care să se sfinţească în toate profesiile şi meseriile societăţii civile, în domeniul imens al muncii seculare.

În plus, necesitatea imperioasă a unei continue formări profesionale şi a formării religioase, împreună cu timpul destinat personal pietăţii, rugăciunii şi îndeplinirii prin jertfă a îndatoririlor stării le ocupă toată viaţa, nelăsându-le ceasuri libere.