Lista numerelor

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Caritatea nu o construim noi; ne invadează prin harul lui Dumnezeu: pentru că el ne-a iubit pe noi mai întâi¹⁸. Este bine să ne pătrundem profund cu acest adevăr minunat: Dacă putem să îl iubim pe Dumnezeu, este pentru că am fost mai întâi iubiţi de Dumnezeu¹⁹. Tu şi eu suntem în stare să iradiem dragoste către cei care ne înconjoară, pentru că ne-am născut pentru credinţă, din dragostea Tatălui. Cereţi cu insistenţă Domnului această comoară, această virtute supranaturală a carităţii, pentru a o practica până la ultimul detaliu.

De multe ori, noi, creştinii, nu am ştiut să răspundem acestui dar; uneori, l-am subapreciat, ca şi cum s-ar fi limitat la o pomană, fără suflet, rece; sau l-am redus la un comportament de bunăvoinţă mai mult sau mai puţin formală. A exprimat bine această deviaţie remarca resemnată a unei bolnave: aici mă tratează cu caritate, dar mama mea mă îngrijea cu duioşie. Dragostea care se naşte din inima lui Cristos nu poate să lase loc acestui gen de diferenţe.

Ca să ne intre bine în cap acest adevăr, într-un mod ilustrativ, am predicat în mii de ocazii faptul că noi nu avem o inimă pentru a-l iubi pe Dumnezeu, şi o alta pentru a iubi creaturile: această biată inimă a noastră, din carne, iubeşte cu o duioşie umană care, dacă este unită cu dragostea lui Cristos este, de asemenea, supranaturală. Aceasta, şi nu alta, este caritatea pe care trebuie să o cultivăm în suflet, cea care ne va face să descoperim în ceilalţi imaginea Domnului nostru.

Universalitatea carităţii

Cu numele de aproape, spune sf. Leon cel Mare, nu trebuie să ne gândim doar la cei care se leagă de noi prin legăturile prieteniei sau ale rudeniei, ci la toţi oamenii, cu care avem o natură comună... Un singur Creator ne-a făcut, un singur Creator ne-a dat sufletul. Toţi ne bucurăm de acelaşi cer şi de acelaşi aer, de aceleaşi zile şi de aceleaşi nopţi şi, cu toate că unii sunt buni şi alţii sunt răi, unii sunt drepţi şi alţii sunt nedrepţi, Dumnezeu, cu toate acestea, este generos şi binevoitor cu toţi²⁰.

Noi, fiii lui Dumnezeu, ne călim în practica acestei porunci noi, învăţăm în Biserică să slujim, nu să fim slujiţi²¹, şi găsim puterea de a iubi omenirea într-un mod nou, pe care toţi îl vor percepe ca rod al harului lui Cristos. Iubirea noastră nu se confundă cu o simplă atitudine sentimentală, nici cu simpla camaraderie, nici cu puţin curata râvnă de a-i ajuta pe ceilalţi pentru a ne demonstra nouă înşine că suntem superiori. Înseamnă a convieţui cu aproapele, a venera – insist – imaginea lui Dumnezeu care există în fiecare om, încercând ca de asemenea el să o contemple, ca să ştie să se îndrepte spre Cristos.

Universalitatea carităţii înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului; traducerea în fapte şi cu adevărat, din partea noastră, a marii râvne a lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului²².

Dacă trebuie să îi iubim de asemenea pe duşmani – mă refer la cei care ne numără între duşmanii lor: eu nu mă simt duşmanul nimănui şi a nimic – va trebui să îi iubim cu mai mult temei pe cei care sunt pur şi simplu mai departe, pe cei care ne sunt mai puţin simpatici, pe cei care, din cauza limbii, a culturii sau a educaţiei lor, par opusul tău sau al meu.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Manifestări ale iubirii

Îmi place să iau aminte asupra unor cuvinte pe care Duhul Sfânt ni le comunică prin gura profetului Isaia: Discite benefacere²⁴; Învăţaţi să faceţi binele. Obişnuiesc să aplic acest sfat la diferitele aspecte ale luptei noastre interioare, pentru că viaţa creştină niciodată nu trebuie să se dea bătută, întrucât creşterea în virtuţi vine ca o consecinţă a unei strădanii efective şi cotidiene.

În orice muncă din societate, cum învăţăm? Mai întâi, examinăm scopul dorit şi mijloacele pentru a-l atinge. Apoi, perseverăm în folosirea acestor mijloace, încă o dată şi încă o dată, până la crearea unui obicei, bine înrădăcinat şi ferm. În momentul în care învăţăm ceva, descoperim alte lucruri pe care le ignoraserăm şi care constituie un stimulent pentru a continua această muncă fără a spune niciodată: gata!

Caritatea faţă de aproapele este o manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu. De aceea, străduindu-ne să ne îmbunătăţim în această virtute, nu ne putem fixa vreo limită. Cu Domnul, singura măsură este să iubim fără măsură. Pe de o parte, pentru că niciodată nu vom reuşi să mulţumim destul pentru ceea ce el a făcut pentru noi; pe de altă parte, pentru că însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile sale se revelează astfel: în exces, fără calcule, fără graniţe.

Pe toţi cei care suntem dispuşi să îi deschidem urechile sufletului, Isus Cristos ne învaţă în Predica de pe Munte porunca divină a carităţii. Şi, în încheiere, ca rezumat, explică: Iubiţi mai curând duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să vă aşteptaţi la nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, căci el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este²⁵.

Milostivirea nu se limitează la o simplă atitudine de compasiune: mila se identifică cu supraabundenţa carităţii care, în acelaşi timp, atrage după sine supraabundenţa de dreptate. Mila înseamnă a-ţi menţine inima carne vie, umană şi cuprinsă în mod divin de o iubire puternică, plină de spirit de sacrificiu, generoasă. Iată ce spune sfântul Paul în elogiul său pentru această virtute: Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede; toate le nădăjduieşte, toate le îndură²⁶.

Una dintre primele sale manifestări se concretizează în iniţierea sufletului pe căile umilinţei. Când sincer ne considerăm un nimic; când înţelegem că, fără ajutorul divin, cea mai slabă şi mai lâncedă dintre creaturi ar fi mai bună decât noi; când ne vedem capabili de toate erorile şi de toate ororile; când ne ştim păcătoşi, deşi luptăm cu sârguinţă să ne îndepărtăm de atâta lipsă de fidelitate, cum o să gândim rău despre ceilalţi? Cum s-ar putea hrăni în suflet fanatismul, intoleranţa, îngâmfarea?

Umilinţa ne poartă, ca şi cum ne-ar duce de mână, spre această formă de a-l trata pe aproapele care este cea mai bună: cea de a-i înţelege pe toţi, de a convieţui cu toţi, de a-i scuza pe toţi; de a nu crea diviziuni, nici bariere; de a ne comporta – mereu! – ca instrumente ale unităţii. Nu zadarnic există în adâncul omului o aspiraţie spre pace, spre unitate cu semenii săi, spre respectul reciproc al drepturilor persoanei, astfel încât această grijă să se transforme în fraternitate. Reflectă o urmă a ceea ce este mai valoros în condiţia noastră umană: dacă toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, fraternitatea nu se reduce la un subiect, nici nu pare un ideal iluzoriu: apare ca un obiectiv dificil, dar real.

În faţa tuturor cinicilor, a scepticilor, a celor lipsiţi de dragoste, a celor care au transformat propria lor laşitate într-o mentalitate, noi, creştinii, trebuie să demonstrăm că această iubire este posibilă. Poate sunt multe dificultăţi dacă ne comportăm astfel, pentru că omul a fost creat liber şi ţine de el să se revolte inutil şi cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu: dar este posibil şi este real, pentru că acest comportament se naşte în mod necesar ca o consecinţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii pentru Dumnezeu. Dacă tu şi eu vrem, Isus Cristos de asemenea vrea. Atunci vom înţelege cu toată profunzimea şi fecunditatea durerea, sacrificiul şi dăruirea necondiţionată în convieţuirea zilnică.

Exerciţiul carităţii

Ar fi o naivitate să susţinem că exigenţele carităţii creştine se îndeplinesc cu uşurinţă. Foarte diferit se dovedeşte ceea ce experimentăm în treburile obişnuite ale umanităţii şi, din nefericire, în mediul Bisericii. Dacă iubirea nu ne-ar obliga să tăcem, fiecare ar avea de povestit despre dezbinări, atacuri, nedreptăţi, cârteli, viclenii. Trebuie să recunoaştem acest lucru cu simplitate, pentru a încerca să aducem remediul oportun, care trebuie să se traducă într-un efort personal de a nu răni, de a nu maltrata, de a corecta fără să rănim pe nimeni.

Nu sunt chestiuni de azi, de ieri. La puţini ani după Înălţarea lui Cristos la ceruri, când încă mai mergeau dintr-un loc în altul aproape toţi apostolii şi era o fervoare generală minunată de credinţă şi de speranţă, deja au început atâţia să părăsească drumul bun şi să nu trăiască cu adevărat caritatea Învăţătorului.

De vreme ce este printre voi invidie şi ceartă – le scrie sfântul Paul corintenilor –, oare nu sunteţi făpturi de carne şi vă purtaţi în chip omenesc? Când unul zice „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu sunt al lui Apolo”, nu oameni sunteţi²⁷, care nu înţeleg că Isus Cristos a venit ca să depăşească toate aceste divizări? Ce este, la urma urmei, Apolo? Ce este Paul? Nişte slujitori, prin mijlocirea cărora aţi îmbrăţişat credinţa, în măsura în care Domnul i-a dat-o fiecăruia²⁸.

Apostolul nu respinge diversitatea: fiecare are de la Dumnezeu propriul său dar, unul într-un fel, celălalt altfel²⁹. Dar aceste diferenţe trebuie să fie în slujba binelui Bisericii. Eu mă simt îndemnat acum să îi cer Domnului – alăturaţi-vă, dacă vreţi, acestei rugăciuni ale mele – să nu permită ca în Biserica lui lipsa de dragoste să învrăjbească sufletele. Caritatea este sarea apostolatului creştinilor; dacă îşi pierde savoarea, cum vom putea să ne arătăm în faţa lumii şi să spunem, cu capul sus, aici este Cristos?