Lista numerelor

În diverse ocazii, cu referire la începutul existenţei Opus Dei, aţi spus că nu aveaţi decât „tinereţe, har al Domnului şi humor”. În plus, prin anii douăzeci, doctrina despre laici nu atinsese gradul de dezvoltare la care asistăm astăzi. Totuşi, Opus Dei este un fenomen palpabil în viaţa Bisericii. Ne-aţi putea explica în ce fel, ca tânăr preot, aţi putut avea o astfel de viziune încât să permită realizarea acestui scop?

Eu n-am avut şi nu am alt ţel decât acela de a împlini Voia Domnului; îngăduiţi-mi să nu ofer mai multe detalii despre începuturile Operei – pe care Dragostea pentru Dumnezeu mă făcea să le întrevăd încă din 1917 –, deoarece sunt strâns legate de istoria mea sufletească, aparţinând vieţii mele lăuntrice. Tot ce pot să vă spun este că am acţionat, în fiecare moment, cu îngăduinţa şi afectuoasa binecuvântare a preaiubitului Dl Episcop al Madridului, unde s-a născut Opus Dei, la 2 octombrie 1928. Iar apoi am continuat, tot cu încuviinţarea şi încurajarea Sfântului Scaun şi, de la caz la caz, a Preasfinţiţilor Episcopi din locurile unde am lucrat.

Aţi dori să ne descrieţi cum şi de ce aţi fondat Opus Dei şi evenimentele pe care le consideraţi jaloanele cele mai importante în dezvoltarea ei?

De ce? Operele care se nasc din voia Domnului nu au altă raţiune decât dorinţa divină de a le folosi ca expresie a voinţei sale de mântuire universală. Din primul moment, Lucrarea era universală, catolică. Nu venea pe lume pentru a soluţiona problemele concrete ale Europei anilor douăzeci, ci pentru a spune bărbaţilor şi femeilor din toate ţările, de orice condiţie, rasă, limbă, sau din orice mediu – şi de orice stare: celibatari, căsătoriţi, văduvi, preoţi – că îl pot iubi şi sluji pe Domnul, fără a înceta să trăiască făcând munca lor obişnuită, cu familia lor, în variatele lor relaţii sociale fireşti.

Cum s-a întemeiat? Fără nicio resursă omenească. Eu nu aveam decât douăzeci şi şase de ani, harul Domnului şi bună dispoziţie. Lucrarea s-a născut micuţă: nu era decât rezultatul dorinţei unui tânăr preot care se străduia să facă aşa cum îi cerea Domnul.

Mă întrebaţi de jaloanele ei. Pentru mine, este un reper fundamental în cadrul Lucrării orice moment, orice secundă în care, prin intermediul Opus Dei, un suflet se apropie de Domnul, devenind astfel un frate şi mai bun pentru celorlalţi fraţi, semenii lui.

Poate doriţi să vă vorbesc despre punctele cruciale sub aspect cronologic. Cu toate că nu sunt cele mai importante, vă voi da din memorie câteva date, mai mult sau mai puţin aproximative. Încă din primele luni ale anului 1935, totul era pregătit pentru a lucra în Franţa, şi anume la Paris. Însă au survenit mai întâi războiul civil spaniol şi apoi cel de al doilea război mondial şi a trebuit să fie amânată expansiunea Lucrării. Întrucât această dezvoltare era necesară, amânarea a fost minimă. Încă din 1940 s-a început activitatea în Portugalia. Aproape în același timp cu sfârşitul ostilităţilor, după câteva călătorii din anii anteriori, se încep activităţile şi în Anglia, Franţa, Italia, Statele Unite, Mexic. Mai târziu, expansiunea are un ritm progresiv: din 1945 şi 1950, în Germania, Olanda, Elveţia, Argentina, Canada, Venezuela şi restul ţărilor europene şi americane. În acelaşi timp, activitatea se extinde în alte continente: în nordul Africii, Japonia, Kenya şi alte ţări din Africa de Est, Australia, Filipine, Nigeria etc.

Îmi face plăcere să reamintesc de asemenea, ca date capitale, îndeosebi nenumăratele ocazii în care dragostea Suveranilor Pontifi pentru Opera noastră s-a manifestat într-un mod concret. Eu locuiesc la Roma din 1946, şi astfel i-am putut cunoaşte pe Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, şi am putut sta de vorbă cu ei. Am simţit întotdeauna din partea lor dragostea unui părinte.

S-ar putea crede cumva că, până acum, Opus Dei a fost favorizată de entuziasmul primilor membri, cu toate că acum sunt multe mii de membri. Există vreo măsură care să garanteze continuitatea Lucrării împotriva riscului unei posibile diminuări a fervorii şi avântului de la început, risc propriu oricărei instituţii?

Lucrarea nu se bazează pe entuziasm, ci pe credinţă. Anii începuturilor – ani îndelungaţi – au fost foarte grei, atunci se vedeau doar dificultăţi. Opus Dei a mers mai departe, prin harul divin şi prin rugăciunea şi jertfa înaintaşilor, fără mijloace materiale. Exista doar tinereţe, bunăvoinţă şi dorinţa de a împlini voia Domnului.

De la început, arma Lucrării a fost întotdeauna rugăciunea, viaţa plină de abnegaţie, renunţarea tăcută la tot ce înseamnă egoism, pentru slujirea sufletelor. Cum vă spuneam înainte, la Opus Dei vin oameni să primească un spirit care determină tocmai dăruirea totală, continuându-se munca profesională din dragoste pentru Domnul şi pentru creaturile lui prin El.

Garanţia că nu este vorba de o diminuare a fervorii şi avântului iniţial este că fiii mei nu pierd niciodată acest spirit. Eu ştiu că operele omeneşti se deteriorează cu timpul, dar nu la fel se întâmplă cu operele divine, doar dacă nu cumva le degradează oamenii. Numai când se pierde impulsul divin urmează degradarea, decăderea. În cazul nostru se vede limpede Providenţa Domnului care – într-un timp atât de scurt, patruzeci de ani – face ca oameni obişnuiţi, egali cu ceilalţi de naţionalităţi foarte diverse, să primească această vocaţie divină specifică şi să acţioneze în conformitate.

Scopul Lucrării, repet încă o dată, este sfinţirea fiecăruia dintre membrii săi, bărbaţi şi femei, care îşi păstrează mai departe acelaşi loc pe care îl ocupau înainte în lume. Dacă cineva nu vine la Opus Dei pentru a fi sfânt, în ciuda neajunsurilor – adică în ciuda propriilor cusururi şi greşeli personale -, va pleca neîntârziat de aici. Cred că sfinţenia atrage sfinţenie, şi-l rog pe Domnul ca în Opus Dei să nu lipsească niciodată această convingere profundă, această viaţă de credinţă. Cum vedeţi, nu ne încredem exclusiv în garanţii omeneşti sau juridice. Operele inspirate de Domnul se mişcă în ritmul harului său. Singura mea reţetă este aceasta: să fim sfinţi, să dorim să fim sfinţi, cu sfinţenie personală.

Sunt căsnicii în care femeia – din motive diferite – este separată de bărbat, aflându-se în situaţii degradante şi de nesuportat. În aceste cazuri, le este greu să accepte indisolubilitatea legăturii matrimoniale. Aceste femei, separate de soţ, se plâng că li se refuză posibilitatea de a-şi întemeia alt cămin. Ce aţi răspunde cu privire la aceste situaţii?

Aş spune acestor femei, înţelegându-le suferinţa, că pot vedea şi în această situaţie Voia Domnului, care nu este niciodată crud, pentru că este un Părinte plin de dragoste. Este posibil ca, pentru o anumită perioadă, situaţia să fie deosebit de dificilă, însă, dacă apelează la Domnul şi la binecuvântata sa Maică, harul lor le va fi de ajutor.

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale nu este un capriciu al Bisericii, şi nici măcar o simplă lege pozitivă ecleziastică: este o lege naturală, de drept divin, şi răspunde perfect naturii noastre şi ordinii supranaturale a harului. De aceea, în imensa majoritate a cazurilor, este o condiţie indispensabilă pentru fericirea soţilor, pentru siguranţa spirituală a copiilor. Şi întotdeauna – chiar în acele cazuri dureroase de care am vorbit – acceptarea întocmai a Voinței Domnului aduce cu sine o profundă satisfacţie, ce nu poate fi înlocuită cu nimic. Nu este un fel de remediu sau o consolare: este esenţa vieţii creştine.

Dacă aceste femei au deja copii în îngrijire, trebuie să vadă în aceasta o exigenţă permanentă de dăruire drăgăstoasă, maternă, cu totul necesară, pentru a suplini în sufletele lor neajunsurile unui cămin împărţit. Şi trebuie să înţeleagă cu generozitate că această indisolubilitate, care pentru ele presupune sacrificii, este în cea mai mare parte a familiilor o apărare a integrităţii, ceva ce înnobilează dragostea soţilor şi îi fereşte pe copii să se simtă neajutoraţi.

Această uimire faţă de aparenta asprime a preceptului creştin al indisolubilităţii nu este nouă: Apostolii s-au mirat când Isus l-a adeverit. Poate părea o povară, un jug: dar însuşi Cristos a spus că jugul său este blând şi povara uşoară.

Pe de altă parte, chiar recunoscând inevitabila gravitate a unor situaţii destul de numeroase – care, în nu puţine cazuri, s-ar fi putut şi ar fi trebuit să fie evitate -, este necesar să nu se dramatizeze prea mult. Viaţa unei femei în aceste condiţii este realmente mai grea decât cea a altei femei maltratate sau decât a cuiva copleşit de una din marile suferinţe fizice sau morale pe care le scoate în cale existenţa?

Ceea ce provoacă într-adevăr nefericirea unei persoane – şi chiar a unei întregi societăţi – este căutarea frenetică a bunăstării, încercarea necondiţionată de a elimina tot ce este supărător. Viaţa prezintă mii de faţete, de situaţii extrem de diverse, unele dificile, altele doar în aparenţă uşoare. Fiecare din ele comportă propriul său har, este o chemare deosebită a Domnului: o ocazie inedită de a munci, de a aduce dovada divină a carităţii. L-aş sfătui pe cel care se simte copleşit de o situaţie dificilă să încerce să uite puţin de propriile probleme, pentru a se ocupa de problemele celorlalţi: procedând astfel, va fi mai împăcat şi, mai cu seamă, se va sfinţi.