Lista numerelor

Alegerea divină are ca semn și exigența propria-ti sfințenie.

Dacă răspunzi la chemarea pe care Domnul ți-a făcut-o, viața ta — sărmana ta viața! — va lăsa în urmă o brazdă largă și adâncă, luminoasă și rodnica, o brazdă eternă și divină.

În fiecare zi trebuie să te simţi obligat de a da o pildă de sfinţenie. — Da, de sfinţenie! Ceea ce nu vrea câtuşi de puţin să însemne să faci ceva neobişnuit, ci numai să lupţi în viaţa ta lăuntrică şi în împlinirea eroică, desăvârşită a datoriei tale.

Sfinţenia nu constă în a face lucruri mari. Ea este mai înainte de toate o luptă pentru ca, în domeniul supranatural, viaţa să nu se stingă: pentru tine constă în a te mistui până la ultima fibră, slujind pe Dumnezeu în locul cel de pe urmă… sau cel dintâi: acolo unde te va trimite El.

Domnul Cristos nu s-a mulţumit doar să ne spună că ne iubeşte: El ne-a şi arătat-o prin faptele sale şi prin întreaga sa viaţă.— Și tu?

Dacă-L iubești pe Domnul trebuie „în mod necesar“ să simți binecuvântata povară a sufletelor pe care trebuie să le aduci la Dumnezeu.

Pentru cine vrea să trăiască în Iubirea cea mare nu există cale de mijloc, aceasta e calicie, socoteală rea și păgubitoare.

Iată ce îţi recomand pentru calea ta de creştin: rugăciune, penitenţă, muncă neobosită, întru îndeplinirea plină de dragoste a datoriei tale.

— Dumnezeul meu, învață-mă să iubesc!

— Dumnezeul meu, învață-mă să mă rog!

Umili, perseverenți în rugăciune, drepți în purtare și cinstiți în deprinderile noastre trebuie să-I cerem lui Dumnezeu credința, speranța și mila.

Nu știi cum sa-mi mulțumești pentru această sfântă râvnă care ți-a cuprins sufletul, mi-ai spus tu. — Iar eu o să-ți răspund imediat că nu eu, ci Duhul Sfânt face ca inima să se înfioare. — Iubește-L deci, caută tovărășia sa. — În felul acesta Îl vei iubi mai mult și mai bine și-I vei mulțumi că ți-a luat în stăpânire sufletul ca să-ți dea în dar viața lăuntrică.

Un țel al luptei tale: sfânta Jertfă de pe altar să devină centrul și izvorul vieții tale lăuntrice; și ziua ta întreagă va fi o preamărire adusă lui Dumnezeu (prelungire a Liturghiei ascultate, pregătire pentru cea următoare), cult ce se va manifesta prin rugăciuni, prin vizitarea Sfântului Sacrament, prin oferirea muncii tale de zi cu zi și a vieții tale de familie.

Dumnezeu ți-a arătat limpide rostul tău în mijlocul lumii. Or, tu m-ai asigurat că foarte adesea ai privit cu invidie (mărturisindu-mi în același timp că nu era în fond decât pură facilitate), fericirea de a rămâne un necunoscut care trudește printre cei din urmă ignorat de toți… în afară de Dumnezeu și de tine!

— Și acum, afară de ideea de a te duce să evanghelizezi Japonia, te gândești la o viață ascunsă și plină de suferințe. Presupunând că te-ai elibera de alte obligații firești și foarte sfinte, dacă ai încerca să te „ascunzi“ într-o instituție religioasă oarecare, fără ca aceasta să fie vocația ta, ai fi mai fericit? Nu, căci nu ai avea liniște, fiindcă ai îndeplini voința ta și nu pe aceea a lui Dumnezeu.

— „Vocația“ ta ar merita atunci alt nume: dezertare; și aceasta nu ar fi rezultatul vreunei inspirații divine, ci numai frica omenească față de lupta care se apropie. Și de teama aceasta… nici vorbă.

Viaţa onestă, sfânta puritate, se lovesc de o mare dificultate, la care toți suntem expuși: primejdia îmburghezirii în viața spirituală sau în viața profesională. Și cei pe care Dumnezeu i-a chemat la căsătorie sunt de asemenea expuși la această primejdie: să trăiască asemeni unor celibatari, ca persoane egoiste, fără iubire.

— Combate riscul de la rădăcină, fără a-ți acorda nici un fel de concesie.

Pentru a-ți învinge senzualitate — într-atâta este adevărat că avem mereu de suportat măgărușul acesta care este trupul nostru — trebuie ca în fiecare zi să te supui cu generozitate la mici mortificări; uneori va trebui să faci unele mai mari; și ai datoria de a păstra în tine prezența lui Dumnezeu care nu încetează niciodată să te privească.

Castitatea nu se poate limita numai la evitarea căderii, a ocaziei rele… Ea nu poate fi în nici un caz o negare rece, matematică.

— Castitatea este o virtute și, în această calitate, trebuie să crească și să se perfecționeze: ai devenit măcar conștient de aceasta? Trebuie să fii cast, împingând virtutea aceasta până la eroism.

Buna mireasmă a lui Cristos — "bonus odor Christi" — este și cea a vieții noastre pure, repet, cea a castității, fiecare după starea sa, cea a sfintei purități, afirmare plină de bucurie; ceva ferm și delicat totodată, o finețe care merge până la a izgoni din limbajul nostru cuvintele necuviincioase, căci ele nu pot să placă lui Dumnezeu

Obişnuieşte-te să le mulţumeşti dinainte Îngerilor păzitori… spre a-i obliga mai mult să-ţi fie de ajutor.

Ca și în vremurile de demult, ar trebui să putem spune de fiecare creștin că este „purtător de de Dumnezeu“.

— Poartă-te astfel ca să ți se poată da acest titlu admirabil.

Gândește-te la ce s-ar întâmpla dacă noi, creștini, nu am mai voi să trăim ca niște creștini… și astfel îndreaptă-ți purtarea!

Obişnuieşte-te să-L vezi pe Domnul în fiecare eveniment, în fiecare împrejurare. Vei ști să profiți de tot ce ți se întâmpla ca să-L iubești tot mai mult pe Dumnezeu și simți tot mai mult dorința de a-I fi pe plac, pentru că El ne așteaptă mereu și ne oferă posibilitatea de a pune continuu în aplicare această hotărâre pe care am luat-o: „serviam“, te voi sluji!

Reînnoiește-ți în fiecare zi dorința eficace de a te schimba, de a te uita pe tine, de a înainta „in novitate sensu“ înspre o viață reînnoită, substituind întregii noastre mizerii măreția veșnică și ascunsă a lui Dumnezeu.

Doamne!, fă-mă să-Ți aparțin într-atât încât cele mai sfinte sentimente să nu poată pătrunde în inima mea decât trecând prin Inima ta rănită.

Străduiește-te să fii delicat, să fii o persoană bine crescută. Nu fi grosolan! — Mereu delicat, ceea ce nu vrea să înseamnă afectare.

Să fii sfânt! Un fiu al lui Dumnezeu are datoria să exagereze în exercitarea virtuții, dacă se poate exagera în privința aceasta… Oamenii se vor privi atunci în El ca într-o oglindă și numai dacă el țintește foarte sus, vor ajunge și ceilalți pe la mijloc.

Să nu te simţi ruşinat când descoperi că ai în inimă „fomes peccati“, această înclinare spre rău care te va însoţi atâta timp cât vei trăi, întrucât nimeni nu este scutit de povara aceasta.

Nici o ruşine! Domnul, care este atotputernic şi milostiv ne-a dat toate mijloacele necesare spre a domina această înclinare: sacramentele, viaţa de evlavie, truda ta, dacă o sfinţeşti.

— Recurge cu perseverenţă la aceste mijloace, fiind gata să începi şi să reîncepi fără a te descuraja.

Doamne, scapă-mă de mine însumi!

Un apostol care nu practică în mod obișnuit, metodic, rugăciunea ajunge să cadă în lâncezeală… și încetează să mai fie apostol.

Doamne! Începând de acum fă ca să nu mai fiu „eu“, ci acel „altul“ pe care îl vrei Tu!

— Fă să nu refuz nimic din ceea ce-mi vei cere! Să mă pot ruga! Să pot să sufăr! Nimic să nu mă preocupe în afara slavei Tale! Să simt mereu prezența ta.

Fă să-L iubesc pe Tatăl și să te doresc pe Tine, Isuse al meu, într-o permanentă comuniune. Fie ca Duhul Sfânt să-mi înflăcăreze sufletul!

„Meus es tu“ — tu ești al Meu, Domnul ți-a spus-o.

— Acest Dumnezeu, care este numai frumusețe, înțelepciune, măreție și bunătate, să te gândești că El ți-a spus ție că ești al Lui!… și că tu nu știi cum să-I răspunzi!

Nu te mira dacă în viața ta simți această apăsare de care vorbea Sfântul Paul „văd că este o altă poruncă în mădularele mele care este contrară poruncii spiritului meu“.

— Amintește-ți atunci că ești al lui Cristos și îndreaptă-te către Maica lui Dumnezeu, care este Maica ta: nici unul din ei nu te va părăsi.

Primește sfaturile ce ți se dau în direcție spirituală ca și cum ar veni de la însuși Isus Cristos.

Mi-ai cerut un sfat care să te ajute să învingi în bătăliile tale de zi cu zi; eu ți-am răspuns: când îți vei deschide sufletul povestește în primul rând ceea ce nu ai vrea să se știe. Astfel diavolul va fi mereu învins.

Demonul mut — cel despre care ne vorbește Evanghelia —, va strica totul dacă reușește să pătrundă în sufletul tău. În schimb, totul se aranjează dacă este respins pe dată; înainta-vei plin de bucurie și totul va merge bine.

— Ia această fermă hotărâre: să fii de o „extremă sinceritate“ în viața ta lăuntrică, dar ca persoană cu tact și bună creștere… iar aceasta sinceritate să fie spontană.

Iubește pe cel care se îngrijește de sufletul tău și caută ajutorul lui. Deschide-ți inima pe față, complet — arat-o putredă, dacă este putredă! Fii sincer și dorește să te vindeci, altfel acel putregai nu va dispare niciodată.

Dacă ai recurs la o persoană care nu-ți poate curăța decât superficial plaga… ești doar un laș, pentru că în fond vii la ea ca să ascunzi adevărul, în detrimentul tău.

Să nu-ţi fie frică niciodată să spui adevărul, dar nu uita că uneori este mai bine să taci din iubire pentru aproapele. Şi să nu taci niciodată din neglijenţă, din uşurinţă sau din laşitate.

Dacă știi cum să-i iubești pe ceilalți și răspândești în jurul tău această afecțiune care este caritatea lui Cristos, plină de finețe și de atenții delicate — atunci voi toți veți putea să vă bizuiți unul pe celălalt. Iar acela care se va simți pe punctul de a cădea, se va simți sprijinit — și antrenat — de această forță fraternă, ca să rămână fidel lui Dumnezeu.

Exersează-ţi spiritul de umilinţă prin nimicuri ce dovedesc bunătatea. Ai pentru toţi preocuparea de a le face plăcut drumul sfinţeniei în mijlocul lumii: un zâmbet va fi uneori cea mai bună exprimare a spiritului tău de penitenţă.

Zi după zi, ca suflet generos, trebuie să înveţi să renunţi la dorinţele tale, rămânând voios şi discret, pentru a-i sluji pe ceilalţi şi pentru a le face viaţa agreabilă.

— A acţiona astfel este adevărata caritatea a lui Cristos.

Oriunde te-ai afla trebuie să te străduieşti să răspândeşti în jurul tău această „voie bună“ — această bucurie— care este rodul vieţii interioare.

Îţi recomand un exerciţiu de umilinţă foarte interesant: fă astfel încât conversaţia ta să nu se învârtă în jurul persoanei tale.

Îți ofer un mijloc bun de a-ți face examenul de conștiință:

— Am primit eu astăzi ca mijloc de ispășire contrarietățile care mi-au venit din mâna lui Dumnezeu? Și pe cele care mi le-au pricinuit colegii prin caracterul lor? Și pe cele care provin din propria mea nimicnicie?

— Am reușit eu să ofer Domnului ca pe o ispășire durerea pe care o simt atât de des de a-L fi ofensat? I-am oferit eu rușinea care mă face să roșesc lăuntric când mă simt umilit de încetineala cu care înaintez pe drumul virtuții?

Mortificări obișnuite, repetate: da, dar nu manii…

— Nu este necesar ca aceste mortificări să fie mereu aceleași: ceea ce este statornic, obișnuit, cele cu care ne-am obișnuit fără să ne fi legat de ele, iată adevăratul spirit de mortificare.

Vrei să mergi pe urma pașilor lui Cristos; vrei să îmbraci haina lui, să te identifici cu Isus. Fă deci în așa fel încât credința ta să fie activă, să fie bazată pe sacrificiu, pe lucrări de slujire. Și lasă de o parte tot ceea ce ar putea să te împiedice.

Sfințenia e mlădioasă ca mușchii bine exersați. Cel ce vrea să devină sfânt se îngrijește ca în timpul în care face un lucru ce-l mortifică, să nu facă, în măsura în care nu Îl ofensează pe Dumnezeu, un alt lucru care să-l coste tot atât și Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru această posibilitate. Dacă am proceda într-altfel, am risca să devenim creștini rigizi, fără viață, asemenea unor marionete. Or, sfințenia nu are rigiditate: ea știe să zâmbească, să cedeze, să aștepte. Ea este vie: plină de viață supranaturală.

Mamă, nu mă părăsi! Fă să mă duc în întâmpinarea Fiului tău; fă să-L găsesc pe Fiul tău; fă să-L iubesc pe Fiul tău… din toată fiinţa mea!

— Adu-ţi aminte, Fecioară Marie, adu-ţi aminte!

Când vederea ni se tulbură, când privirile noastre își pierd claritatea, atunci simțim nevoia de a merge înspre lumină. Și Isus ne-a spus că El este lumina lumii și că a venit să vindece pe cei bolnavi.

Iată de ce trebuie să faci în așa fel încât necazurile, căderile tale — dacă Domnul le îngăduie — să nu te depărteze de Cristos, ci, dimpotrivă, să te apropie de El!

Din pricina slăbiciunii mele mi s-a întâmplat să mă plâng unui prieten că Isus părea că trece pe lângă mine, că mă lasă singur.

— Am reacționat imediat printr-un act de căință plin de încredere: nu, nu este adevărat, Iubirea mea! Eu sunt cel care, fără îndoială, m-am îndepărtat de Tine. Doamne, n-o voi mai face niciodată!

Câtă ticăloșie în purtarea mea și câtă infidelitate față de har!

— Maica mea, scăparea păcătoșilor, roagă-te pentru mine: fă ca niciodată să nu mai pun vreo piedică la lucrarea lui Dumnezeu în sufletul meu.

Să fi fost atât de aproape de Cristos atâția ani… și cu toate acestea atât de păcătos!

— Oare nu-ți smulge hohote de plâns apropierea lui Isus de tine?

Adevărata bucurie nu-mi lipsește, dimpotrivă… Și totuși, fiind conștient de propria mea josnicie, este normal să strig ca Sfântul Paul: nenorocit ce sunt!

— Astfel cresc dorințele de a înlătura o dată pentru totdeauna bariera pe care o pune Eul.

Nu te înspăimânta şi nu te descuraja când îţi vei descoperi erorile… şi ce erori! Luptă ca să le înlături. Şi câtă vreme vei lupta să fii convins că este bine pentru tine să simţi aceste slăbiciuni: altfel n-ai decât un orgolios… şi orgoliul îndepărtează de Dumnezeu.

Rămâi uluit de bunătatea lui Dumnezeu, fiindcă Cristos vrea să trăiască în tine…, chiar atunci când ai să simți apăsarea bietei tale slăbiciuni, a acestei sărmane cărni, a acestei josnicii, a acestui biet lut din care ești plămădit.

Și tocmai atunci răsună în tine această chemare a lui Dumnezeu: Isuse Cristoase, — El care este Dumnezeu, care este om. El mă înțelege și mă ascultă pentru că El este Fratele și Prietenul meu.

În viața ta ești mulțumit, ești foarte fericit, chiar dacă simți uneori gheara tristeții. Și chiar dacă simți aproape obișnuit un fond real de amărăciune.

— Această bucurie și această neliniște pot coexista, fiecare în „omul“ ei: cea dintâi în omul nou, cealaltă în omul vechi.

Umilința apare din cunoașterea lui Dumnezeu și din cunoașterea de sine.

Doamne, Îți cer un dar: Iubirea… o iubire care să mă purifice — și încă un alt dar: să mă cunosc, ca să umplu de smerenie.

Sunt sfinți cei care luptă până la sfârșitul vieții: cei care știu să se ridice mereu după căderi sau după poticniri, spre a pleca din nou vitejește la drum, smeriți, plini de iubire și plini de speranță.

Dacă erorile tale te fac mai umil, dacă te aduc să cauți cu mai multă energie sprijinul brațului divin, vor fi atunci pentru tine o cale de sfințenie: „felix culpa“ — fericită vină!, cântă Biserica.

Rugăciunea — chiar și a mea! — este atotputernică.

Umilința îndeamnă pe fiecare suflet să nu se descurajeze în fața propriilor erori.

Adevărata umilință… ne face să cerem iertare!

Invocă pe Domnul, implorându-L să-Ți acorde acel spirit de penitență propriu celui care știe să se învingă în fiecare zi și, plin de abnegație, îi oferă mereu, în tăcere, această lupta.

În rugăciunea ta, când vei simți slăbiciunea trupului, spune și repetă cuvintele acestea: Doamne, dă Crucea ta acestui sărman trup care se ostenește și se împotrivește!

Câtă dreptate avea acel preot când te îmboldea cu aceste cuvinte: „Isus mi-a iertat cu atâta generozitate multele mele păcate în pofida ingratitudinii mele. Și dacă multe păcate i-au fost iertate Maria Magdalena pentru că iubise mult, mie, căruia mi-au fost și mai mult iertate, cât de mare trebuie să-mi fie dragostea!

— „Isuse, vreau să merg până la nebunie și până la eroism! Cu harul tău, Doamne, chiar dacă ar trebui să mor pentru Tine, nu Te voi mai părăsi niciodată“.

Lazăr a înviat pentru că a auzit vocea lui Dumnezeu: și de îndată a dorit să iasă din starea în care se afla. Dacă nu ar fi „voit“ să miște, ar fi murit din nou.

De luat această hotărâre sinceră: să am mereu credință în Dumnezeu; să-mi pun mereu speranța, mereu iubirea în Dumnezeu… El care nu ma părăsește niciodată, chiar dacă noi suntem tot așa de morți ca și Lazăr.

Oare nu admiri acest minunat paradox inerent condiției de creștin: propria noastră mizerie este cea care ne împinge să ne refugiem în Dumnezeu, să ne „îndumnezeim“. Și cu El putem totul.

Când vei cădea, când te vei simți strivit sub povara mizeriilor tale, spune și repetă cu neclintită speranță: Doamne, vezi-mă cât sunt de bolnav; Doamne, Tu care, din dragoste, ai murit pe Cruce pentru mine, vino să mă vindeci!

— Ai încredere, insistă în privința aceasta: perseverează recurgând la inima sa preaiubitoare. Ca și leprosului din Evanghelie, El îți va reda sănătatea.

Pătrunde-te de încredere în Dumnezeu: nutrește în fiecare zi, cu și multă profunzime, marea dorință de a nu te îndepărta vreodată de El.

O, Preacurată Fecioară! O, Maica Mea! Nu mă părăsi! Vezi cum se umple de lacrimi biata mea inimă. — Nu vreau să-L supăr pe Dumnezeul meu!

— Ştiu bine, şi cred că n-o voi uita niciodată: nu valorez nimic; cât mă apasă nimicnicia şi singurătatea mea! Dar… nu sunt singur: O, tu Dulcea mea Doamnă, şi Tu, Doamne, Tatăl meu, nu mă părăsiţi!

— În faţa împotrivirii cărnii şi a motivelor diabolice care se ridică în contra credinţei mele, Îl iubesc pe Isus Cristos şi cred: Iubesc şi Cred!

Urmează sfatul Sfântului Paul: „Hora est iam nos de somno surgere!“ — Acum a sosit ceasul trudei! — De a trudi lăuntric pentru edificarea sufletului tău; iar în afară, la edificarea împărăției lui Dumnezeu.

Căit, îmi spui: „câte slăbiciuni descopăr în mine! Turpitudinea mea și povara simțurilor sunt atât de mari încât pare că n-am făcut nimic să mă apropii de Dumnezeu. Trebuie să o iau iar de la început: oh, Doamne! sunt mereu la început. Voi încerca totuși, din tot sufletul, să fac în fiecare zi câte un efort.

— Fie ca El să-ți binecuvânteze aspirațiile.

Părinte, mi-ai spus: am în trecutul meu multe, foarte multe rătăciri.

— Știu, ți-am răspuns. Dar Domnul Dumnezeul nostru știe tot și tine și El seama de aceasta. El nu-ți cere decât umilința de a le recunoaște și de a lupta pentru îndreptare, ca să-L poți sluji mai bine cu fiecare zi, printr-o viață interioară mai intensă, în continuă rugăciune, cu pietate, și folosind mijloacele adecvate sfințirii muncii tale.

De-ai putea dobândi însușirile măgarului! — căci ai vrea să le ai, nu-i așa? — umil, rezistent la muncă și perseverent; încăpățânat, fidel și, atunci când are un stăpân bun, recunoscător și ascultător.

Sunt cu totul de părerea ta: „ei“ sunt cei care trebuie să te preocupe. Dar cea dintâi preocupare a ta trebuie să se îndrepte către tine însuți, către viața ta lăuntrică. Altfel nu le vei putea fi util.

Cât te costă această umilință pe care ți-o sugerează Duhul Sfânt! Privește îndelung un Crucifix… și vei sfârși prin a îndrăgi această ispășire.

A fi răstignit pe Cruce! Această aspirație venea adesea ca o nouă lumină în cugetul, în inima și pe buzele acestei ființe.

— A se răstigni pe Cruce? Cât este de greu, își spunea ea. Și totuși știa foarte bine calea: „agere contra“ — a renunța la sine. De aceea implora: ajută-mă Doamne, ajută-mă!

Când ne așezăm pe Golgota, acolo unde a murit Isus, experiența păcatelor noastre personale trebuie să ne facă să suferim și să luăm o hotărâre mai matură și mai profundă de a nu-L mai supăra vreodată.

Așa cum se cioplește o piatră sau un lemn, cu fiecare zi mai mult și în spirit de penitență, trebuie netezite asperitățile, eliminând defectele din viața noastră personală, prin mici mortificări. Acestea sunt de două feluri: mortificări active — pe care le căutăm, ca pe niște floricele pe care le culegem de-a lungul zilei, și mortificări pasive, care vin din afară și pe care ne costă ca să le acceptăm. Apoi Isus Cristos adaugă ceea ce lipsește.

— Ce minunat Crucifix vei deveni dacă răspunsul tău va fi mărinimos, plin de bucurie și total.

Domnul, cu brațele deschise, cere în fiecare zi milostenie iubirii tale.

Apropia-te de Isus, mort pentru tine, apropia-te de această Cruce profilată pe vârful Golgotei… Dar apropia-te cu sinceritate, cu acea reculegere interioară, semn al înțelepciunii creștine, pentru ca evenimentele divine și umane ale Pătimirii să pătrundă în sufletul tău.

Trebuie să acceptăm mortificarea cu sentimentele lui Isus Cristos din timpul Sfintei Sale Patimi.

Mortificarea este premisa necesară oricărui apostolat precum și a aplicării oricărui apostolat.

Spiritul de penitență constă în principal în a profita de numeroasele lucruri mărunte — acțiuni, renunțări, sacrificii, servicii — pe care le întâlnim zilnic în calea noastră. Și cum s-o facem? Prin acte de iubire și de căință sau prin mortificări; să alcătuim un frumos buchet până la finele zilei, o prea frumoasă jerbă pe care s-o oferim lui Dumnezeu!

Cel mai bun spirit de sacrificiu este perseverență în lucrarea începută: fie că o facem sau nu cu plăcere.

Supune încuviințării directorului tău spiritual mortificările pe care ți le-ai propus, ca el să le modereze.

— Asta nu implică neapărat diminuarea lor ci și mărirea lor dacă El o va considera oportună. Dar oricum va fi, primește!

Sfințenia se obține cu ajutorul Duhului Sfânt. — El, care vine să se sălășluiască în sufletele noastre — prin harul care ne e dăruit în sacramente, precum și printr-o continuă luptă ascetică.

Fiule, să nu ne facem iluzii! Nu voi înceta să repet: tu și eu va trebui mereu să ne luptăm — da, mereu, până la sfârșitul vieții noastre. Și astfel vom sfârși prin a iubi pacea și vom da pace și vom primi răsplata veșnică.

Nu te mulțumi să vorbești cu Paracletul, ascultă-L în rugăciune, dă-ți bine seama că trăirea în copilărie îți îngăduie să descoperi în profunzime că ești un copil al lui Dumnezeu și că astfel simți o iubire filială pentru Tatăl; amintește-ți bine că prin Maria ai ajuns la Isus, la El pe care Îl adori ca prieten, ca frate, ca îndrăgostit ce ești…

Când ai primit sfatul acesta, ai priceput ca până atunci știai că Sfântul Duh se afla în sufletul tău ca să-l sfințească… dar nu „înțeleși“ realitatea prezenței Sale. A fost necesară această sugestie: și acum simți Iubirea înăuntrul tău; și vrei să-L frecventezi, să fii prietenul, confidentul Său… să-I ușurezi munca pentru ca să netezească, să smulgă, să înflăcăreze…

Nu voi fi în stare s-o fac, credeai tu. Ascultă-L, insist. Îți va da puteri, va face totul dacă vrei, și tu o vrei! În rugăciunea ta numește-L: Oaspete Divin, Iubirea mea și spune-I: să știu să Te primesc, să-Ți ascult învățăturile și să mă înflăcărez, să Te urmez și să Te iubesc.

Ca să te apropii de Dumnezeu, ca să te înalți până la Dumnezeu, ai nevoie de aripile puternice și generoase ale Rugăciunii și Ispășirii.

Dacă vrei să eviți rutina în rugăciunile vocale, încearcă să le rostești cu dragostea pe care o pune prima dată în cuvintele sale cel care iubește… sau ca și cum ar fi ultima ocazie pe care ai avea-o de a te adresa Domnului Nostru.

Orgolios de a fi copilul Sfintei Maria? Dacă eşti cu adevărat, întreabă-te: de câte ori mi-am manifestat devoţiunea către Sfânta Fecioară de a lungul acestei zile, de dimineaţă şi până seara?

Am două motive printre altele, își spunea acel prieten, ca sa doresc să fiu pe placul Maicii Imaculate în toate sâmbetele și în ajunul sărbătorilor care îi sunt consacrate:

— Primul motiv este că noi care vrem să fim fii buni ai lui Dumnezeu, împinși poate de satana, nu dăm atenția ce se cuvine acestor zile consacrate Domnului Cristos și Maicii Sale.

— Al doilea motiv este că în duminici și în sărbătorile Sfintei Fecioare (care sunt prin tradiție sărbători la sate), oamenii, în loc să le consacre rugăciunii, le folosesc ofensând pe Isus, prin păcate publice și crime scandaloase — ca să ne convingem este destul doar să deschidem ochii.

— Și îți dai bine seama că aceste motive există din nenorocire mereu și că este necesar să aducem și noi o reparare.

Am înţeles întotdeauna rugăciunea creştinului ca pe o convorbire plină de iubire cu Isus, o convorbire care nu trebuie să se întrerupă, nici chiar în momentele în care suntem fiziceşte departe de tabernacol; într-adevăr, toată viața noastră este întrețesută cu aceste refrene de iubire umană transpuse pe planul divin… și să iubim, aceasta o putem, mereu.

Iubirea lui Dumnezeu pentru făpturile sale este atât de mare încât, dacă răspunsul nostru ar fi aceea ce ar trebui să fie, ceasurile noastre ar trebui să înceteze să mai meargă în timpul Sfintei Liturghii.

Unite cu vița, mlădițele cresc și rodesc.

— Ce trebuie să facem tu și eu? Să fim foarte uniți prin Pâine și Cuvânt cu Isus Cristos, care este vița noastră… spunându-I de-a lungul întregii zile cuvinte pline de afecțiune. Așa fac cei ce iubesc.

Iubește mult pe Domnul Cristos. Această voința presantă de a-L iubi trebuie să o întreții, s-o faci să crească în sufletul tău. Să-L iubești pe Dumnezeu acum chiar, când poate mulți dintre cei care-L ating cu mâinile lor nu-L iubesc, Îl maltratează, Îl neglijează.

Îngrijiți-vă mult de Domnul Cristos și în timpul Sfintei Liturghii și în timpul întregii zile!

Rugăciunea este cea mai puternică armă a creştinului. Rugăciunea este cea care ne face eficienţi, ne face fericiţi, rugăciunea ne dă toată forţa necesară pentru a duce la îndeplinire cele ce ne sunt cerute de Dumnezeu.

— Da, toată viaţa ta poate şi trebuie să fie o rugăciune!

Sfinţenia personală nu este o abstracţie, ci o realitate, divină şi umană totodată, care se manifestă prin actele de Iubire de zi cu zi.

Trebuie să trăiești în bună înțelegere cu ceilalți, trebuie să-i înțelegi, trebuie să fii fratele fraților tăi oamenii, trebuie să pui iubire — după cum spune misticul castilian — acolo unde nu este iubire, pentru ca să culegi iubire.

Nu suntem frați buni ai fraților noștri, oamenii, dacă nu suntem dispuși să ne comportăm în spirit de dreptate, chiar în cazul în care cei din jurul nostru vor interpreta greșit comportarea noastră și vor reacționa neplăcut.

Iubirea ta și slujirea Sfintei Bisericii nu pot să depindă de dorința de sfințenie personală a celor care o compun, chiar dacă dorim cu ardoare ca toți să atingă perfecțiunea creștină.

— Trebuie s-o iubești pe Mireasa lui Cristos, Maica, ta, pentru că ea va fi totdeauna pură, nepătată.

A lucra la sfințirea noastră personală, iată ceea ce se repercutează asupra sfințeniei unui mare număr de suflete și asupra sfințeniei Bisericii lui Dumnezeu.

Trebuie ca să te convingi că dat fiind faptul că Dumnezeu te iubește, că te ascultă, că-ți promite mărirea veșnică, ocrotit cum ești de mâna atotputernică a Tatălui din Cer, dacă vrei poți să devii puternic și gata să duci pretutindeni mărturie despre minunata, veridica sa doctrină.

Câmpul Domnului este fertil; sămânța sa este bună. De aceea, când în lumea aceasta apare neghina, să n-ai nicio o îndoială: înseamnă că oamenii nu i-au răspuns lui Dumnezeu. Și în primul rând creștinii care au adormit și au lăsat teren liber dușmanului.

— Nu te lamenta de aceasta: ar fi nefolositor. În schimb, examinează-ți propria conduită.

Iată un comentariu care m-a făcut să sufăr mult și care te va face să te gândești și la tine: „îmi explic foarte bine lipsa de rezistență față de niște legi infame, chiar și ineficacitatea acestei rezistențe, deoarece există foarte sus și foarte jos și la mijloc multe — într-adevăr multe! — oi ale lui Panurge“ ^*.

^*Panurge, unul din personajele principale din opera lui Rebelais (scriitor francez, 1494-1553), numită „Pantagruel“. Din răzbunare, Panurge aruncă o oaie a unui negustor în mare și toată turmă o urmează — de unde expresia „ca oile lui Panurge“, desemnând pe cei care fac un lucru din spirit de imitare (N. tr.).

Mânați de ura indestructibilă a satanei, dușmanii lui Dumnezeu și ai Bisericii sale se agită și se organizează neîncetat. Cu o exemplară perseverență își pregătesc planurile, își susțin școlile, șefii, agitatorii și printr-o acțiune deghizată, dar eficientă, își propagă ideile și presară în cămine și la locurile de muncă sămânța lor ce distruge orice idee religioasă.

— Câte n-ar trebui să facem, noi, creștinii ca să slujim pe Dumnezeul nostru și să respectăm mereu adevărul?

Să nu confunzi seninătatea cu lenea și delăsarea și întârzierea de a lua hotărâri sau de a studia niște probleme. Seninătatea însoțește totdeauna sârguința, această virtute atât de necesară pentru a considera problemele în curs și de a le rezolva fără întârziere.

Fiule, unde este Cristos pe care sufletele Îl caută în tine? În orgoliul tău? În dorințele tale de a te impune altora? În cele meschinării ale caracterului pe care nu vrei să le învingi în tine? În această încăpățânare?… Se află oare acolo Cristos? — Nu și nu!

— De acord: trebuie să ai o personalitate, dar a ta trebuie să tindă a se identifica cu cea a lui Cristos.

Îți propun o bună regulă de conduită pentru a trăi fraternitatea, spiritul de slujire: atunci când vei dispare, ceilalți să poată duce cu bine la capăt sarcina ta, pentru că vei fi știut să le transmiți experiența ta, fără a te face de neînlocuit.

În ciuda pasiunilor tale, asupra ta cade răspunderea sfințeniei, a vieții creștine și a eficacității celorlalți.

Nu ești o piesă izolată. Dacă te oprești, câte persoane poți imobiliza! Câtor oameni le poți aduce prejudicii!