Lista numerelor

«Felix culpa» – cântă Biserica… Binecuvântată să fie greşeala ta – îţi repet la ureche – dacă ţi-a servit ca să nu cazi din nou şi ca să îl înţelegi și să îl ajuți mai bine pe aproapele tău, care nu este dintr-o sămânţă mai proastă decât tine.

Se poate întâmpla ca, printre catolici, să fie unii care au puţin spirit creştinesc; sau care dau această impresie acelora cu care vin în contact, la un moment dat.

Dar dacă te-ai scandaliza de această realitate, ai da dovadă că tu cunoşti puţin mizeria omenească şi… propria ta mizerie. Mai mult, nu este nici drept şi nici loial ca să profiţi de slăbiciunile acestor puțini, pentru a defăima pe Cristos şi Biserica Sa.

Acela este plin de defecte! Bine… Dar, pe lângă faptul că oameni perfecţi nu se găsesc decât în Cer, şi tu îţi târăşti defectele tale şi, cu toate acestea, ceilalți te suportă, mai mult, te stimează, pentru că te iubesc cu dragostea pe care Isus Cristos le-a dăruit-o alor Săi, care aveau o mulțime de slăbiciuni!

– Învaţă această lecţie!

Te plângi: nu este înţelegător!… Eu am certitudinea că face tot ce poate pentru a te înţelege. Dar tu, când vei face, oare, un mic efort pentru a-l înţelege?

Sunt de acord, admit! Această persoană s-a purtat rău; comportarea ei este blamabilă şi nedemnă; se vede că acest om nu are cinste.

– Din punct de vedere omenesc, nu merită decât dispreţ! ai adăugat.

– Insist: te înţeleg, dar nu împărtășesc ultima ta idee; această viaţă meschină este sacră; Cristos a murit pentru a o răscumpăra. Dacă El nu a dispreţuit-o, cum poţi îndrăzni tu să o faci?

Dacă prietenia ta se înjoseşte până la a se face complice cu mizeriile altora, ea se reduce la o tristă conivenţă, care nu merită nici cea mai mică stimă.

Indulgenţa este proporţională cu autoritatea. Un simplu judecător trebuie să-l condamne – acordând, poate, circumstanţe atenuante – pe acuzatul care și-a recunoscut vinovăția. Puterea suverană a unei ţări acordă, uneori, o amnistie sau o grațiere. Dumnezeu iartă totdeauna sufletul care se căiește.

„Prin voi L-am văzut pe Dumnezeu, care a uitat de nebuniile și de jignirile mele şi m-a primit cu toată afecţiunea unui Tată”. Iată ce le-a scris alor săi, pocăit, un fiu risipitor al secolului XX, la reîntoarcerea în casa părintească.

„Cunosc pe unii şi pe unele care nu au forța nici măcar de a cere ajutor”, îmi spuneai tu, plin de dezgust şi de durere. – Nu trece pe lângă ei; voinţa ta de a te salva şi de a-i salva poate servi ca punct de plecare pentru convertirea lor. Mai mult, dacă te gândeşti bine, vei băga de seamă că şi ţie ţi s-a întins o mână.