Lista numerelor

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.

Nu vorbesc despre idealuri imaginare. Mă refer la o realitate foarte concretă, de importanţă capitală, capabilă să schimbe mediul cel mai păgân şi mai ostil şi să îl facă potrivit exigenţelor divine, aşa cum s-a întâmplat în acea primă perioadă a epocii mântuirii noastre. Ascultaţi aceste cuvinte ale unui autor anonim din acele timpuri, care rezumă astfel măreţia chemării noastre: Creştinii sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Trăiesc în lume, dar nu sunt lumeşti, aşa cum sufletul este în trup, dar nu este trupesc. Trăiesc în toate popoarele, aşa cum sufletul este în toate părţile trupului. Acţionează prin viaţa lor interioară, fără să se facă observaţi, aşa cum sufletul acţionează prin esenţa sa... Trăiesc ca nişte pelerini printre lucrurile trecătoare, în speranţa veşniciei cerurilor, la fel cum sufletul nemuritor trăieşte într-un înveliş muritor. Se înmulţesc de la o zi la alta sub persecuţii, la fel cum sufletul se înfrumuseţează mortificându-se... Şi nu le este permis creştinilor să-şi abandoneze misiunea în lume, la fel cum sufletului nu îi este permis să se separe voluntar de trup¹⁷.

De aceea am greşi drumul dacă nu ne-ar păsa de străduinţele temporale: acolo vă aşteaptă, de asemenea, Domnul; fiţi siguri că, prin intermediul împrejurărilor din viaţa obişnuită, comandate sau permise de providenţă în înţelepciunea sa infinită, noi, oamenii, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Nu vom atinge acest scop dacă nu ne vom strădui să terminăm cu bine însărcinarea noastră; dacă nu perseverăm în strădania muncii începute cu speranţă omenească şi supranaturală; dacă nu ne facem meseria la fel ca cei mai buni şi, dacă este posibil – cred că, dacă vrei cu adevărat, va fi aşa – mai bine decât cei mai buni, pentru că vom folosi toate mijloacele omeneşti onorabile şi mijloacele spirituale necesare, pentru a-i oferi Domnului nostru o muncă desăvârşită, făcută ca un filigran perfect.

Possumus²⁰!, putem învinge, de asemenea, în această bătălie, cu ajutorul Domnului. Să fiţi convinşi că nu este greu să transformi munca într-un dialog de rugăciune. Din momentul în care o oferiţi şi puneţi mâna la lucru, Dumnezeu deja ascultă, deja încurajează, deja dă un imbold. Atingem modul de a fi al sufletelor contemplative, în mijlocul muncii cotidiene! Pentru că ne invadează siguranţa că el ne priveşte, cerându-ne o nouă victorie: acest mic sacrificiu, acest surâs în faţa unei persoane inoportune, acest început cu treburile cele mai puţin plăcute, dar mai urgente, această grijă pentru detalii şi ordine, cu perseverenţă în îndeplinirea îndatoririi, când ar fi atât de uşor să o abandonăm, acest a nu lăsa pe mâine ce trebuie să terminăm azi: totul pentru a-i face plăcere lui, Tatălui nostru Dumnezeu! Şi, poate, deasupra mesei tale sau într-un loc discret, care nu atrage atenţia, dar care ţie îşi slujeşte ca deşteptător al spiritului contemplativ, vei pune un crucifix, care este pentru sufletul şi pentru mintea ta manualul din care înveţi lecţiile slujirii.

Dacă te hotărăşti – fără a face nimic ieşit din comun, în mijlocul ocupaţiilor tale obişnuite – să intri pe aceste drumuri de contemplaţie, imediat te vei simţi prieten al Învăţătorului, cu sarcina divină de a deschide cărările divine ale pământului pentru întreaga omenire. Da, cu această lucrare a ta vei contribui la extinderea împărăţiei lui Cristos pe toate continentele. Şi se vor succeda, una după alta, orele de muncă oferite de îndepărtatele naţiuni care se nasc pentru credinţă, de popoarele din Orient, împiedicate barbar să îşi practice în libertate credinţele, de ţările cu veche tradiţie creştină, unde pare că s-a întunecat lumina evangheliei şi sufletele se zbat în umbra ignoranţei. Atunci, ce valoare capătă această oră de muncă, această continuare cu încă o clipă, încă puţine minute, până la îndeplinirea sarcinii. Transformi, într-un mod practic şi simplu, contemplaţia în apostolat, ca o necesitate imperioasă a inimii, care pulsează la unison cu dulcea şi milostiva inimă a lui Isus, Domnul nostru.

Apostolat în viaţa obişnuită

Să urmărim acum acel alt pescuit, după patimile şi moartea lui Isus Cristos. Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţător şi a plâns cu umilă durere; cocoşul cu cântecul său i-a amintit avertismentele Domnului şi şi-a cerut iertare din adâncul sufletului. În timp ce aşteaptă, cuprins de remuşcări, promisiunea învierii, îşi face meseria şi merge la pescuit. În legătură cu acest pescuit, suntem întrebaţi deseori de ce Petru şi fiii lui Zebedeu s-au întors la meseria pe care o aveau înainte ca Domnul să îi cheme. Erau, de fapt, pescari când Isus le-a spus: Urmaţi-mă, şi vă voi face pescari de oameni. Celor surprinşi de acest comportament trebuie să li se răspundă că nu le era interzis apostolilor să îşi exercite profesia, fiind vorba despre un lucru legitim şi onest²⁴.

Apostolatul, această năzuinţă care îl mistuie pe dinăuntru pe creştinul obişnuit, nu este ceva diferit de îndatoririle de fiecare zi; se confundă cu însăşi această muncă, transformată în ocazia unei întâlniri personale cu Cristos. În această muncă, străduindu-ne umăr la umăr în aceeaşi trudă cu colegii, cu prietenii, cu rudele noastre, vom putea să-i ajutăm să ajungă la Cristos, care ne aşteaptă pe malul lacului. Înainte de a fi apostol, pescar. După apostol, pescar. Aceeaşi profesie dinainte, după aceea.

Ce se schimbă, atunci? Se schimbă faptul că în suflet – pentru că în el a intrat Cristos, aşa cum a urcat în barca lui Petru – se deschid orizonturi mai largi, mai multă dorinţă de slujire, şi o dorinţă de nestăpânit de a le vesti tuturor creaturilor magnalia Dei²⁵, lucrurile minunate pe care le face Domnul, dacă îl lăsăm să le facă. Nu pot să trec sub tăcere faptul că munca – să îi spun aşa – profesională a preoţilor este o funcţie publică şi divină, care îmbrăţişează exigent toată activitatea în aşa fel încât, în general, dacă un preot are timp pentru un alt lucru care nu este tocmai sacerdotal, poate fi sigur că nu îşi face datoria.

Simon Petru şi Toma, zis Geamănul, şi Natanael din Cana Galileii şi fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii săi se aflau împreună, Simon Petru le zice: Mă duc la pescuit. Ei răspund: Mergem şi noi cu tine. Ieşiră şi se urcară în barcă, dar în noaptea aceea nu prinseră nimic. Când se făcuse de acum dimineaţă, Isus veni pe ţărm²⁶.

Trece pe lângă apostolii săi, cu aceste suflete care i s-au dăruit lui: iar ei nu îşi dau seama. De câte ori nu este Cristos, nu lângă noi, ci în noi; şi trăim o viaţă atât de omenească! Cristos este aproape şi nu primeşte o privire plină de dragoste, un cuvânt de dragoste, o lucrare de râvnă a fiilor săi.

În plus: cine a zis că, pentru a vorbi despre Cristos, pentru a-i răspândi doctrina, ar trebui să se facă lucruri neobişnuite, ciudate? Trăieşte viaţa ta obişnuită; munceşte acolo unde eşti, încercând să îndeplineşti îndatoririle cerute de starea ta, să faci bine munca specifică profesiei sau meseriei tale, crescând, îmbunătăţindu-te, în fiecare zi. Fii loial, înţelegător cu ceilalţi şi exigent cu tine însuţi. Mortifică-te şi fii vesel. Acesta va fi apostolatul tău. Şi, fără să găseşti motivul, fiindcă sesizezi slăbiciunile tale, cei care te înconjoară vor veni la tine şi, într-o discuţie naturală, simplă – la ieşirea de la muncă, la o reuniune de familie, în autobuz, într-o plimbare, oriunde – veţi vorbi despre neliniştile care sunt în sufletele tuturor, deşi câteodată unii nu vor să îşi dea seama: le vor înţelege mai bine, când vor începe să îl caute cu adevărat pe Dumnezeu.

Roag-o pe Maria, regina apostolorum, să te ajute să te hotărăşti să fii părtaş la aceste dorinţe de a semăna şi de a pescui, care tresaltă în inima Fiului său. Te asigur că, dacă începi, vei vedea, ca pescarii din Galileea, barca plină. Şi pe Cristos pe mal, care te aşteaptă. Pentru că pescuitul este al său.