Lista numerelor

Sunt suficiente câteva tuşe ale iubirii lui Dumnezeu care se întrupează, şi generozitatea lui ne atinge sufletul, ne aprinde, ne împinge cu duioşie spre o durere plină de căinţă pentru comportamentul nostru, meschin şi egoist în atâtea ocazii. Isus Cristos nu are nici o problemă să se coboare, pentru a ne ridica din mizerie la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai săi. Tu şi eu, dimpotrivă, deseori ne mândrim prosteşte cu darurile şi cu talentele primite, până la a le transforma în piedestal pentru a ne impune în faţa celorlalţi, ca şi cum meritul unor acţiuni, duse la capăt cu o perfecţiune relativă, ar depinde exclusiv de noi: Ce bun ai, fără să-l fi primit de la Dumnezeu? Dar dacă l-ai primit, la ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit⁷?.

Gândindu-ne la dăruirea lui Dumnezeu şi la nimicirea lui – vorbesc despre asta ca să medităm, gândindu-ne fiecare la sine însuşi –, deşertăciunea, vanitatea celui mândru apar ca un păcat oribil, tocmai pentru că pun persoana în extremă opoziţie cu modelul pe care Isus Cristos ni l-a arătat prin comportamentul său. Gândiţi-vă bine la asta: el s-a umilit, fiind Dumnezeu. Omul, încrezut în propriul său eu, vrea să se înalţe cu orice preţ, fără să recunoască faptul că este un vas făcut din lut ieftin.

Dumnezeu nu oboseşte să ierte

Avertizează Sfânta Scriptură că până şi dreptul cade de şapte ori¹⁹. De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, se cutremură sufletul meu de o puternică revărsare de dragoste şi de durere. Încă o dată vine Domnul în întâmpinarea noastră, cu această avertizare divină, pentru a ne vorbi despre milostivirea sa, despre duioşia sa, despre clemenţa sa, care nu se termină niciodată. Să fiţi siguri: Domnul nu vrea mizeriile noastre, dar le cunoaşte, şi contează tocmai pe aceste slăbiciuni ca să ne facem sfinţi.

O lovitură de dragoste, v-am spus. Îmi privesc viaţa şi, cu sinceritate, văd că nu sunt nimic, că nu valorez nimic, că nu am nimic, că nu pot nimic; mai mult, că sunt nimicul! Dar el este totul şi, în acelaşi timp, este al meu, iar eu sunt al lui, pentru că nu mă respinge, pentru că s-a dăruit pentru mine. Aţi văzut dragoste mai mare?

Şi o lovitură de durere, pentru că îmi revăd comportamentul, şi mă mâhnesc în faţa cumulului neglijenţelor mele. Îmi este suficient să examinez puţinele ore de când m-am trezit, pentru a descoperi atâta lipsă de dragoste, de răspuns credincios. Mă îndurerează cu adevărat acest comportament al meu, dar nu-mi fură pacea. Îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, şi îi expun cu claritate situaţia mea. Imediat primesc siguranţa asistenţei sale, şi aud în fundul inimii mele că el îmi repetă încet: Meus es tu! Al meu eşti²⁰!; ştiam – şi ştiu – cum eşti, înainte!

Nu poate fi altfel. Dacă alergăm în continuu să ne punem în prezenţa Domnului, va creşte încrederea noastră, văzând că dragostea sa şi chemarea sa rămân actuale: Dumnezeu nu oboseşte să ne iubească. Speranţa ne demonstrează că fără el nu vom reuşi să îndeplinim nici cea mai măruntă îndatorire; şi cu el, cu harul său, se vor cicatriza rănile noastre; ne vom învălui cu puterea lui pentru a rezista la atacurile inamicului, şi ne vom face mai buni. În rezumat: conştiinţa că suntem făcuţi din lut trebuie să ne slujească, mai presus de orice, în primul rând, pentru a afirma speranţa noastră în Isus Cristos.

Sufletele sunt ale lui Dumnezeu

Ceilalţi discipoli veniră cu barca, trăgând plasa cu peştii, deoarece nu era departe de uscat, ci ca la vreo două sute de coţi³¹. Imediat, pun peştele la picioarele Domnului, pentru că este al lui. Ca să învăţăm că sufletele sunt ale lui Dumnezeu, că nimeni de pe acest pământ nu poate să îşi atribuie această proprietate, că apostolatul Bisericii – vestirea sa şi realitatea mântuirii – nu se bazează pe prestigiul unor persoane, ci pe harul divin.

Isus Cristos îl întreabă pe Petru, de trei ori, ca şi cum ar vrea să îi dea o repetată posibilitate de a repara tripla negaţie. Petru deja a învăţat, din propria sa mizerie: este profund convins, conştient de slăbiciunea sa că este de prisos îngâmfarea temerară. De aceea, pune totul în mâinile lui Cristos. Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Doamne, tu le ştii pe toate, tu ştii că te iubesc³². Şi ce răspunde Cristos? Păstoreşte mieii mei, păstoreşte oile mele³³. Nu alte tale, nu ale voastre: ale mele! Pentru că el l-a creat pe om, el l-a mântuit, el a răscumpărat fiecare suflet, unul câte unul – repet –, cu preţul sângelui său.

Când donatiştii, în secolul al V-lea, îşi organizau atacurile împotriva catolicilor, susţineau că este imposibil ca episcopul de Hippona, Augustin, să fi predicat adevărul, pentru că a fost un mare păcătos. Iar sfântul Augustin le-a sugerat fraţilor lui în credinţă cum trebuie să răspundă: Augustin este episcop în Biserica Catolică; el duce povara sa, pentru care trebuie să îi dea socoteală lui Dumnezeu. L-am cunoscut între cei buni. Dacă este rău, el o ştie; dacă este bun, nici măcar atunci nu îmi pun în el speranţa. Pentru că primul lucru pe care l-am învăţat în Biserica Catolică este să nu-mi pun speranţa într-un om³⁴.

Nu facem apostolatul nostru. În acest caz, ce am putea să spunem? Facem – pentru că Dumnezeu vrea acest lucru, pentru că aşa ne-a poruncit: Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia³⁵ – apostolatul lui Cristos. Greşelile sunt ale noastre; roadele, ale Domnului.