Dumnezeu nu oboseşte să ierte

Avertizează Sfânta Scriptură că până şi dreptul cade de şapte ori¹⁹. De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, se cutremură sufletul meu de o puternică revărsare de dragoste şi de durere. Încă o dată vine Domnul în întâmpinarea noastră, cu această avertizare divină, pentru a ne vorbi despre milostivirea sa, despre duioşia sa, despre clemenţa sa, care nu se termină niciodată. Să fiţi siguri: Domnul nu vrea mizeriile noastre, dar le cunoaşte, şi contează tocmai pe aceste slăbiciuni ca să ne facem sfinţi.

O lovitură de dragoste, v-am spus. Îmi privesc viaţa şi, cu sinceritate, văd că nu sunt nimic, că nu valorez nimic, că nu am nimic, că nu pot nimic; mai mult, că sunt nimicul! Dar el este totul şi, în acelaşi timp, este al meu, iar eu sunt al lui, pentru că nu mă respinge, pentru că s-a dăruit pentru mine. Aţi văzut dragoste mai mare?

Şi o lovitură de durere, pentru că îmi revăd comportamentul, şi mă mâhnesc în faţa cumulului neglijenţelor mele. Îmi este suficient să examinez puţinele ore de când m-am trezit, pentru a descoperi atâta lipsă de dragoste, de răspuns credincios. Mă îndurerează cu adevărat acest comportament al meu, dar nu-mi fură pacea. Îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, şi îi expun cu claritate situaţia mea. Imediat primesc siguranţa asistenţei sale, şi aud în fundul inimii mele că el îmi repetă încet: Meus es tu! Al meu eşti²⁰!; ştiam – şi ştiu – cum eşti, înainte!

Nu poate fi altfel. Dacă alergăm în continuu să ne punem în prezenţa Domnului, va creşte încrederea noastră, văzând că dragostea sa şi chemarea sa rămân actuale: Dumnezeu nu oboseşte să ne iubească. Speranţa ne demonstrează că fără el nu vom reuşi să îndeplinim nici cea mai măruntă îndatorire; şi cu el, cu harul său, se vor cicatriza rănile noastre; ne vom învălui cu puterea lui pentru a rezista la atacurile inamicului, şi ne vom face mai buni. În rezumat: conştiinţa că suntem făcuţi din lut trebuie să ne slujească, mai presus de orice, în primul rând, pentru a afirma speranţa noastră în Isus Cristos.