Speranţele pământeşti şi speranţa creştină

Cu monotonă cadenţă iese de pe buzele multora o zicală, deja atât de uzat, potrivit căreia speranţa moare ultima; ca şi cum speranţa ar fi un motiv pentru a continua să hoinărim fără complicaţii, fără tulburări de conştiinţă; sau ca şi cum ar fi un mijloc care ne permite să amânăm sine die oportuna rectificare a comportamentului, lupta pentru a atinge obiective nobile şi, mai presus de toate, obiectivul suprem de a ne uni cu Dumnezeu.

Aş spune că acesta este calea de a confunda speranţa cu comoditatea. În fond, nu există dorinţa de a obţine un adevărat bine, nici spiritual, nici material, legitim; pretenţia cea mai înaltă a unora se reduce la a se eschiva de ceea ce ar putea altera liniştea – aparentă – a unei existenţe mediocre. Cu un suflet timid, speriat, leneş, creatura se umple de egoisme subtile şi se mulţumeşte ca zilele, anii, să treacă sine spe nec metu, fără aspiraţii care cer eforturi, fără agitaţia luptei: ceea ce contează este să se evite riscul unei dezaprobări şi al lacrimilor. Ce departe suntem de a obţine un lucru, dacă am pierdut dorinţa de a-l poseda, de teama exigenţelor pe care le-ar presupune cucerirea lui!

Nu lipseşte nici atitudinea superficială a acelora care – inclusiv cu aparenţe de cultură afectată sau de ştiinţă – compun cu speranţa o poezie facilă. Incapabili să se confrunte sincer cu intimitatea lor şi să se hotărască pentru bine, limitează speranţa la o iluzie, la un vis utopic, la o simplă consolare în faţa problemelor unei vieţi grele. Speranţa – falsa speranţă! – se transformă pentru aceştia într-un capriciu frivol, care nu duce la nimic.