Lista numerelor

Credinţa lui Bartimeu

De data aceasta, sfântul Marcu este cel care ne povesteşte vindecarea altui orb. Cum ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi multă lume, fiul lui Timeu, Bartimeu, un orb cerşetor, şedea pe marginea drumului¹⁰. Auzind acea mare zarvă a mulţimii, orbul a întrebat: Ce se întâmplă? I-au răspuns: Trece Isus din Nazaret. Şi atunci i s-a aprins atât de tare sufletul de credinţa în Cristos, încât a strigat: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine¹¹!

Nu îţi vine să strigi şi ţie, care eşti de asemenea oprit pe marginea drumului, a acestui drum al vieţii, care este atât de scurt; ţie, căruia îţi lipsesc luminile călăuzitoare; ţie, care ai nevoie de mai multe haruri pentru a te hotărî să cauţi sfinţenia? Nu simţi nevoia de a striga: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine? Ce frumoasă rugăciune iaculatorie, pe care să o repeţi des!

Vă sfătuiesc să meditaţi în tihnă asupra momentelor care preced miracolul, cu scopul de a păstra bine întipărită în minte o idee foarte clară: cât de diferite sunt de inima milostivă a lui Isus bietele noastre inimi! Vă va ajuta mereu, şi în mod special în momentul încercării, al tentaţiei, şi de asemenea în momentul răspunsului generos în micile îndatoriri şi în prilejurile de eroism.

Mulţi se răsteau la el să tacă¹². Cum au strigat la tine, când ai bănuit că Isus a trecut pe lângă tine. S-au accelerat bătăile inimii şi ai început, de asemenea, să strigi, animat de o nelinişte interioară. Şi prietenii, comoditatea, mediul, totul te-a sfătuit: taci, nu spune nimic! De ce trebuie să îl strigi pe Isus? Nu îl deranja!

Dar sărmanul Bartimeu nu i-a ascultat, şi a continuat cu şi mai multă forţă: Fiul lui David, ai milă de mine. Domnul, care îl auzise de la început, l-a lăsat să persevereze în rugăciune. La fel ca pe tine. Isus percepe prima invocaţie a sufletului nostru, dar aşteaptă. Vrea să ne convingem că avem nevoie de el; vrea să îl rugăm, să fim încăpăţânaţi, ca acel orb care stătea lângă drumul de ieşire din Ierihon. Să-l imităm. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va acorda imediat ceea ce îi cerem, chiar dacă mulţi vor încerca să ne îndepărteze de rugăciune, să nu încetăm să îl implorăm¹³.

Credinţă cu fapte

Şi imediat începe un dialog divin, un dialog minunat, care însufleţeşte, care înflăcărează, pentru că tu şi eu suntem acum Bartimeu. Deschide Cristos gura divină şi întreabă: Quid tibi vis faciam? Ce doreşti să fac pentru tine? Iar orbul răspunde: Învăţătorule, fă să văd¹⁶ Ce lucru logic! Şi tu, vezi? Nu ţi s-a întâmplat, vreodată, acelaşi lucru ca acestui orb din Ierihon? Eu nu pot să nu amintesc că, în timp ce meditam asupra acestui pasaj, cu mulţi ani în urmă, înţelegând că Isus aştepta ceva de la mine – ceva ce nu ştiam ce este! –, îmi făceam rugăciunile iaculatorii. Doamne, ce vrei? Ce îmi ceri? Îmi dădeam seama că mă căuta pentru ceva nou, şi Rabboni, ut videam – Învăţătorule, fă să văd – m-a făcut să îl rog pe Cristos, într-o rugăciune continuă: Doamne, orice ar fi ceea ce tu vrei, să se îndeplinească.

Să continuăm acum să medităm asupra acestui mister al maternităţii divine a Mariei, într-o rugăciune tăcută, afirmând din adâncul sufletului: Fecioară, mama lui Dumnezeu: acela pe care cerurile nu puteau să-l cuprindă s-a închis în sânul tău pentru a lua trup de om¹³.

Ascultaţi ce ne face să recităm astăzi Liturghia: Binecuvântat să fie sânul Fecioarei Maria, care l-a primit pe Fiul Tatălui etern¹⁴. O exclamaţie veche şi nouă, omenească şi divină. Este ca şi cum ai spune Domnului aşa cum se spune în unele locuri pentru a lăuda o persoană: Binecuvântată să fie mama care te-a adus pe lume!

Cât de mult ar creşte în noi virtuţile supranaturale, dacă am reuşi să ne apropiem cu adevărat de Maria, care este mama noastră! Să nu ne sfiim să repetăm în timpul zilei – cu inima, fără să fie nevoie de cuvinte – mici rugăciuni, iaculatorii. Devoţiunea creştină a reunit multe dintre aceste elogii înflăcărate în litaniile care însoţesc sfântul Rozariu. Dar fiecare este liber să le amplifice, adresându-i noi laude, spunându-i ceea ce – dintr-o sfântă pudoare pe care ea o înţelege şi o aprobă – nu îndrăznim să spunem cu voce tare.

Te sfătuiesc – în încheiere – să faci, dacă nu ai făcut-o încă, experienţa ta particulară a dragostei materne a Mariei. Nu este suficient să ştii că ea este mama, să o consideri astfel, să vorbeşti astfel despre ea. Este mama ta şi tu eşti fiul ei; te iubeşte ca şi cum ai fi unicul ei copil în această lume. Trateaz-o ca atare: povesteşte-i tot ce ţi se întâmplă, onoreaz-o, iubeşte-o. Nimeni nu o va face pentru tine, la fel de bine ca tine, dacă tu nu o faci.

Te asigur că, dacă porneşti pe acest drum, vei găsi imediat toată dragostea lui Cristos: şi te vei implica în această viaţă inefabilă a lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Vei căpăta putere să îndeplineşti perfect voinţa lui Dumnezeu, te vei umple de dorinţa de a-i sluji pe toţi oamenii. Vei fi creştinul care uneori visezi că eşti: cu multe opere de caritate şi drept, vesel şi puternic, înţelegător cu ceilalţi şi exigent cu tine însuţi.

Aceasta, şi nu alta, este tăria credinţei noastre. Să mergem la sfânta Maria, pentru ca ea să ne însoţească cu paşi fermi şi constanţi.

Să începem cu rugăciuni vocale, pe care mulţi le-am repetat de când eram copii: sunt fraze înflăcărate şi simple, adresate lui Dumnezeu şi mamei sale, care este mama noastră. Încă, dimineaţa şi seara, în fiecare zi, de obicei, reînnoiesc acea rugăciune de oferire pe care am învăţat-o de la părinţii mei: O, Marie, o, mama mea! Mă ofer în întregime ţie. Şi, ca dovadă a devotamentului meu filial, îţi consacru în această zi ochii mei, urechile mele, limba mea, inima mea... Nu este acesta – într-un fel – un început de contemplaţie, demonstraţie evidentă de abandon încrezător? Ce îşi povestesc cei care se iubesc, când se întâlnesc? Cum se comportă? Sacrifică tot ceea ce sunt şi ceea ce au pentru persoana pe care o iubesc.

Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, şi alta..., până când pare insuficientă această fervoare, întrucât cuvintele sunt prea sărace...: şi se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă şi fără a obosi. Trăim atunci ca nişte captivi, ca nişte prizonieri. În timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecţiune posibilă, date fiind greşelile şi limitările noastre, îndatoririle proprii condiţiei noastre şi funcţiei noastre, sufletul aspiră să se elibereze. Se îndreaptă spre Dumnezeu, ca fierul atras de forţa magnetului. Începem să îl iubim pe Isus într-o formă mai eficientă, cu o dulce înfiorare.