Lista numerelor

Virtuţi omeneşti

O anumită mentalitate laicistă şi alte modalităţi de gândire pe care le putem numi pietiste au în comun faptul că nu consideră creştinul un om întreg şi deplin. După cei dintâi, exigenţele evangheliei ar înăbuşi calităţile umane; după ceilalţi, natura umană decăzută ar pune în pericol puritatea credinţei. Rezultatul este acelaşi: necunoaşterea profunzimii întrupării lui Cristos, ignorarea faptului că cuvântul a devenit trup, om, şi a locuit printre noi⁶.

Experienţa mea de om, de creştin şi de preot îmi arată exact contrariul: nu există inimă, oricât ar fi de scufundată în păcat, care să nu ascundă, ca jarul în cenuşă, o umbră de nobleţe. Şi când am bătut la poarta acestor inimi, unul câte unul şi cu cuvântul lui Cristos, au răspuns totdeauna.

În această lume, mulţi nu-l întâlnesc pe Dumnezeu; sunt creaturi care poate nu au avut ocazia să asculte cuvântul divin sau care l-au uitat. Dar înclinaţiile lor omeneşti sunt sincere, leale, pline de compasiune, onorabile. Iar eu îndrăznesc să afirm că acela care reuneşte aceste condiţii este pe punctul de a fi generos cu Dumnezeu, pentru că virtuţile omeneşti alcătuiesc fundamentul celor supranaturale.

Este adevărat că nu este de ajuns această capacitate personală; nimeni nu se mântuieşte fără harul lui Cristos. Dar dacă individul conservă şi cultivă un principiu de rectitudine, Domnul îi va netezi calea; şi va putea să fie sfânt, pentru că a trăit ca un om de bine.

Aţi observat, poate, alte cazuri, într-un anumit sens opuse: atâţia oameni care îşi spun creştini – pentru că au fost botezaţi şi primesc şi alte sacramente –, dar care se arată neloiali, mincinoşi, nesinceri, mândri... Şi cad dintr-o lovitură. Par stele care strălucesc un moment pe cer şi, imediat, cad fără întoarcere.

Dacă acceptăm responsabilitatea noastră de fii ai săi, Dumnezeu ne vrea foarte umani. Capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ. Preţul pentru a trăi creştineşte nu este să încetezi de a fi om sau de a abdica de la efortul de a dobândi aceste virtuţi pe care unii le au, chiar dacă nu îl cunosc pe Cristos. Preţul fiecărui creştin este sângele răscumpărător al Domnului nostru, care ne vrea – insist – foarte umani şi foarte divini, cu strădania zilnică de a-l imita pe el, care este perfectus Deus, perfectus homo.

Nu aş putea să stabilesc care este principala virtute omenească: depinde de punctul de vedere din care se priveşte. În plus, întrebarea este irelevantă, pentru că nu este vorba despre a practica una sau mai multe virtuţi: este necesar să se lupte pentru a se dobândi şi practica toate. Fiecare se înlănţuie cu celelalte şi, astfel, strădania de a fi sinceri ne face drepţi, veseli, prudenţi, senini.

Nu reuşesc să mă convingă nici aceste modalităţi de a gândi, care fac distincţie între virtuţile personale şi virtuţile sociale. Nu există vreo virtute care ar putea facilita egoismul; fiecare are drept rezultat în mod necesar binele sufletului nostru şi al sufletelor celor care ne înconjoară. Oamenii toţi, şi toţi fii ai lui Dumnezeu, nu putem concepe viaţa noastră drept pregătirea plină de râvnă a unui curriculum, a unei cariere strălucite. Toţi trebuie să ne simţim solidari şi, prin har, suntem uniţi prin legăturile supranaturale ale comuniunii sfinţilor.

În acelaşi timp, trebuie să luăm în consideraţie faptul că decizia şi responsabilitatea ţin de libertatea personală a fiecăruia şi, de aceea, virtuţile sunt, de asemenea, în mod radical personale, ale persoanei. Fără îndoială, în această bătălie a dragostei, nimeni nu luptă singur – nimeni nu este un vers liber, obişnuiesc să repet – : într-un fel sau altul, ne ajutăm sau ne dăunăm. Toţi suntem verigi ale aceluiaşi lanţ. Cereţi acum împreună cu mine, lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest lanţ să ne ancoreze în inima lui, până când va veni ziua să-l contemplăm faţă în faţă în cer pentru totdeauna.

Tărie, seninătate, răbdare, mărinimie

Dacă creştinul luptă pentru a dobândi aceste virtuţi, sufletul său se pregăteşte pentru a primi cu eficienţă harul Duhului Sfânt; iar bunele calităţi umane se întăresc prin inspiraţiile pe care Sfântul Duh le pune în sufletul său. A treia persoană a Sfintei Treimi – dulce oaspete al sufletului²⁴ – îşi oferă darurile: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al pietăţii, al fricii de Dumnezeu²⁵.

Se observă atunci bucuria şi pacea²⁶, fericirea interioară cu virtutea omenească a bucuriei. Când ne imaginăm că totul se prăbuşeşte sub ochii noştri, nu se prăbuşeşte nimic, pentru că tu eşti, Doamne, puterea mea²⁷. Dacă Dumnezeu locuieşte în sufletul nostru, orice altceva, oricât de important ar părea, este accidental, trecător; în schimb, noi, în Dumnezeu, suntem ceea ce este permanent.

Duhul Sfânt, cu darul pietăţii, ne ajută să ne considerăm cu certitudine fii ai lui Dumnezeu. Şi, fii ai lui Dumnezeu, de ce am fi trişti? Tristeţea este zgura egoismului; dacă vrem să trăim pentru Domnul, nu ne va lipsi bucuria, chiar dacă vom descoperi greşelile noastre şi mizeriile noastre. Bucuria intră în viaţa de rugăciune, până când nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să începem să cântăm, pentru că iubim, şi a cânta este un lucru pe care îl fac îndrăgostiţii.

Dacă trăim astfel, vom realiza în lume o misiune de pace; vom şti să facem iubită celorlalţi slujirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie²⁸. Creştinul este încă unul în societate; dar inima lui debordează bucuria celui care îşi propune să îndeplinească, cu ajutorul constant al harului, voinţa Tatălui. Şi nu se simte victimă, nici degradat, nici înrobit. Merge cu capul sus, pentru că este om şi este fiu al lui Dumnezeu.

Credinţa noastră conferă toată strălucirea sa acestor virtuţi pe care nici o persoană nu ar trebui să renunţe să le cultive. Nimeni nu îl poate întrece pe creştin în umanitate. De aceea, cel care îl urmează pe Cristos este capabil – nu prin merit propriu, ci prin harul Domnului – să le comunice celor care îl înconjoară ceea ce uneori bănuiesc, dar nu reuşesc să înţeleagă: faptul că adevărata fericire, adevărata slujire a aproapelui trece doar prin inima Mântuitorului nostru, perfectus Deus, perfectus homo.

Să mergem la Maria, mama noastră, creatura cea mai excepţională care a ieşit din mâinile Domnului. Să îi cerem să ne facă oameni de bine şi ca aceste virtuţi omeneşti, înlănţuite în viaţa de har, să se transforme în cel mai bun ajutor pentru cei care, ca noi, lucrează în lume pentru pacea şi pentru fericirea tuturor.

Să fiţi foarte copii! Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Vă spune experienţa acestui preot, care a trebuit să se ridice de jos de multe ori de-a lungul acestor 36 de ani – cât de lungi şi de scurţi în acelaşi timp mi se par! –, care continuă să încerce să îndeplinească o voinţă precisă a lui Dumnezeu. Un lucru m-a ajutat mereu: să continuu să fiu copil şi să mă pun tot timpul în poala mamei mele şi în inima lui Cristos, Domnul meu.

Marile căderi, cele care provoacă grave sfâşieri în suflet şi, uneori, cu rezultate aproape iremediabile, apar mereu din mândria de a ne considera mai mari, autosuficienţi. În aceste cazuri, domină în acea persoană ceva ca o incapacitate de a cere ajutor celui care l-ar putea asista; nu doar lui Dumnezeu; prietenului, preotului. Şi acel biet suflet, izolat în nefericirea lui, se scufundă în dezorientare, în rătăcire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, chiar acum, să nu permită niciodată să ne simţim satisfăcuţi, să crească mereu în noi năzuinţa ajutorului său, cuvântului său, pâinii sale, consolării sale, puterii sale: Rationabile, sine dolo lac concupiscite; cultivaţi foamea, aspiraţia de a fi ca nişte copii. Convingeţi-vă că este modul cel mai bun de a învinge mândria. Convingeţi-vă că este singurul remediu pentru ca felul nostru de a lucra să fie bun, să fie măreţ, să fie divin. Adevărat vă spun: dacă nu vă schimbaţi şi nu deveniţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor¹⁴.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.