Virtuţi omeneşti

O anumită mentalitate laicistă şi alte modalităţi de gândire pe care le putem numi pietiste au în comun faptul că nu consideră creştinul un om întreg şi deplin. După cei dintâi, exigenţele evangheliei ar înăbuşi calităţile umane; după ceilalţi, natura umană decăzută ar pune în pericol puritatea credinţei. Rezultatul este acelaşi: necunoaşterea profunzimii întrupării lui Cristos, ignorarea faptului că cuvântul a devenit trup, om, şi a locuit printre noi⁶.

Experienţa mea de om, de creştin şi de preot îmi arată exact contrariul: nu există inimă, oricât ar fi de scufundată în păcat, care să nu ascundă, ca jarul în cenuşă, o umbră de nobleţe. Şi când am bătut la poarta acestor inimi, unul câte unul şi cu cuvântul lui Cristos, au răspuns totdeauna.

În această lume, mulţi nu-l întâlnesc pe Dumnezeu; sunt creaturi care poate nu au avut ocazia să asculte cuvântul divin sau care l-au uitat. Dar înclinaţiile lor omeneşti sunt sincere, leale, pline de compasiune, onorabile. Iar eu îndrăznesc să afirm că acela care reuneşte aceste condiţii este pe punctul de a fi generos cu Dumnezeu, pentru că virtuţile omeneşti alcătuiesc fundamentul celor supranaturale.