Dacă suntem sinceri, vom fi drepţi. Nu voi obosi niciodată să vorbesc despre dreptate, dar aici putem schiţa doar câteva trăsături, fără să pierdem din vedere care este finalitatea tuturor acestor reflecţii: edificarea unei vieţi interioare reale şi autentice pe temeliile profunde ale virtuţilor omeneşti. Dreptatea înseamnă a da fiecăruia ceea ce este al său; dar eu aş adăuga că asta nu ajunge. Oricât de mult ar merita cineva, trebuie să i se dea mai mult, pentru că fiecare suflet este o capodoperă a lui Dumnezeu.

Cea mai bună caritate constă în depăşirea cu generozitate a dreptăţii; caritate care de obicei trece neobservată, dar care este fecundă în cer şi pe pământ. Este o greşeală să ne gândim că expresiile cale de mijloc sau măsură justă, ca o caracteristică a virtuţilor morale, înseamnă mediocritate: ceva de genul jumătate din ceea ce se poate realiza. Această medie între exces şi lipsă este o culme, un punct de apogeu: cel mai bun pe care prudenţa îl arată. Pe de altă parte, pentru virtuţile teologale nu se admite echilibrul: nu se poate crede, spera sau iubi prea mult. Iar această dragoste fără limite faţă de Dumnezeu se revarsă asupra celor care ne înconjoară, într-o abundenţă de generozitate, de înţelegere, de caritate.