Această înţelepciune a inimii, această prudenţă, nu se va transforma niciodată în acea prudenţă a cărnii la care se referă sfântul Paul¹⁵: cea a acelora care au inteligenţă, dar fac astfel încât să nu o folosească pentru a-l descoperi şi a-l iubi pe Dumnezeu. Adevărata prudenţă este cea care rămâne atentă la aluziile lui Dumnezeu şi, în această ascultare vigilentă, primeşte în suflet promisiunile şi realităţile mântuirii: Te slăvesc pe tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor¹⁶.

Înţelepciunea inimii călăuzeşte şi dirijează alte multe virtuţi. Prin prudenţă, omul este îndrăzneţ, fără a fi nechibzuit; nu îşi cruţă, din raţiuni ascunse de comoditate, efortul necesar pentru a trăi pe deplin după planurile Domnului. Cumpătarea celui prudent nu este insensibilitate, nici mizantropie; dreptatea lui nu este duritate; răbdarea lui nu este servilism.