Un drum obişnuit

Am vorbit despre virtuţile omeneşti. Şi poate vreunul dintre voi ar putea să se întrebe: dar a te comporta astfel nu presupune a te izola de mediul normal, nu este ceva străin lumii de toate zilele? Nu. Nicăieri nu scrie că acela care-i creştin trebuie să fie un personaj străin de lume. Domnul nostru Isus Cristos, cu fapte şi cu cuvinte, a făcut elogiul altei virtuţi omeneşti care mi-e în mod special dragă: naturaleţea, simplitatea.

Să ne amintim cum vine Domnul nostru în lume: ca toţi oamenii. Îşi petrece copilăria şi tinereţea într-un sat din Palestina, ca unul dintre săteni. În anii vieţii sale publice revine continuu ecoul existenţei sale obişnuite petrecute în Nazaret. Vorbeşte despre muncă, are grijă ca discipolii să se odihnească¹⁸; vine în întâmpinarea tuturor şi nu respinge discuţia cu nimeni; le spune textual celor care îl însoţesc să nu-i împiedice pe copii să se apropie de el¹⁹. Evocând, probabil, vremea copilăriei sale, face comparaţia cu copiii care se joacă în piaţă²⁰.

Nu este totul normal, natural, simplu? Nu poate fi trăit în viaţa obişnuită? Se întâmplă însă că oamenii se obişnuiesc cu ceea ce este firesc şi normal şi, inconştient, caută spectaculosul, artificialul. Aţi constatat acest lucru, ca şi mine: se laudă, de exemplu, frumuseţea unor trandafiri proaspeţi, abia tăiaţi, cu petale fine şi parfumate. Iar comentariul este: parcă ar fi de catifea!