Lista numerelor

Mama noastră, sfântă Biserica, s-a pronunţat mereu pentru libertate şi a respins toate fatalismele, vechi şi mai puţin vechi. A arătat că fiecare suflet este stăpân asupra destinului său, la bine şi la rău: Şi cei care nu se vor îndepărta de bine vor merge la viaţa veşnică; cei care fac răul, la focul veşnic³³. Întotdeauna ne impresionează această capacitate uimitoare a ta şi a mea, a tuturor, care revelează, în acelaşi timp, semnul nobleţei noastre. Până în asemenea punct păcatul este un act voluntar, încât în niciun fel nu ar fi păcat dacă nu şi-ar avea începutul în voinţă: această afirmaţie este atât de evidentă încât sunt de acord cu ea puţinii înţelepţi şi numeroşii ignoranţi care trăiesc în lume³⁴.

Îmi înalţ din nou inima ca act de mulţumire Dumnezeului meu, Domnului meu, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat să ne creeze fără greşeală, cu un imbold irezistibil spre bine, dar cred că el hotărâse că ar fi mai buni servitorii săi dacă l-ar sluji liberi³⁵. Ce mare este dragostea, milostivirea Tatălui nostru! În faţa acestor realităţi a iubirii divine nebune pentru fiii săi, aş vrea să am o mie de guri, o mie de inimi, mai multe, care să-mi permită să trăiesc într-o continuă laudă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt. Gândiţi-vă că Atotputernicul, cel care cu providenţa sa guvernează Universul, nu vrea slujitori constrânşi, preferă fii liberi. A pus în sufletul fiecăruia – deşi ne naştem proni ad peccatum, înclinaţi spre păcat, din cauza căderii protopărinţilor noştri –, o scânteie din inteligenţa sa infinită, atracţia pentru bine, o năzuinţă spre pace fără sfârşit. Şi ne face să înţelegem că adevărul, fericirea şi libertatea se obţin când încercăm să germineze în noi această sămânţă de viaţă veşnică.

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Sfântul Toma indică trei acte ale acestui bun obicei al inteligenţei: a cere sfatul, a judeca drept şi a decide¹⁴. Primul pas al prudenţei este recunoaşterea propriei limitări: virtutea umilinţei. A admite, în anumite chestiuni, că nu putem ajunge la toate, că nu putem prevedea, în atâtea cazuri, circumstanţe pe care este important să nu le pierdem din vedere în momentul judecării. De aceea, mergem la un consilier; dar nu la unul oarecare, ci la unul priceput şi animat de aceleaşi dorinţe sincere ca ale noastre de a-l iubi pe Dumnezeu, de a-l urma cu fidelitate. Nu este suficient să cerem o părere; trebuie să ne îndreptăm spre cine poate să ne-o dea dezinteresat şi just.

Apoi, este necesar să judecăm, pentru că prudenţa cere de obicei o hotărâre promptă, oportună. Dacă uneori este prudent să amânăm decizia până când avem toate elementele pentru a judeca, alteori ar fi o imprudenţă să nu începem să îndeplinim, cât mai curând, ceea ce vedem că trebuie făcut; în special când este în joc binele celorlalţi.