Lista numerelor

Sensul libertăţii

Niciodată nu vom putea să înţelegem pe deplin această libertate a lui Isus Cristos, imensă – infinită –, ca şi dragostea lui. Dar comoara nepreţuită a generosului său sacrificiu trebuie să ne facă să gândim: de ce mi-ai lăsat, Doamne, acest privilegiu, cu care sunt capabil să îţi urmez paşii, dar şi să te ofensez? Vom ajunge astfel să calibrăm folosirea justă a libertăţii dacă dispune către bine; şi orientarea ei greşită, atunci când cu această facultate pe care o are, omul uită, se îndepărtează de iubirea iubirilor. Libertatea personală – pe care o apăr şi o voi apăra mereu din toate puterile mele – mă face să întreb cu o siguranţă plină de convingere, conştient, de asemenea, de slăbiciunea mea: Ce aştepţi de la mine, Doamne, ca să o îndeplinesc din proprie voinţă?

Ne răspunde însuşi Cristos: Veritas liberabit vos, Adevărul vă va face liberi¹³. Ce adevăr este acesta, care iniţiază şi consumă de-a lungul întregii noastre vieţi drumul libertăţii? O să vi-l rezum, cu bucuria şi cu certitudinea care provin din relaţia dintre Dumnezeu şi creaturile sale: a şti că am ieşit din mâinile lui Dumnezeu, că suntem obiect al predilecţiei Preasfintei Treimi, că suntem fii ai unui Tată atât de mare. Îi cer Domnului meu să ne hotărâm să ne dăm seama de asta, să savurăm acest adevăr zi de zi: aşa ne vom comporta ca persoane libere. Nu uitaţi: cel care nu se ştie fiu al lui Dumnezeu, nu recunoaşte adevărul său cel mai intim şi îi lipsesc în acţiunile lui stăpânirea şi nobleţea proprii celor care îl iubesc pe Domnul mai presus de toate lucrurile.

Să vă convingeţi că, pentru a câştiga cerul, trebuie să ne străduim liberi, cu o hotărâre deplină, constantă şi voluntară. Dar libertatea singură nu este de ajuns: are nevoie de un far călăuzitor, de un ghid. Nu e posibil ca sufletul să meargă fără ca nimeni să nu îl stăpânească; şi pentru asta a fost răscumpărat astfel încât să îl aibă ca rege pe Cristos, al cărui jug este bun şi a cărui sarcină este uşoară (Mt 11,30), şi nu diavolul, a cărui domnie este apăsătoare¹⁴.

Respingeţi amăgirea celor care se mulţumesc să strige cu amărăciune: Libertate! Libertate! De multe ori, chiar în acest strigăt se ascunde o tragică servitute: pentru că alegerea care preferă eroarea nu eliberează; singurul care eliberează este Cristos¹⁵, pentru că doar el este calea şi adevărul şi viaţa¹⁶.

Mama noastră, sfântă Biserica, s-a pronunţat mereu pentru libertate şi a respins toate fatalismele, vechi şi mai puţin vechi. A arătat că fiecare suflet este stăpân asupra destinului său, la bine şi la rău: Şi cei care nu se vor îndepărta de bine vor merge la viaţa veşnică; cei care fac răul, la focul veşnic³³. Întotdeauna ne impresionează această capacitate uimitoare a ta şi a mea, a tuturor, care revelează, în acelaşi timp, semnul nobleţei noastre. Până în asemenea punct păcatul este un act voluntar, încât în niciun fel nu ar fi păcat dacă nu şi-ar avea începutul în voinţă: această afirmaţie este atât de evidentă încât sunt de acord cu ea puţinii înţelepţi şi numeroşii ignoranţi care trăiesc în lume³⁴.

Îmi înalţ din nou inima ca act de mulţumire Dumnezeului meu, Domnului meu, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat să ne creeze fără greşeală, cu un imbold irezistibil spre bine, dar cred că el hotărâse că ar fi mai buni servitorii săi dacă l-ar sluji liberi³⁵. Ce mare este dragostea, milostivirea Tatălui nostru! În faţa acestor realităţi a iubirii divine nebune pentru fiii săi, aş vrea să am o mie de guri, o mie de inimi, mai multe, care să-mi permită să trăiesc într-o continuă laudă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt. Gândiţi-vă că Atotputernicul, cel care cu providenţa sa guvernează Universul, nu vrea slujitori constrânşi, preferă fii liberi. A pus în sufletul fiecăruia – deşi ne naştem proni ad peccatum, înclinaţi spre păcat, din cauza căderii protopărinţilor noştri –, o scânteie din inteligenţa sa infinită, atracţia pentru bine, o năzuinţă spre pace fără sfârşit. Şi ne face să înţelegem că adevărul, fericirea şi libertatea se obţin când încercăm să germineze în noi această sămânţă de viaţă veşnică.

Obişnuiesc să afirm că trei sunt punctele care ne umplu de bucurie pe pământ şi ne aduc fericirea eternă în cer: o fidelitate fermă, delicată, veselă şi indiscutabilă faţă de credinţă, faţă de chemarea pe care fiecare a primit-o şi faţă de puritate. Cel care rămâne agăţat de tufele cu spini de pe drum – senzualitatea, mândria... –, va rămâne din propria voinţă şi dacă nu se corectează, va fi un nefericit pentru că a întors spatele iubirii lui Cristos.

Afirm din nou că toţi avem slăbiciuni. Dar mizeriile noastre nu trebuie să ne facă niciodată să nesocotim iubirea lui Dumnezeu, ci să ne refugiem în această iubire, să ne plasăm în această bunătate divină, la fel cum războinicii din vechime intrau în armura lor: acel ecce ego, quia vocasti me²⁶ – aici sunt, pentru că m-ai chemat – este apărarea noastră. Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.