Lista numerelor

Când mă adresez vouă, când conversăm toţi împreună cu Dumnezeu, Domnul nostru, continui cu voce tare rugăciunea mea personală: îmi place să amintesc acest lucru foarte des. Şi voi trebuie să vă străduiţi, de asemenea, să alimentaţi rugăciunea voastră în interiorul sufletelor voastre, chiar şi atunci când, într-o împrejurare sau alta, ca aceea de azi, de exemplu, ne vedem siliţi să tratăm o temă care nu pare, la prima vedere, prea potrivită pentru un dialog de dragoste, pentru că asta este discuţia noastră cu Domnul. Spun la prima vedere, pentru că tot ce ni se întâmplă, tot ce se întâmplă lângă noi poate şi trebuie să fie temă de meditaţie.

Trebuie să vă vorbesc despre timp, despre acest timp care trece. Nu o să repet cunoscuta afirmaţie că un an în plus este un an în minus... Nici nu vă sugerez să întrebaţi prin jur ce cred unii şi alţii despre trecerea zilelor, pentru că, probabil – dacă aţi face acest lucru –, aţi auzi răspunsuri de genul: Tinereţe, comoară divină, care pleci pentru a nu te mai întoarce... Deşi nu exclud nici că aţi putea auzi şi alte consideraţii, cu mai mult sens supranatural.

Nu vreau nici să mă limitez la punctul concret al scurtimii vieţii, cu accente de nostalgie. Pe noi, creştinii, efemeritatea călătoriei pământeşti ar trebui să ne impulsioneze să profităm mai bine de timp, în niciun caz să ne temem de Domnul nostru şi cu atât mai puţin să privim moartea ca pe un final dezastruos. Un an care se încheie – s-a spus în mii de feluri, mai mult sau mai puţin poetice –, cu harul şi cu milostivirea lui Dumnezeu, este încă un pas care ne apropie de cer, patria noastră definitivă.

Gândindu-mă la această realitate, înţeleg foarte bine acea exclamaţie pe care sfântul Paul le-o scrie corintenilor: Tempus breve est¹!, ce scurtă este durata trecerii noastre pe pământ! Aceste cuvinte, pentru un creştin coerent, răsună în cea mai profundă intimitate a inimii sale ca un reproş în faţa lipsei de generozitate, şi ca o invitaţie constantă de a fi leal. Într-adevăr, este scurt timpul nostru pentru a iubi, pentru a da, pentru a ispăşi. Nu este corect, de aceea, să îl irosim, nici să aruncăm, iresponsabil, această comoară pe fereastră: nu putem să irosim această etapă în lume pe care Dumnezeu ne-o încredinţează fiecăruia.

Pentru a atinge această ţintă, trebuie să ne comportăm conduşi de dragoste, niciodată ca acela care poartă greutatea unei pedepse sau a unui blestem: Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Isus, mulţumind prin el lui Dumnezeu Tatăl²⁷. Şi aşa ne vom termina lucrul perfect, folosind din plin timpul, pentru că vom fi instrumente îndrăgostite de Dumnezeu, care îşi dau seama de toată responsabilitatea şi de toată încrederea pe care Domnul le pune pe umerii lor, în pofida slăbiciunii lor. În fiecare dintre activităţile tale, pentru că te bazezi pe puterea lui Dumnezeu, trebuie să te comporţi ca o persoană condusă exclusiv de dragoste.

Dar să nu închidem ochii la realitate, mulţumindu-ne cu o viziune naivă, superficială, care să ne ducă la ideea că ne aşteaptă un drum uşor şi că sunt suficiente pentru a-l parcurge nişte intenţii sincere şi dorinţa arzătoare de a-l sluji pe Dumnezeu. Să nu vă îndoiţi de acest lucru: de-a lungul anilor, vor apărea – poate mai repede decât credem – situaţii în mod deosebit de dificile, care vor cere mult spirit de sacrificiu şi o mai mare uitare de sine. Cultivă atunci virtutea speranţei şi, cu îndrăzneală, însuşeşte-ţi cuvintele apostolului: Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi²⁸; meditează cu siguranţă şi cu pace: ce va fi dragostea infinită a lui Dumnezeu revărsată peste această biată creatură! A venit ceasul, în mijlocul preocupărilor tale obişnuite, de a-ţi exercita credinţa, de a deştepta speranţa, de a aprinde dragostea; adică, de a activa cele trei virtuţi teologale, care ne impulsionează să alungăm imediat, fără disimulări, fără ascunzişuri, fără ocolişuri, greşelile din comportamentul nostru profesional şi din viaţa noastră interioară.

Amintesc acum – cu siguranţă unii dintre voi au auzit deja acest comentariu al meu la alte meditaţii – acel vis al unui scriitor din secolul de aur castilian. În faţa lui se deschid două drumuri. Unul este larg, pentru căruţe, uşor, cu multe hanuri, magazine şi alte locuri de distracţie şi de odihnă. Pe acolo mergeau oameni călare sau în trăsuri, cu muzică şi râsete – hohote nebune –; se vede o mulţime îmbătată de o desfătare aparentă, efemeră, pentru că acest drum se sfârşeşte într-un abis fără fund. Este calea amatorilor de plăceri lumeşti, a veşnicilor trândavi; afişează o bucurie pe care, în realitate, nu o au; caută cu nesaţ toate comodităţile şi plăcerile...; îi îngrozesc durerea, renunţarea, sacrificiul. Nu vor să ştie nimic despre crucea lui Cristos, cred că este o nebunie. Dar ei sunt cei nebuni: sclavi ai invidiei, ai lăcomiei, ai senzualităţii, sfârşesc rău şi târziu îşi dau seama că şi-au vândut, pentru o bagatelă searbădă, fericirea pământească şi veşnică. Ne avertizează Domnul: Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi părăseşte viaţa pentru mine o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁹?.

Într-o direcţie diferită se îndreaptă, în acest vis, altă cărare: atât de strâmtă şi de abruptă încât nu se poate parcurge călare. Toţi cei care intră pe această cărare merg pe propriile picioare, cu chip senin, călcând peste mărăcini şi ocolind stânci. În unele locuri, îşi sfâşie hainele şi chiar carnea. Dar la sfârşit, îi aşteaptă un liman, fericirea veşnică, cerul. Acest drum al sufletelor sfinte, care se umilesc, care, din dragoste pentru Isus Cristos, se sacrifică generos pentru ceilalţi; calea celor care nu se tem să urce, purtând cu dragoste crucea, oricât de grea ar fi, pentru că ştiu că, dacă greutatea îi doboară, vor putea să se ridice şi să continue ascensiunea: Cristos este puterea acestor drumeţi.

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.

Uneori, când totul ne iese pe dos decât ne-am imaginat, ne vine, spontan, să spunem: Doamne, să se scufunde totul, totul, totul...! A venit momentul să rectificăm: eu, cu tine, voi înainta sigur, pentru că tu eşti însăşi forţa: Quia tu es, Deus, fortitudo mea¹⁶.

Te-am rugat ca, în mijlocul preocupărilor tale, să încerci să îţi ridici ochii la cer cu perseverenţă, pentru că speranţa ne impulsionează să ne prindem de această mână puternică, pe care Dumnezeu ne-o întinde fără încetare, cu scopul de a nu pierde punctul de vedere supranatural; de asemenea, când pasiunile se ridică şi ne atacă, pentru a ne încătuşa în strâmtoarea meschină a propriului eu, sau când – cu vanitate puerilă – ne simţim centrul universului. Eu trăiesc convins de faptul că, fără a privi în sus, fără Isus, niciodată nu voi reuşi nimic; şi ştiu că forţa mea, pentru a mă învinge şi pentru a învinge, se naşte din repetarea acelui strigăt: Toate le pot prin acela care-mi dă putere¹⁷, care cuprinde promisiunea sigură a lui Dumnezeu de a nu-şi abandona fiii, dacă fiii lui nu îl abandonează.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Această luptă a fiului lui Dumnezeu nu este legată de triste renunţări, cu întunecate resemnări, cu privări de bucurie: este reacţia îndrăgostitului, care în timp ce munceşte şi în timp ce se odihneşte, când se bucură şi când suferă, se gândeşte la persoana iubită, şi pentru ea înfruntă bucuros diferite probleme. În cazul nostru, în plus, cum Dumnezeu – insist – nu pierde bătălii, noi, cu el, vom fi învingători. Am experienţa faptului că, dacă mă conformez cu fidelitate cerinţelor lui, la loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii pentru numele lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că tu cu mine eşti. Toiagul tău şi varga ta, acestea m-au mângâiat²⁷.

În bătăliile sufletului, strategia de multe ori este chestiune de timp, de a aplica remediul potrivit, cu răbdare, cu încăpăţânare. Măreşte numărul actelor de speranţă. Vă amintesc că veţi suferi înfrângeri, sau că veţi avea fluctuaţii – Dumnezeu să permită să fie imperceptibile – în viaţa voastră interioară, pentru că nimeni nu scapă de aceste neplăceri. Dar Domnul, care este atotputernic şi milostiv, ne-a dăruit mijloacele potrivite pentru a învinge. Este suficient să le folosim, cum vă spuneam înainte, cu hotărârea de a începe şi de a reîncepe în fiecare moment, dacă ar fi nevoie.

Mergeţi săptămânal – şi de câte ori aveţi nevoie, fără să fiţi mânaţi de scrupule de conştiinţă – la sfântul sacrament al Penitenţei. Învăluiţi în har, vom trece peste toţi munţii²⁸ şi vom sui culmea îndeplinirii îndatoririi creştine, fără să ne oprim. Folosind aceste mijloace, cu bunăvoinţă, şi rugându-l pe Domnul să ne acorde o speranţă în fiecare zi mai mare, vom avea bucuria contagioasă a celor care se ştiu fii ai lui Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotrivă²⁹?. De aceea, optimism. Îndemnaţi de forţa speranţei, vom lupta pentru a şterge pata vâscoasă pe care o extind semănătorii de ură, şi vom redescoperi lumea cu o perspectivă plină de bucurie, pentru că a ieşit frumoasă şi curată din mâinile lui Dumnezeu şi aşa frumoasă i-o vom restitui lui, dacă învăţăm să ne căim.