Lista numerelor

În intimitatea personală, în comportamentul exterior; în raportul cu ceilalţi, în muncă, fiecare trebuie să încerce să se menţină în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, cu o conversaţie – un dialog – care nu se manifestă în exterior. Mai bine spus, nu se exprimă în modul obişnuit, cu zgomot de cuvinte, dar se face observat prin efortul şi prin sârguinţa plină de dragoste pe care le depunem pentru a ne îndeplini bine sarcinile, atât cele importante, cât şi cele mărunte. Dacă nu am proceda cu aceeaşi tenacitate, am fi puţini consecvenţi în condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, pentru că am fi irosit mijloacele pe care Domnul le-a pus providenţial la îndemâna noastră, ca să ajungem la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos²⁴.

În timpul ultimului război spaniol, călătoream frecvent pentru a le oferi asistenţă sacerdotală multor tineri care se aflau pe front. Într-o tranşee, am auzit un dialog care mi-a rămas întipărit în minte. În apropiere de Teruel, un soldat tânăr comenta despre altul, pe care îl văzuse mai nehotărât, lipsit de curaj: Ăsta nu e un om dintr-o bucată! Mi-ar provoca o tristeţe enormă dacă despre vreunul dintre noi s-ar putea afirma, pe bună dreptate, că suntem inconsecvenţi; oameni care dau asigurări că vor să fie creştini autentici, sfinţi, dar care irosesc mijloacele, întrucât în îndeplinirea obligaţiilor lor nu îi arată continuu lui Dumnezeu duioşia lor şi dragostea lor filială. Dacă aşa ar arăta acţiunile noastre, nu am fi, nici tu, nici eu, creştini dintr-o bucată.

Este adevărat că nu este de ajuns această capacitate personală; nimeni nu se mântuieşte fără harul lui Cristos. Dar dacă individul conservă şi cultivă un principiu de rectitudine, Domnul îi va netezi calea; şi va putea să fie sfânt, pentru că a trăit ca un om de bine.

Aţi observat, poate, alte cazuri, într-un anumit sens opuse: atâţia oameni care îşi spun creştini – pentru că au fost botezaţi şi primesc şi alte sacramente –, dar care se arată neloiali, mincinoşi, nesinceri, mândri... Şi cad dintr-o lovitură. Par stele care strălucesc un moment pe cer şi, imediat, cad fără întoarcere.

Dacă acceptăm responsabilitatea noastră de fii ai săi, Dumnezeu ne vrea foarte umani. Capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ. Preţul pentru a trăi creştineşte nu este să încetezi de a fi om sau de a abdica de la efortul de a dobândi aceste virtuţi pe care unii le au, chiar dacă nu îl cunosc pe Cristos. Preţul fiecărui creştin este sângele răscumpărător al Domnului nostru, care ne vrea – insist – foarte umani şi foarte divini, cu strădania zilnică de a-l imita pe el, care este perfectus Deus, perfectus homo.

Sinceritate şi dreptate

Virtuţile omeneşti cer de la noi un efort continuu, pentru că nu este uşor să rămâi de-a lungul timpului credincios în faţa situaţiilor care par să pună în pericol propria siguranţă. Să ne uităm la faţeta curată a sincerităţii: a căzut oare în desuetudine? A triumfat definitiv comportamentul care acceptă compromisul, îndulcitul pilulei şi ridicarea pietrei? Oamenii se tem de adevăr. De aceea, se recurge la un expedient meschin: se afirmă că nimeni nu trăieşte şi nu spune adevărul, că toţi recurg la prefăcătorie şi la minciună.

Din fericire, nu este aşa. Există multe persoane – creştini şi necreştini – hotărâte să-şi sacrifice succesele şi faima în favoarea adevărului, care nu se agită, alergând continuu, pentru un loc mai călduţ sub soare. Sunt aceiaşi oameni care, pentru că iubesc sinceritatea, ştiu să se corecteze când descoperă că s-au înşelat. Nu se corectează cel care începe minţind, cel care a transformat adevărul doar într-un cuvânt răsunător pentru a-şi ascunde abdicările de la principii, slăbiciunile.

Virtuţi omeneşti şi virtuţi supranaturale

Când un suflet se străduieşte să cultive virtuţile omeneşti, inima sa este deja foarte aproape de Cristos. Iar creştinul înţelege că virtuţile teologale – credinţa, speranţa, caritatea – şi toate celelalte pe care le aduce cu sine harul lui Dumnezeu îl impulsionează să nu scape din vedere niciodată aceste calităţi bune, pe care le împărtăşeşte cu atâţia oameni.

Virtuţile omeneşti – insist – sunt fundamentul celor supranaturale; iar acestea generează mereu un nou impuls ca să ne dezvoltăm ca oameni drepţi. Dar, în orice caz, nu este suficientă strădania de a poseda aceste virtuţi: trebuie să învăţăm să le practicăm. Discite benefacere²²; Învăţaţi să faceţi binele. Trebuie să le practicăm în mod obişnuit în actele corespunzătoare – fapte de sinceritate, autentice, adevărate, de nepărtinire, de seninătate, de răbdare –, pentru că faptele sunt iubiri, şi nu este suficient să îl iubiţi pe Dumnezeu doar prin cuvinte, ci cu fapte şi cu adevăr²³.