Lista numerelor

Ţăruşii vopsiţi în roşu

Mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil acele semne care, în munţii din ţinuturile mele, se puneau la marginea drumurilor; mi-au atras atenţia nişte ţăruşi înalţi, de obicei vopsiţi în roşu. Mi s-a explicat că, atunci când ninge şi zăpada acoperă potecile, ogoarele şi păşunile, pădurile, stâncile şi râpele, aceşti pari ies în evidenţă ca un punct de reper sigur, pentru ca toată lumea să ştie tot timpul pe unde este traseul.

În viaţa interioară, se întâmplă ceva asemănător. Sunt primăveri şi veri, dar de asemenea vin şi ierni, zile fără soare şi nopţi fără lună. Nu putem permite ca relaţia cu Isus Cristos să depindă de starea noastră de spirit, de schimbările din caracterul nostru. Aceste atitudini denotă egoism, comoditate, şi prin urmare nu se potrivesc cu dragostea.

De aceea, în momentele de ninsoare şi de viscol, nişte practici de pietate solide – deloc sentimentale –, bine înrădăcinate şi potrivite împrejurărilor proprii ale fiecăruia, vor fi ca aceşti ţăruşi vopsiţi în roşu, care vor continua să ne marcheze calea, până când Domnul va decide să strălucească din nou soarele, să se topească gheţurile, iar inima va reîncepe să vibreze, aprinsă de un foc care, în realitate, nu a fost stins niciodată: a ars mocnit, ascuns de cenuşa unei perioade de încercare, sau de mai puţin avânt, sau de mai puţin sacrificiu.

Nu vă ascund că, de-a lungul acestor ani, au venit la mine unii şi, cuprinşi de durere, mi-au spus: Părinte, nu ştiu ce mi se întâmplă, mă simt obosit şi rece; pietatea mea, înainte atât de sigură şi de lină, mi se pare o comedie... Celor care se află în situaţia aceasta şi vouă tuturor vă răspund: o comedie? Mare lucru! Domnul se joacă cu noi, ca un părinte cu fiii săi.

Se spune în Scriptură: Ludens in orbe terrarum¹⁷; El se joacă pe întreaga faţă a pământului. Dar Dumnezeu nu ne părăseşte, pentru că imediat adaugă: Deliciae meae esse cum filiis hominum¹⁸; Este plăcerea mea să fiu cu fiii oamenilor. Domnul se joacă cu noi! Şi când ni se pare că jucăm într-o comedie, pentru că ne simţim îngheţaţi, apatici; când suntem dezgustaţi şi fără voinţă; când ni se pare dificil să ne îndeplinim îndatoririle şi să atingem obiectivele spirituale pe care ni le-am propus, a venit ceasul să ne gândim că Dumnezeu se joacă cu noi şi aşteaptă să ştim să interpretăm comedia noastră cu strălucire.

Nu mă deranjează să vă povestesc că Domnul, uneori, mi-a acordat multe haruri; dar de obicei eu merg în răspăr. Îmi urmez planul nu pentru că îmi place, ci pentru că trebuie să fac acest lucru, din dragoste. Dar, părinte, se poate interpreta o comedie cu Dumnezeu? Nu este o ipocrizie? Fii liniştit: pentru tine a venit clipa de a lua parte la o comedie umană, cu un spectator divin. Perseverează, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt contemplă această comedie a ta; fă totul din dragoste pentru Dumnezeu, pentru a-l bucura, chiar dacă ţie ţi-e greu.

Ce frumos este să fii jongler al lui Dumnezeu! Ce frumos este să reciţi această comedie din dragoste, cu sacrificiu, fără nicio satisfacţie personală, pentru a-l mulţumi pe Tatăl nostru Dumnezeu: care se joacă cu noi! Aşază-te faţă în faţă cu Domnul, şi mărturiseşte-i: nu am niciun chef să mă ocup de lucrul acesta, dar îl ofer pentru tine. Şi ocupă-te cu adevărat de această lucrare, deşi crezi că este o comedie. Binecuvântată comedie! Te asigur: nu este vorba despre ipocrizie, pentru că ipocriţii au nevoie de public pentru pantomimele lor. În schimb, spectatorii acestei comedii a noastre – lasă-mă să ţi-o repet – sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; Fecioara Preasfântă, sfântul Iosif şi toţi îngerii şi sfinţii din cer. Viaţa noastră interioară nu cuprinde un mai mare spectacol decât acesta: este Cristos care trece quasi in occulto¹⁹.

Credinţa lui Bartimeu

De data aceasta, sfântul Marcu este cel care ne povesteşte vindecarea altui orb. Cum ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi multă lume, fiul lui Timeu, Bartimeu, un orb cerşetor, şedea pe marginea drumului¹⁰. Auzind acea mare zarvă a mulţimii, orbul a întrebat: Ce se întâmplă? I-au răspuns: Trece Isus din Nazaret. Şi atunci i s-a aprins atât de tare sufletul de credinţa în Cristos, încât a strigat: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine¹¹!

Nu îţi vine să strigi şi ţie, care eşti de asemenea oprit pe marginea drumului, a acestui drum al vieţii, care este atât de scurt; ţie, căruia îţi lipsesc luminile călăuzitoare; ţie, care ai nevoie de mai multe haruri pentru a te hotărî să cauţi sfinţenia? Nu simţi nevoia de a striga: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine? Ce frumoasă rugăciune iaculatorie, pe care să o repeţi des!

Vă sfătuiesc să meditaţi în tihnă asupra momentelor care preced miracolul, cu scopul de a păstra bine întipărită în minte o idee foarte clară: cât de diferite sunt de inima milostivă a lui Isus bietele noastre inimi! Vă va ajuta mereu, şi în mod special în momentul încercării, al tentaţiei, şi de asemenea în momentul răspunsului generos în micile îndatoriri şi în prilejurile de eroism.

Mulţi se răsteau la el să tacă¹². Cum au strigat la tine, când ai bănuit că Isus a trecut pe lângă tine. S-au accelerat bătăile inimii şi ai început, de asemenea, să strigi, animat de o nelinişte interioară. Şi prietenii, comoditatea, mediul, totul te-a sfătuit: taci, nu spune nimic! De ce trebuie să îl strigi pe Isus? Nu îl deranja!

Dar sărmanul Bartimeu nu i-a ascultat, şi a continuat cu şi mai multă forţă: Fiul lui David, ai milă de mine. Domnul, care îl auzise de la început, l-a lăsat să persevereze în rugăciune. La fel ca pe tine. Isus percepe prima invocaţie a sufletului nostru, dar aşteaptă. Vrea să ne convingem că avem nevoie de el; vrea să îl rugăm, să fim încăpăţânaţi, ca acel orb care stătea lângă drumul de ieşire din Ierihon. Să-l imităm. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va acorda imediat ceea ce îi cerem, chiar dacă mulţi vor încerca să ne îndepărteze de rugăciune, să nu încetăm să îl implorăm¹³.