Ţăruşii vopsiţi în roşu

Mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil acele semne care, în munţii din ţinuturile mele, se puneau la marginea drumurilor; mi-au atras atenţia nişte ţăruşi înalţi, de obicei vopsiţi în roşu. Mi s-a explicat că, atunci când ninge şi zăpada acoperă potecile, ogoarele şi păşunile, pădurile, stâncile şi râpele, aceşti pari ies în evidenţă ca un punct de reper sigur, pentru ca toată lumea să ştie tot timpul pe unde este traseul.

În viaţa interioară, se întâmplă ceva asemănător. Sunt primăveri şi veri, dar de asemenea vin şi ierni, zile fără soare şi nopţi fără lună. Nu putem permite ca relaţia cu Isus Cristos să depindă de starea noastră de spirit, de schimbările din caracterul nostru. Aceste atitudini denotă egoism, comoditate, şi prin urmare nu se potrivesc cu dragostea.

De aceea, în momentele de ninsoare şi de viscol, nişte practici de pietate solide – deloc sentimentale –, bine înrădăcinate şi potrivite împrejurărilor proprii ale fiecăruia, vor fi ca aceşti ţăruşi vopsiţi în roşu, care vor continua să ne marcheze calea, până când Domnul va decide să strălucească din nou soarele, să se topească gheţurile, iar inima va reîncepe să vibreze, aprinsă de un foc care, în realitate, nu a fost stins niciodată: a ars mocnit, ascuns de cenuşa unei perioade de încercare, sau de mai puţin avânt, sau de mai puţin sacrificiu.