A ne adresa lui Dumnezeu

Duminica in Albis îmi aduce aminte o veche tradiţie pioasă din ţinutul meu. În această zi, în care Liturghia invită la dorirea alimentului spiritual – rationabile, sine dolo lac concupiscite¹, doriţi laptele curat spiritual, fără amestecul niciunei înşelăciuni –, era obiceiul atunci să se ducă sfânta Împărtăşanie bolnavilor – nu era nevoie să fie în stare gravă –, pentru ca aceştia să poată să îndeplinească preceptul pascal.

În unele oraşe mari, fiecare parohie organiza o procesiune euharistică. Îmi amintesc că în anii studenţiei mele era ceva obişnuit să se întâlnească pe bulevardul principal din Zaragoza trei cortegii în care mergeau doar bărbaţi – mii de bărbaţi! – cu făclii mari, aprinse. Oameni robuşti, cu o credinţă mai mare decât acele lumânări care cântăreau multe kilograme.

Când în această noapte m-am trezit de câteva ori, am repetat ca rugăciune jaculatorie, quasi modo geniti infantes²: ca nişte copii nou-născuţi... M-am gândit că această invitaţie a Bisericii ni se potriveşte foarte bine tuturor celor care simţim realitatea filiaţiei divine. Pentru că se cuvine să fim foarte puternici, foarte solizi, cu o hotărâre capabilă să influenţeze mediul în care ne aflăm; şi, cu toate acestea, în faţa lui Dumnezeu, este atât de bine să ne considerăm copiii lui mici!

Suntem fii ai lui Dumnezeu

Quasi modo geniti infantes, rationabile, sine dolo lac concupiscite³: ca şi copiii care abia au venit pe lume, să ţipaţi după laptele pur şi curat al spiritului. Este minunat acest verset din sfântul Petru şi înţeleg foarte bine că, în continuare, Liturghia a adăugat: Exsultate Deo adiutori nostro: iubilate Deo Iacob⁴; Bucuraţi-vă de Dumnezeu, ajutorul nostru; strigaţi Dumnezeului lui Iacob, care este de asemenea Domnul şi Tatăl nostru. Dar mi-ar plăcea ca astăzi, voi şi eu, să medităm nu asupra sfântului sacrament din altar, care smulge din inima noastră cele mai înalte laude pentru Isus; aş vrea ca noi să zăbovim asupra acestei certitudini a filiaţiei divine şi asupra câtorva dintre consecinţele sale, pentru toţi cei care pretind că trăiesc cu strădanie nobilă credinţa lor creştină.

Din motive pe care nu e cazul să le amintesc – dar pe care le ştie bine Isus, care prezidează asupra noastră din tabernacol –, viaţa mea m-a condus spre a mă şti în mod special fiu al lui Dumnezeu, şi am savurat bucuria de a mă pune în inima Tatălui meu, pentru a corecta, pentru a mă purifica, pentru a-l sluji, pentru a-i înţelege şi a-i ierta pe toţi, pe baza dragostei sale şi a umilinţei mele.

De aceea, acum vreau să insist asupra necesităţii ca voi şi eu să ne refacem, să ne trezim din acest somn de slăbiciune care atât de uşor ne toropeşte, şi să reîncepem să percepem, într-un mod mai profund şi, în acelaşi timp, mai imediat, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Exemplul lui Isus, fiecare pas al lui Cristos prin acele locuri din Orient, ne ajută să ne pătrundem de acest adevăr. Dacă noi primim mărturia oamenilor – citim în epistolă –, mărturia lui Dumnezeu este mai mare⁵. Şi, în ce constă mărturia lui Dumnezeu? Din nou vorbeşte sfântul Ioan: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu... Dragii mei, acum suntem copii ai lui Dumnezeu⁶.

De-a lungul anilor, am încercat să mă sprijin fără şovăială pe această realitate plină de bucurie. Rugăciunea mea, în orice împrejurare, a fost aceeaşi, cu tonuri diferite. I-am spus: Doamne, tu m-ai pus aici; Tu mi-ai încredinţat un lucru sau altul, şi eu contez pe tine. Ştiu că eşti Tatăl meu şi am văzut mereu că micuţii sunt absolut siguri de părinţii lor. Experienţa mea de preot mi-a confirmat că această abandonare în mâinile Domnului face sufletele să obţină o puternică, profundă şi senină pietate, care le impulsionează să lucreze tot timpul cu intenţie dreaptă.

Exemplul lui Isus Cristos

Quasi modo geniti infantes... Mi-a dăruit bucurie să răspândesc în toate părţile această mentalitate de copii mici ai lui Dumnezeu, care ne va face să savurăm cuvintele care să regăsesc şi în Liturghie: Orice este născut din Dumnezeu biruie lumea⁷, trece peste dificultăţi, reuşeşte victoria, în această mare bătălie pentru pacea sufletelor şi a societăţii.

Înţelepciunea noastră şi forţa noastră stau tocmai în a avea convingerea micimii noastre, a nimicniciei noastre în ochii Domnului; dar este el cel care ne stimulează să ne mişcăm, în acelaşi timp, cu o încredere plină de siguranţă şi să-l propovăduim pe Isus Cristos, fiul său unic născut, în pofida erorilor noastre şi a mizeriilor noastre personale, mereu cu presupunerea că pe lângă slăbiciune, să nu lipsească lupta cu scopul de a o depăşi.

M-aţi auzit repetând frecvent acel sfat din Sfânta Scriptură: Discite benefacere⁸, pentru că este sigur că trebuie să învăţăm şi să îi învăţăm pe alţii să facă binele. Trebuie să începem de la noi înşine, angajându-ne să descoperim care este binele care trebuie să ne ambiţioneze pe fiecare dintre noi, pe fiecare dintre prietenii noştri, pe fiecare dintre oameni. Nu ştiu vreun drum mai bun pentru a considera măreţia lui Dumnezeu: să învăţăm să slujim, din perspectiva inefabilă şi simplă că el este Tatăl nostru şi noi suntem fiii săi.

Să îl privim din nou pe Învăţător. Poate tu de asemenea auzi în acest moment reproşul adresat lui Toma: Adu degetul tău aici şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios⁹; şi, cu apostolul, va ieşi din sufletul său, cu sinceră căinţă, acel strigăt: Domnul meu şi Dumnezeul meu¹⁰!, te recunosc definitiv ca Învăţător, şi de acum pentru totdeauna – cu ajutorul tău – voi păstra ca o comoară învăţăturile tale şi mă voi strădui să le urmez cu loialitate.

Cu câteva pagini înainte, în evanghelie, retrăim acea scenă în care Isus s-a retras în rugăciune, iar discipolii sunt aproape, probabil contemplându-l. Când a terminat, unul s-a hotărât să îl implore: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum Ioan şi-a învăţat discipolii. El le zise: Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău¹¹.

Observaţi ceea ce este surprinzător în răspuns: discipolii trăiesc împreună cu Isus Cristos şi, în mijlocul discuţiilor lor, Domnul le arată cum trebuie să se roage; le revelează marele secret al milostivirii divine, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi că putem să vorbim încrezători cu el, cum vorbeşte un copil cu tatăl său.

Când văd cum unii înţeleg viaţa de pietate, relaţia unui creştin cu Domnul său, şi îmi prezintă această imagine dezagreabilă, teoretică, în formule, plină de cantilene fără suflet, care favorizează mai mult anonimatul decât conversaţia personală, între patru ochi, cu Tatăl nostru Dumnezeu – autentica rugăciune vocală niciodată nu presupune anonimatul – îmi amintesc acel sfat al Domnului: Când vă rugaţi, nu spuneţi vorbe multe, ca păgânii. Ei îşi închipuie că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi. Nu faceţi dar ca ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai înainte de a-i cere¹². Şi comentează un părinte al Bisericii: Cred că Cristos ne porunceşte să evităm rugăciunile lungi; dar lungi nu în ceea ce priveşte timpul, ci prin multitudinea nesfârşită de cuvinte... Domnul însuşi ne-a dat exemplul văduvei care, prin forţa rugăciunii, a învins rezistenţa judecătorului nedrept; şi alt exemplu, al acelui intrus care a venit în toiul nopţii şi, din cauza încăpăţânării lui mai mult decât a prieteniei, a reuşit să îl scoale din pat pe prietenul său (Cf. Lc 11,5-8; 18,1-8). Cu aceste două exemple, ne porunceşte să ne rugăm constant, dar nu compunând rugăciuni interminabile, ci spunându-i cu simplitate nevoile noastre¹³.

În orice caz, dacă la începutul meditaţiei voastre nu reuşiţi să vă concentraţi atenţia pentru a conversa cu Dumnezeu, vi se pare că sunteţi uscaţi iar mintea pare să nu fie în stare să exprime nicio idee, sau rămâneţi insensibili, vă sfătuiesc să faceţi ceea ce eu am încercat să practic mereu în aceste situaţii: puneţi-vă în prezenţa Tatălui vostru şi spuneţi-i măcar: Doamne, nu ştiu să mă rog, nu îmi vine în minte nimic să îţi spun!... Şi să fiţi siguri că chiar în această clipă aţi început să vă rugaţi.

Pietatea, filiaţia

Pietatea care se naşte din filiaţia divină este o atitudine profundă a sufletului, care sfârşeşte prin a influenţa existenţa întreagă: este prezentă în toate gândurile, în toate dorinţele, în toate sentimentele. Nu aţi observat că, în familii, copiii, fără să îşi dea seama, îi imită pe părinţii lor: le repetă gesturile, obiceiurile, sunt la fel în atâtea aspecte ale comportamentului?

La fel se întâmplă cu comportamentul unui bun fiu al lui Dumnezeu: se atinge de asemenea – fără să se ştie cum, nici pe ce drum – această îndumnezeire minunată, care ne ajută să abordăm întâmplările cu revelaţia supranaturală a credinţei; se iubesc toţi oamenii aşa cum Tatăl nostru din ceruri îi iubeşte şi – asta contează cel mai mult – se obţine o nouă vigoare în efortul nostru cotidian de a ne apropia de Dumnezeu. Nu contează mizeriile, insist, pentru că acolo sunt braţele drăgăstoase ale Tatălui nostru Dumnezeu pentru a ne ridica.

Dacă vă gândiţi, e o mare diferenţă între o căzătură a unui copil şi o căzătură a unui adult. Pentru copii, căderea, de obicei, nu are importanţă. Se împiedică atât de des! Şi dacă le curg câteva lacrimi, tatăl lor le spune: bărbaţii nu plâng. Aşa se încheie incidentul, cu strădania copilului de a-şi mulţumi tatăl.

Priviţi, în schimb, ce se întâmplă dacă îşi pierde echilibrul un bărbat adult şi ajunge să dea cu nasul de pământ. Dacă nu ar fi compasiune, ar provoca amuzament, râs. Dar lovitura poate avea consecinţe grave şi, în cazul unui vârstnic, ar putea provoca chiar o fractură nevindecabilă. În viaţa interioară, este convenabil pentru toţi să fim quasi modo geniti infantes, ca aceşti micuţi, care par din cauciuc, care se bucură chiar de căzăturile lor, pentru că imediat se ridică şi îşi continuă fuga; şi pentru că nu le lipseşte – când e nevoie – consolarea părinţilor.

Dacă încercăm să ne purtăm ca ei, căderile şi eşecurile – inevitabile – în viaţa interioară nu vor duce niciodată la amărăciune. Vom reacţiona cu durere, dar fără descurajare, şi cu un surâs care izvorăşte, ca apa curată, din bucuria condiţiei noastre de fii ai acestei dragoste, ai acestei măreţii, ai acestei înţelepciuni infinite, ai aceste milostiviri, care este Tatăl nostru. Am învăţat, în anii mei de slujire a Domnului, să fiu copil mic al lui Dumnezeu. Şi asta vă cer şi vouă: să fiţi quasi modo geniti infantes, copii care doresc cuvântul lui Dumnezeu, pâinea lui Dumnezeu, hrana lui Dumnezeu, forţa lui Dumnezeu, pentru a merge înainte ca oameni creştini.

Să fiţi foarte copii! Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Vă spune experienţa acestui preot, care a trebuit să se ridice de jos de multe ori de-a lungul acestor 36 de ani – cât de lungi şi de scurţi în acelaşi timp mi se par! –, care continuă să încerce să îndeplinească o voinţă precisă a lui Dumnezeu. Un lucru m-a ajutat mereu: să continuu să fiu copil şi să mă pun tot timpul în poala mamei mele şi în inima lui Cristos, Domnul meu.

Marile căderi, cele care provoacă grave sfâşieri în suflet şi, uneori, cu rezultate aproape iremediabile, apar mereu din mândria de a ne considera mai mari, autosuficienţi. În aceste cazuri, domină în acea persoană ceva ca o incapacitate de a cere ajutor celui care l-ar putea asista; nu doar lui Dumnezeu; prietenului, preotului. Şi acel biet suflet, izolat în nefericirea lui, se scufundă în dezorientare, în rătăcire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, chiar acum, să nu permită niciodată să ne simţim satisfăcuţi, să crească mereu în noi năzuinţa ajutorului său, cuvântului său, pâinii sale, consolării sale, puterii sale: Rationabile, sine dolo lac concupiscite; cultivaţi foamea, aspiraţia de a fi ca nişte copii. Convingeţi-vă că este modul cel mai bun de a învinge mândria. Convingeţi-vă că este singurul remediu pentru ca felul nostru de a lucra să fie bun, să fie măreţ, să fie divin. Adevărat vă spun: dacă nu vă schimbaţi şi nu deveniţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor¹⁴.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.

Planul de viaţă

Examinând cum este şi cum ar trebui să fie pietatea noastră; în ce puncte concrete ar trebui să îmbunătăţim relaţia noastră personală cu Dumnezeu, dacă m-aţi înţeles, veţi respinge tentaţia de a imagina fapte vitejeşti imposibile, pentru că aţi descoperit că Domnul se mulţumeşte să îi oferim mici dovezi de dragoste în fiecare moment.

Încearcă să respecţi un plan de viaţă, cu constanţă: câteva minute de rugăciune mentală; participarea la sfânta Liturghie – zilnic, dacă este posibil – şi împărtăşirea frecventă; recurgerea regulată la sfântul sacrament al iertării – deşi conştiinţa ta nu te acuză de o greşeală mortală –; vizitarea lui Isus în tabernacol; rugăciunea şi contemplarea misterelor sfântului Rozariu, şi atâtea practici minunate pe care le cunoşti sau le poţi învăţa.

Nu trebuie să se transforme în norme rigide, ca nişte compartimente etanşe; semnalează un itinerar flexibil, adaptat condiţiei tale de om care trăieşte în mijlocul lumii, cu o activitate profesională intensă şi cu îndatoriri şi relaţii sociale pe care nu trebuie să le neglijezi, pentru că în aceste treburi se află continua ta întâlnirea cu Dumnezeu. Planul tău de viaţă trebuie să fie ca o mănuşă de cauciuc care se adaptează perfect mâinii care o foloseşte.

Să nu uiţi nici că important nu este să faci multe lucruri; limitează-te cu generozitate la acelea pe care poţi să le faci în fiecare zi, fie că ai chef, fie că nu. Aceste practici te vor duce, aproape fără să îţi dai seama, la rugăciunea contemplativă. Vor izvorî din sufletul tău mai multe acte de dragoste, jaculatorii, acţiuni de mulţumire, acte de reparaţie, comuniuni spirituale. Şi acestea, în timp ce îţi îndeplineşti obligaţiile: când ridici telefonul, când urci într-un mijloc de transport, când închizi sau deschizi uşa, când treci prin faţa unei biserici, când începi o nouă sarcină, în timp ce o realizezi şi când o termini; toate le vei dedica Tatălui tău Dumnezeu.

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Ţăruşii vopsiţi în roşu

Mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil acele semne care, în munţii din ţinuturile mele, se puneau la marginea drumurilor; mi-au atras atenţia nişte ţăruşi înalţi, de obicei vopsiţi în roşu. Mi s-a explicat că, atunci când ninge şi zăpada acoperă potecile, ogoarele şi păşunile, pădurile, stâncile şi râpele, aceşti pari ies în evidenţă ca un punct de reper sigur, pentru ca toată lumea să ştie tot timpul pe unde este traseul.

În viaţa interioară, se întâmplă ceva asemănător. Sunt primăveri şi veri, dar de asemenea vin şi ierni, zile fără soare şi nopţi fără lună. Nu putem permite ca relaţia cu Isus Cristos să depindă de starea noastră de spirit, de schimbările din caracterul nostru. Aceste atitudini denotă egoism, comoditate, şi prin urmare nu se potrivesc cu dragostea.

De aceea, în momentele de ninsoare şi de viscol, nişte practici de pietate solide – deloc sentimentale –, bine înrădăcinate şi potrivite împrejurărilor proprii ale fiecăruia, vor fi ca aceşti ţăruşi vopsiţi în roşu, care vor continua să ne marcheze calea, până când Domnul va decide să strălucească din nou soarele, să se topească gheţurile, iar inima va reîncepe să vibreze, aprinsă de un foc care, în realitate, nu a fost stins niciodată: a ars mocnit, ascuns de cenuşa unei perioade de încercare, sau de mai puţin avânt, sau de mai puţin sacrificiu.

Nu vă ascund că, de-a lungul acestor ani, au venit la mine unii şi, cuprinşi de durere, mi-au spus: Părinte, nu ştiu ce mi se întâmplă, mă simt obosit şi rece; pietatea mea, înainte atât de sigură şi de lină, mi se pare o comedie... Celor care se află în situaţia aceasta şi vouă tuturor vă răspund: o comedie? Mare lucru! Domnul se joacă cu noi, ca un părinte cu fiii săi.

Se spune în Scriptură: Ludens in orbe terrarum¹⁷; El se joacă pe întreaga faţă a pământului. Dar Dumnezeu nu ne părăseşte, pentru că imediat adaugă: Deliciae meae esse cum filiis hominum¹⁸; Este plăcerea mea să fiu cu fiii oamenilor. Domnul se joacă cu noi! Şi când ni se pare că jucăm într-o comedie, pentru că ne simţim îngheţaţi, apatici; când suntem dezgustaţi şi fără voinţă; când ni se pare dificil să ne îndeplinim îndatoririle şi să atingem obiectivele spirituale pe care ni le-am propus, a venit ceasul să ne gândim că Dumnezeu se joacă cu noi şi aşteaptă să ştim să interpretăm comedia noastră cu strălucire.

Nu mă deranjează să vă povestesc că Domnul, uneori, mi-a acordat multe haruri; dar de obicei eu merg în răspăr. Îmi urmez planul nu pentru că îmi place, ci pentru că trebuie să fac acest lucru, din dragoste. Dar, părinte, se poate interpreta o comedie cu Dumnezeu? Nu este o ipocrizie? Fii liniştit: pentru tine a venit clipa de a lua parte la o comedie umană, cu un spectator divin. Perseverează, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt contemplă această comedie a ta; fă totul din dragoste pentru Dumnezeu, pentru a-l bucura, chiar dacă ţie ţi-e greu.

Ce frumos este să fii jongler al lui Dumnezeu! Ce frumos este să reciţi această comedie din dragoste, cu sacrificiu, fără nicio satisfacţie personală, pentru a-l mulţumi pe Tatăl nostru Dumnezeu: care se joacă cu noi! Aşază-te faţă în faţă cu Domnul, şi mărturiseşte-i: nu am niciun chef să mă ocup de lucrul acesta, dar îl ofer pentru tine. Şi ocupă-te cu adevărat de această lucrare, deşi crezi că este o comedie. Binecuvântată comedie! Te asigur: nu este vorba despre ipocrizie, pentru că ipocriţii au nevoie de public pentru pantomimele lor. În schimb, spectatorii acestei comedii a noastre – lasă-mă să ţi-o repet – sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; Fecioara Preasfântă, sfântul Iosif şi toţi îngerii şi sfinţii din cer. Viaţa noastră interioară nu cuprinde un mai mare spectacol decât acesta: este Cristos care trece quasi in occulto¹⁹.

Iubilate Deo. Exsultate Deo adiutori nostro²⁰. Lăudaţi-l pe Dumnezeu. Bucuraţi-vă în Domnul, unicul nostru ajutor. Isus, cine nu înţelege acest lucru, nu ştie nimic despre iubire, nici despre păcate, nici despre mizerii! Eu sunt un biet om, şi înţeleg ce înseamnă păcat, iubire şi mizerie. Ştiţi ce este să fii ridicat până la inima lui Dumnezeu? Puteţi înţelege ca un suflet să se confrunte cu Domnul, să îşi deschidă inima în faţa lui, să i se plângă? Eu mă plâng, de exemplu, când ia la el oameni de vârstă fragedă, când încă l-ar mai fi putut sluji şi iubi mulţi ani pe pământ; pentru că nu înţeleg acest lucru. Dar sunt gemete pline de încredere, pentru că ştiu că, dacă m-aş îndepărta de braţele lui Dumnezeu, m-aş împiedica curând. De aceea, imediat, rostind încet fiecare cuvânt în timp ce accept planurile cerului, adaug: să se facă, să se îndeplinească, să fie lăudată şi pe veci slăvită preadreapta şi preabinevoitoarea voinţă a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. Amin. Amin.

Acesta este modul de a proceda pe care ni-l arată evanghelia, isteţimea copilărească cea mai sfântă şi izvorul de eficienţă pentru lucrarea apostolică; şi aceasta este sursa dragostei noastre şi a păcii noastre de fii ai lui Dumnezeu, şi calea pe care putem transmite duioşie şi seninătate oamenilor. Doar astfel vom reuşi să ne încheiem în dragoste zilele, după ce am sfinţit munca noastră şi am căutat acolo fericirea ascunsă a lucrurilor lui Dumnezeu. Ne vom comporta cu sfânta lipsă de sfială a copiilor şi vom respinge ruşinea – ipocrizia – adulţilor, care se tem să se întoarcă la Tatăl lor, când au trecut prin eşecul unei căderi.

Termin cu salutul Domnului, pe care îl redă astăzi sfânta evanghelie: Pax vobis! Pace vouă... Discipolii se bucurară la vederea Domnului²¹, a acestui Domn care ne însoţeşte la Tatăl.