A trăi cu faţa spre Dumnezeu şi cu faţa spre oameni

Aici suntem, consummati in unum¹!, în unitate de cerere şi de intenţii, dispuşi să începem acest timp de conversaţie cu Domnul, cu dorinţa reînnoită de a fi instrumente eficiente în mâinile sale. În faţa lui Isus în Preasfântul Sacrament – cât îmi place să fac un act de credinţă explicită în prezenţa reală a Domnului în Euharistie! – aprindeţi şi mai mult în inimile voastre râvna de a transmite, cu rugăciunea voastră, o zvâcnire plină de forţă, care să ajungă în toate locurile de pe pământ, până în ultimul colţ al planetei unde există un om care să îşi risipească generos existenţa în slujba lui Dumnezeu şi a sufletelor. Pentru că, datorită realităţii inefabile a comuniunii sfinţilor, suntem solidari – cooperatori, spune sfântul Ioan² – în misiunea de a răspândi adevărul şi pacea Domnului.

Este firesc să ne gândim la modul nostru de a-l imita pe Învăţător; să ne oprim, să reflectăm, pentru a învăţa direct din viaţa Domnului câteva dintre virtuţile care trebuie să se remarce în viaţa noastră, dacă aspirăm cu adevărat să extindem împărăţia lui Cristos.

Prudenţa, virtute necesară

În pasajul din evanghelie amintit în Liturghia de astăzi, citim: Tunc abeuntes pharisaei, consilium inierunt ut caperent eum in sermone³; S-au întâlnit fariseii, ca să vorbească între ei cum ar putea să îl prindă pe Isus cu un cuvânt din ceea ce spusese. Nu uitaţi că această metodă a ipocriţilor este o tactică obişnuită şi în aceste timpuri; cred că iarba rea a fariseilor nu va dispărea niciodată din lume: mereu a fost de o fecunditate uimitoare. Poate Domnul o tolerează să crească, pentru a ne face prudenţi pe noi, fiii săi; pentru că virtutea prudenţei este indispensabilă oricui se află în situaţia de a sfătui, de a întări, de a corecta, de a aprinde, de a îmbărbăta. Şi chiar aşa, ca un apostol, profitând de împrejurările oferite de treburile obişnuite, trebuie să se poarte un creştin cu cei care îl înconjoară.

Îmi înalţ în acest moment inima la Dumnezeu şi îi cer, prin intermediul Fecioarei Preasfinte – care este în Biserică dar deasupra Bisericii: între Cristos şi Biserică, pentru a proteja, pentru a domni, pentru a fi mamă a oamenilor, cum este mama lui Isus Domnul nostru –; cer să ne acorde această prudenţă tuturor, şi în special celor care, amestecaţi în torentul circulator al societăţii, dorim să lucrăm pentru Dumnezeu: cu adevărat este bine pentru noi să învăţăm să fim prudenţi.

Continuă scena din evanghelie: şi au trimis discipolii lor – ai fariseilor – cu irodienii, să-i zică: Învăţătorule⁴. Iată cu ce şiretenie îi spun Învăţătorule; se prefac că îi sunt admiratori şi prieteni, îi acordă un tratament care este rezervat autorităţii de la care se aşteaptă să se primească o învăţătură. Magister, scimus quia verax es⁵, ştim că eşti sincer... ce viclenie infamă! Aţi văzut o duplicitate mai mare? Mergeţi prin această lume cu grijă. Să nu fiţi circumspecţi, neîncrezători; cu toate acestea, trebuie să simţiţi pe umerii voştri – amintiţi-vă acea imagine a bunului păstor care apare în catacombe – greutatea acestei oi, care nu este un singur suflet, ci Biserica întreagă, omenirea întreagă.

Acceptând cu generozitate această responsabilitate, fiţi îndrăzneţi şi fiţi prudenţi pentru a apăra şi proclama drepturile lui Dumnezeu. Şi atunci, datorită integrităţii comportamentului vostru, mulţi vă vor considera şi vă vor numi învăţători, fără ca voi să pretindeţi acest lucru: nu căutăm gloria pământească. Dar să nu vă miraţi dacă, între atâţia care se apropie de voi, se insinuează cei care se prefac doar că vă admiră. Întipăriţi-vă în suflete ceea ce m-aţi auzit spunând de repetate ori: nici calomniile, nici şoaptele, nici respectul omenesc, nici preocupare pentru ce vor spune alţii, şi cu atât mai puţin laudele ipocrite, nu trebuie să ne împiedice niciodată să ne facem datoria.

Vă amintiţi parabola bunului samaritean? Un om a rămas căzut pe drum, rănit de hoţii care i-au furat şi ultima centimă. Au trecut pe acolo un preot al legii vechi şi, puţin după aceea, un levit; cei doi şi-au continuat drumul, fără să le pese. Dar un drumeţ samaritean, când ajunse la el şi-l văzu, i se făcu milă. Se apropie de el şi îi legă rănile, turnând ulei şi vin pe ele; îl urcă pe animalul său, îl duse la un han şi-i purtă de grijă⁶. Gândiţi-vă că acesta nu este un exemplu pe care Domnul îl dă doar pentru câteva suflete alese, pentru că imediat a adăugat, răspunzându-i celui care îl întrebase – fiecăruia dintre noi – : Du-te de fă şi tu la fel⁷.

Prin urmare, când în viaţa noastră personală sau în a altora observăm ceva ce nu merge, ceva care are nevoie de ajutorul spiritual şi uman pe care putem şi trebuie să îl dăm noi, fiii lui Dumnezeu, o manifestare clară de prudenţă ar fi oferirea remediului oportun, în profunzime, cu caritate şi cu forţă, cu sinceritate. Nu încap inhibiţiile. Este greşit să gândim că, cu omisiuni sau cu întârzieri, se rezolvă problemele.

Prudenţa cere ca, de fiecare dată când situaţia o cere, să se folosească medicamentul, fără paleative, după ce se descoperă rana infectată. La observarea celor mai mici simptome ale răului, fiţi sensibili, sinceri, atât când trebuie să vindecaţi, cât şi atunci când trebuie să primiţi acest ajutor. În aceste cazuri, trebuie să i se permită celui care se află în situaţia de a vindeca în numele lui Dumnezeu, să apese de departe, apoi din ce în ce mai de aproape, până când iese tot puroiul, astfel încât focarul de infecţie rămâne curat. În primul rând trebuie să procedăm aşa cu noi înşine şi cu aceia pe care, din dreptate sau din caritate, avem obligaţia de a-i ajuta, într-un mod special mă rog pentru părinţi, şi pentru cei care se dedică unor misiuni de formare şi de învăţare.

Respectul omenesc

Să nu vă oprească niciun motiv ipocrit: administraţi medicamentul pur. Dar lucraţi cu blândeţe maternă, cu delicateţea infinită a mamelor noastre, când ne vindecau rănile mari sau mici din jocurile sau căzăturile noastre de copii. Când trebuie să se aştepte câteva ore, se aşteaptă; niciodată mai mult timp decât este necesar, pentru că altă atitudine ar antrena comoditate, laşitate, lucruri foarte diferite de prudenţă. Respingeţi toţi, şi mai ales cei care vă asumaţi sarcina formării altora, frica de a dezinfecta rana.

Este posibil ca vreunul să şoptească viclean la urechea celor care trebuie să vindece, şi nu se hotărăsc sau nu doresc să îşi asume misiunea lor: Învăţătorule, ştim că eşti sincer⁸.... Nu toleraţi ironicul elogiu: cei care nu se străduiesc să ducă până la capăt cu vrednicie sarcina lor nu sunt învăţători, pentru că nu arată drumul autentic; nici nu sunt sinceri, întrucât cu falsa lor prudenţă iau drept o exagerare sau dispreţuiesc normele clare, de mii de ori verificate, de comportament corect, de vârstă, de ştiinţa bunei guvernări, de cunoaşterea slăbiciunii omeneşti şi de dragoste faţă de fiecare oaie, care ne îndeamnă să vorbim, să intervenim, să arătăm interes.

Pe falşii învăţători îi domină teama de a se descoperi adevărul întreg; îi înspăimântă simpla idee – sau obligaţie – de a recurge la antidotul dureros în anumite circumstanţe. Într-o asemenea atitudine – să fiţi convinşi – nu există prudenţă, nici pietate, nici chibzuinţă; această atitudine reflectă lipsă de îndrăzneală, lipsă de responsabilitate, nesăbuinţă, neghiobie. Sunt aceiaşi care, după aceea, cuprinşi de panică din cauza dezastrului, pretind că stăvilesc răul, atunci când este deja târziu. Nu îşi amintesc că virtutea prudenţei cere să se culeagă şi să se transmită la timp sfatul ponderat al maturităţii, al experienţei verificate, al privirii curate, al limbii fără piedici.

Să urmărim relatarea după sfântul Matei: Ştim că eşti sincer, că înveţi cu adevărat calea spre Dumnezeu⁹ . Niciodată nu voi înceta să fiu uimit în faţa acestui cinism. Sunt conduşi de intenţia de a răstălmăci cuvintele lui Isus Domnul nostru, de a-l prinde descoperit şi, în loc să spună deschis ceea ce ei considerau că ar fi o problemă fără soluţie, încearcă să îl năucească pe Învăţător cu laude care ar trebui să iasă doar de pe buze credincioase, din inimi drepte. Mă opresc dinadins asupra acestor nuanţe, ca să învăţăm să nu fim suspicioşi, ci prudenţi; să nu acceptăm frauda prefăcătoriei, chiar dacă apare acoperită de fraze sau de gesturi care, în sine, corespund realităţii, aşa cum se întâmplă în pasajul asupra căruia medităm. Tu nu faci diferenţe, îi spun. Tu ai venit pentru toţi oamenii. Pe tine nimic nu te opreşte să proclami adevărul şi să înveţi binele¹⁰.

Repet: prudenţi, da; circumspecţi, nu. Acordaţi cea mai absolută încredere tuturor, fiţi foarte nobili. Pentru mine, valorează mai mult cuvântul unui creştin, al unui om loial – am încredere totală în fiecare –, decât semnătura autentificată a o sută de notari, deşi uneori am fost înşelat urmând acest criteriu. Prefer să mă expun situaţiei în care cineva lipsit de scrupule abuzează de această încredere, înainte să privez pe cineva de creditul pe care îl merită ca persoană şi ca fiu al lui Dumnezeu. Vă asigur că niciodată nu m-au dezamăgit rezultatele acestui mod de a proceda.

A acţiona cu intenţie dreaptă

Dacă în fiecare moment nu extragem din evanghelie concluzii pentru viaţa actuală, înseamnă că nu medităm suficient asupra ei. Mulţi sunteţi tineri; alţii aţi ajuns deja la maturitate. Toţi vreţi, vrem – dacă nu, nu am fi aici –, să producem roade bune. Încercăm să punem, în comportamentul nostru, spiritul de sacrificiu, râvna de a negocia cu talantul pe care Domnul ni l-a încredinţat, pentru că simţim zelul divin pentru suflete. Dar nu ar fi pentru prima dată când, în pofida buneivoinţe, cineva cade în capcana acestei adunături – ex pharisaeis et herodianis¹¹– compusă, poate, din cei care, într-un fel sau altul, pentru că sunt creştini, ar trebui să apere drepturile lui Dumnezeu şi, în schimb, aliaţi şi identificaţi cu interesele forţelor răului, îi înconjură insidios pe alţi fraţi în credinţă, pe alţi slujitori ai aceluiaşi Mântuitor.

Fiţi prudenţi şi lucraţi mereu cu simplitate, virtute atât de proprie unui bun fiu al lui Dumnezeu. Fiţi naturali în limbajul vostru şi în comportarea voastră. Ajungeţi la fondul problemelor; nu rămâneţi la suprafaţă. Ţineţi seama că trebuie să ne aşteptăm cu anticipaţie la dezgustul celorlalţi şi la cel propriu, dacă dorim cu adevărat să îndeplinim cu sfinţenie şi cu bărbăţie obligaţiile noastre de creştini.

Nu vă ascund că, atunci când trebuie să corectez sau să iau o decizie care va produce durere, sufăr înainte, în timp ce acţionez şi după aceea; şi nu sunt un sentimental. Mă consolează gândul că doar animalele nu plâng: plângem noi, oamenii, fiii lui Dumnezeu. Înţeleg că în anumite momente şi vouă o să vă fie greu, dacă vă străduiţi să duceţi până la capăt cu fidelitate datoria voastră. Nu uitaţi că este mai comod – dar este o abatere – să evitaţi cu orice preţ suferinţa, cu scuza de a nu-l supăra pe celălalt: frecvent, în această inhibiţie se ascunde o ruşinoasă fugă de durerea proprie, pentru că de obicei nu este plăcut să faci o atenţionare serioasă. Fiii mei, amintiţi-vă că infernul este plin de guri închise.

Mă ascultă acum câţiva medici. Iertaţi-mi îndrăzneala dacă iau un exemplu din medicină; poate îmi va scăpa vreo aberaţie, dar comparaţia ascetică funcţionează. Pentru a vindeca o rană, mai întâi se curăţă bine, şi în jur, chiar la distanţă destul de mare. Ştie foarte bine chirurgul că doare; dar, dacă omite această operaţiune, va durea şi mai mult, după aceea. În plus, se dă imediat cu dezinfectant: ustură – pişcă, se spune pe meleagurile mele –, mortifică, şi nu mai există alt remediu decât acesta pentru ca rana să nu se infecteze.

Dacă pentru sănătatea corporală este evident că trebuie să se folosească aceste mijloace, chiar dacă este vorba despre zgârieturi neînsemnate, în lucrurile mari ale sănătăţii sufletului – în punctele nevralgice ale vieţii unui om –, gândiţi-vă cum va trebui spălat, cum va trebui făcută o incizie, cum va trebui şlefuit, cum va trebui dezinfectat, cum va trebui să suferim! Prudenţa ne cere să intervenim astfel şi să nu evităm datoria, pentru că ocolirea ei ar demonstra o lipsă de consideraţie, şi inclusiv un atentat grav împotriva dreptăţii şi împotriva tăriei.

Fiţi convinşi că un creştin, dacă într-adevăr pretinde că acţionează corect, cu faţa spre Dumnezeu şi spre oameni, are nevoie de toate virtuţile, cel puţin în potenţial. Părinte, mă veţi întreba, şi cum rămâne cu slăbiciunile mele? Vă voi răspunde: oare nu vindecă medicul care este bolnav, chiar şi când suferinţa care îl chinuieşte este cronică? Îl împiedică boala să le prescrie altor bolnavi reţeta potrivită? Sigur că nu: pentru a vindeca, îi este suficient să aibă ştiinţa potrivită şi să o pună în practică, cu acelaşi interes cu care combate propria suferinţă.

Puterea vindecătoare a propriilor slăbiciuni

Voi, ca şi mine, vă descoperiţi în fiecare zi plini de greşeli, dacă vă examinaţi cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Când luptăm pentru a le îndepărta, cu ajutorul divin, le lipseşte importanţa decisivă şi le depăşim, chiar dacă pare că niciodată nu reuşim să le smulgem din rădăcini complet. În plus, dincolo de aceste slăbiciuni, tu vei contribui la corectarea marilor lipsuri ale altora, atâta timp cât te vei strădui să răspunzi harului lui Dumnezeu recunoscându-te la fel de slab ca ei – capabil de toate erorile şi de toate ororile –, vei fi mai înţelegător, mai delicat şi, în acelaşi timp, mai exigent, pentru ca toţi să ne hotărâm să îl iubim pe Dumnezeu din toată inima.

Creştinii, fiii lui Dumnezeu, trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi, punând în practică cu cinste ceea ce acei ipocriţi îi şopteau cu viclenie Învăţătorului: Nu te uiţi cum arată omul¹². Altfel spus, vom respinge total favorizarea anumitor persoane – ne interesează toate sufletele! – deşi, logic, trebuie să începem prin a ne ocupa de aceia pe care, printr-o împrejurare sau alta – şi din motive pur omeneşti, în aparenţă – Dumnezeu i-a adus alături de noi.

Et viam Dei in veritate doces¹³; a învăţa, a învăţa, a învăţa: a arăta căile Domnului în conformitate cu purul adevăr. Nu trebuie să te temi că alţii vor vedea defectele tale personale, ale tale şi ale mele; eu am o dorinţă mare de a le face publice, povestind lupta mea personală, râvna mea de a corecta una sau alta în lupta mea de a-i fi loial Domnului. Efortul de a smulge şi de a învinge aceste mizerii va fi deja un mod de a arăta căile divine: în primul rând, şi în pofida erorilor noastre vizibile, cu mărturia vieţii noastre; apoi, cu doctrina, ca Domnul nostru, care coepit facere et docere¹⁴, a început cu lucrările, iar mai târziu s-a dedicat predicării.

După ce v-am confirmat că acest preot vă iubeşte mult şi că Tatăl din cer vă iubeşte şi mai mult, pentru că este infinit de bun, infinit de Tată; după ce vă v-am arătat că nu pot să vă reproşez nimic, consider că trebuie să vă ajut să îl iubiţi pe Cristos şi să iubiţi Biserica, turma lui, pentru că cred că sub acest aspect nu mă depăşiţi; vă luaţi la întrecere cu mine, dar nu mă depăşiţi. Când semnalez vreo eroare în predica mea sau în discuţiile personale cu fiecare, nu o fac ca să provoc suferinţă; mă conduce exclusiv râvna de a ne face să îl iubim mai mult pe Domnul. Şi, insistând asupra necesităţii de a practica virtuţile, nu pierd din vedere că şi pe mine mă constrânge această necesitate.

Într-o anumită ocazie, l-am auzit pe un om lipsit de scrupule comentând că experienţa greşelilor slujeşte la a continua să cădem, în aceeaşi eroare, de sute de ori. Eu vă spun, în schimb, că o persoană prudentă profită de aceste greşeli, pentru a învăţa să facă binele, pentru a-şi reînnoi hotărârea de a fi mai sfântă. Din experienţa eşecurilor şi a triumfurilor voastre în slujba lui Dumnezeu, scoateţi mereu, cu o creştere a dragostei, o dorinţă şi mai fermă de a continua cu îndeplinirea îndatoririlor şi a drepturilor voastre de cetăţeni creştini, cu orice preţ: fără laşităţi, fără a fugi nici de onoare, nici de responsabilitate, fără a vă teme de reacţiile stârnite în jurul nostru – poate provenite de la falşi fraţi –, când în mod nobil şi loial încercăm să căutăm gloria lui Dumnezeu şi binele celorlalţi.

Apoi trebuie să fim prudenţi. Pentru ce? Ca să fim drepţi, pentru a trăi caritatea, pentru a sluji eficient lui Dumnezeu şi tuturor sufletelor. Cu profundă dreptate i s-a spus prudenţei genitrix virtutum¹⁵, mama virtuţilor, şi, de asemenea, auriga virtutum¹⁶, călăuza tuturor obiceiurilor bune.

Fiecăruia ce e al său

Citiţi cu atenţie scena din evanghelie, pentru a profita de aceste lecţii minunate despre virtuţile care trebuie să ilumineze modul nostru de a acţiona. Odată încheiat preambulul ipocrit şi adulator, fariseii şi irodienii ridică problema lor: Spune-ne dar, ce crezi: este învoit să-i dai cezarului tribut, sau nu¹⁷? Observaţi acum – scrie Ioan Gură de Aur– viclenia lor; pentru că nu spun; explică-ne ce este bun, convenabil, legitim, ci spune ce crezi. Sunt obsedaţi să îl trădeze şi să îl facă odios în ochii puterii politice¹⁸. Cum însă Isus le cunoştea răutatea, zise: Ce mă puneţi la încercare, făţarnicilor? Arătaţi-mi moneda cu care se plătesc dările. Îi aduseră un dinar. El îi întrebă: A cui este această figură şi inscripţia? Îi răspunseră: A cezarului. Atunci el le zice: Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce îi aparţine cezarului, iar ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, lui Dumnezeu¹⁹.

Vedeţi că dilema este veche, la fel cum clar şi fără echivoc este răspunsul Învăţătorului. Nu este – nu există – o contrapunere între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor; între exercitarea îndatoririlor şi drepturilor noastre civice şi a celor religioase; între râvna de a construi şi de a face mai bună cetatea temporală şi convingerea că trecem prin această lume ca pe un drum care ne duce în patria cerească.

Şi aici se manifestă această unitate a vieţii care – nu voi obosi să o repet – este o condiţie esenţială, pentru cei care încearcă să se sfinţească în mijlocul împrejurărilor obişnuite ale muncii lor, ale relaţiilor familiale şi sociale. Isus nu admite această divizare: Nimeni nu poate servi la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui²⁰. Alegerea exclusivă a lui Dumnezeu pe care o face un creştin când răspunde pe deplin chemării sale, îl împinge să îndrepte totul spre Domnul şi, în acelaşi timp, să-i dea, de asemenea, aproapelui tot ceea ce de drept îi corespunde.

Nu-i potrivit să invocăm motive aparent pioase, pentru a-i spolia pe alţii de ceea ce li se cuvine: Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos²¹. Dar de asemenea se înşală cel care se eschivează de la a-i da Domnului dragostea şi închinarea – adorarea – care îi sunt datorate în calitate de Creator şi Tată al nostru; şi cel care nu îi îndeplineşte poruncile, cu falsa scuză că vreuna este incompatibilă cu slujirea oamenilor, pentru că în mod clar arată sfântul Ioan că după aceasta recunoaştem că iubim copiii lui Dumnezeu, că îl iubim pe Dumnezeu şi îndeplinim poruncile lui. dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să-i păstrăm poruncile. Iar poruncile lui nu sunt grele²².

Poate îi veţi auzi pe mulţi – în numele funcţionalităţii, când nu al carităţii! – care perorează şi inventează teorii, cu scopul de a micşora din demonstraţiile de respect şi de omagiu faţă de Dumnezeu. Tot ce ar fi pentru onorarea Domnului li se pare excesiv. Nu-i băgaţi în seamă: voi vedeţi-vă de drumul vostru. Aceste elucubraţii se limitează la controverse care nu duc la nimic, decât la scandalizarea sufletelor şi la împiedicarea îndeplinirii poruncii lui Isus Cristos, de a da fiecăruia ce este al său, de a practica cu delicată fermitate virtutea sfântă a dreptăţii.

Îndatoriri de dreptate faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni

Întipăriţi-vă bine acest lucru în suflete, pentru că se observă în comportament: mai întâi, dreptate faţă de Dumnezeu. Aceasta este piatra de încercare a adevăratei foame şi sete de dreptate²³, care o distinge de zarva invidioşilor, a răutăcioșilor, a egoiştilor şi a hrăpăreţilor... Pentru că a-i nega Creatorului şi Mântuitorului nostru recunoaşterea abundentului şi inefabilului bine pe care ni-l acordă înseamnă cea mai cumplită şi mai ingrată dintre nedreptăţi. Voi, dacă cu adevărat vă străduiţi să fiţi drepţi, vă veţi gândi des la dependenţa voastră de Dumnezeu – întrucât ce bun ai, fără să-l fi primit²⁴?–, pentru a vă umple de recunoştinţă şi de dorinţa de a răspunde unui Tată care ne iubeşte la nebunie.

Atunci se va reînnoi în voi spiritul bun al pietăţii filiale, care vă va face să îl trataţi pe Dumnezeu cu căldură din inimă. Când ipocriţii seamănă în jurul vostru îndoiala dacă Domnul are dreptul să vă ceară atât de mult, nu vă lăsaţi înşelaţi. Dimpotrivă, puneţi-vă în prezenţa lui Dumnezeu fără condiţii, docili, ca lutul în mâna olarului²⁵, şi mărturisiţi supuşi: Deus meus et omnia! Tu eşti Dumnezeul meu şi totul. Şi dacă vreodată vine lovitura neaşteptată, supărarea nemeritată din partea oamenilor, veţi şti să cântaţi cu bucurie reînnoită: facă-se, împlinească-se, fie lăudată şi în veci slăvită dreapta şi buna voinţă a lui Dumnezeu, asupra tuturor lucrurilor. Amin. Amin.

Împrejurările în care se afla acel slujitor din parabolă, dator cu zece mii de talanţi²⁶, reflectă bine situaţia noastră în faţa lui Dumnezeu: nici noi nu avem cu ce să plătim datoria imensă pe care am contractat-o prin atâta bunătate divină, şi pe care am mărit-o din cauza păcatelor noastre personale. Chiar dacă luptăm vitejeşte, nu vom reuşi să înapoiem echitabil multul pe care Domnul ni l-a iertat. Dar neputinţa omenească este suplinită cu vârf şi îndesat de milostivirea divină. El se poate considera satisfăcut, şi ne poate ierta de datorie, pur şi simplu că este bun, că în veac este mila lui²⁷.

Parabola – v-o amintiţi bine – se termină cu o a doua parte, care este ca un contrapunct al precedentei. Acel slujitor, care abia fusese iertat de o datorie enormă, nu se milostiveşte de un coleg, care avea o biată datorie de o sută de dinari. Aici se arată clar meschinăria inimii sale. La modul strict vorbind, nimeni nu îi neagă dreptul de a cere ceea ce este al său; cu toate acestea, ceva se revoltă în noi şi ne sugerează că această atitudine intolerantă se îndepărtează de adevărata dreptate: nu este drept ca o persoană care, cu un moment înainte, primise un tratament de favoare şi de înţelegere, să nu reacţioneze cel puţin cu răbdare faţă de un datornic al său. Iată că dreptatea nu se manifestă exclusiv prin respectarea exactă a drepturilor şi a îndatoririlor, ca în problemele de aritmetică, rezolvate prin adunări şi scăderi.

Virtutea creştină este mai ambiţioasă: ne impulsionează să ne arătăm recunoscători, afabili, generoşi; să ne comportăm ca prieteni loiali şi onorabili, atât în vremurile bune, cât şi la necaz; să îndeplinim legile şi să respectăm autorităţile legitime; să facem rectificări cu bucurie, când observăm că ne-am înşelat când am înfruntat vreo problemă. Mai ales, dacă suntem drepţi, ne îndeplinim obligaţiile noastre profesionale, familiale, sociale..., fără zarvă, nici laude, muncind cu râvnă şi exercitându-ne drepturile, care sunt şi îndatoriri.

Nu cred în dreptatea leneşilor, întrucât, cu al lor dolce far niente – cum se spune în iubita mea Italie – le lipseşte, uneori într-o manieră gravă, cel mai fundamental dintre principiile echităţii: cel al muncii. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a creat omul ut operaretur²⁸, ca să muncească, iar ceilalţi – familia şi naţiunea noastră, omenirea întreagă – depind şi de eficienţa muncii noastre. Fiilor, ce puţin ştiu despre dreptate cei care o reduc la o simplă distribuire de bunuri materiale!

Dreptatea şi dragostea pentru libertate şi pentru adevăr

Din copilăria mea – cum spune Scriptura²⁹: de când am avut urechi de auzit –, am început să ascult zarva problemei sociale. Nu presupune nimic special, pentru că este o temă veche, dintotdeauna. A apărut probabil în clipa în care oamenii s-au organizat într-un fel şi au apărut mai evidente diferenţele de vârstă, de inteligenţă, de capacitate de muncă, de interese, de personalitate.

Nu ştiu dacă este inevitabil să existe clase sociale; oricum ar fi, nici nu este treaba mea să vorbesc despre aceste chestiuni, şi cu atât mai puţin aici, în această capelă, unde ne-am reunit pentru a vorbi despre Dumnezeu – nu aş vrea niciodată în viaţa mea să vorbesc vreodată despre altă temă –, şi pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Gândiţi ce vreţi despre toate pe care providenţa le-a lăsat spre libera şi legitima discuţie a oamenilor. Dar condiţia mea de preot al lui Cristos îmi impune necesitatea de a mă ridica mai sus şi de a vă aminti că, în orice caz, nu putem niciodată să abandonăm exercitarea dreptăţii, cu eroism dacă este nevoie.

Suntem obligaţi să apărăm libertatea personală a tuturor, ştiind că ne-a liberat Cristos³⁰; dacă nu acţionăm astfel, cu ce drept cerem libertatea noastră? Trebuie să răspândim, de asemenea, adevărul, pentru că veritas liberabit vos³¹, adevărul ne va elibera, în timp ce ignoranţa ne înrobeşte. Trebuie să susţinem dreptul tuturor oamenilor de a trăi, de a avea ceea ce este necesar pentru a duce o existenţă demnă, de a munci şi de a se odihni, de a-şi alege starea de viaţă, de a forma un cămin, de a aduce fii pe lume în cadrul căsătoriei şi de a-i putea educa, de a trece liniştit prin boală sau bătrâneţe, de a avea acces la cultură, de a se asocia cu ceilalţi cetăţeni pentru a atinge scopuri legitime şi, în primul rând, de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu cu deplină libertate, întrucât conştiinţa – dacă este dreaptă – va descoperi urmele Creatorului în toate lucrurile.

Tocmai de aceea, este important să repet – nu mă amestec în politică, afirm doctrina Bisericii – că marxismul este incompatibil cu credinţa lui Cristos. Există ceva mai opus credinţei decât un sistem care bazează totul pe eliminarea din suflet a prezenţei pline de dragoste a lui Dumnezeu? Strigaţi foarte tare, astfel încât să se audă clar vocea voastră; pentru a practica dreptatea, nu avem nevoie pentru nimic în lume de marxism. Dimpotrivă, această eroare extrem de gravă, prin soluţiile sale exclusiv materialiste care îl ignoră pe Dumnezeul păcii, ridică obstacole pentru atingerea fericirii şi a înţelegerii între oameni. În creştinism găsim lumina bună care dă mereu răspuns tuturor problemelor: ajunge să vă străduiţi sincer să fiţi catolici, non verbo neque lingua, sed opere et veritate³², nu cu vorbe, nici din gură, ci prin fapte şi cu adevărat: spuneţi acest lucru, de câte ori aveţi ocazia – căutaţi-o, dacă trebuie –, fără reticenţe, fără teamă.

Justiţie şi caritate

Citiţi Sfânta Scriptură. Meditaţi asupra uneia dintre scenele din viaţa Domnului, asupra învăţăturilor sale. Gândiţi-vă în special la sfaturile şi la atenţionările cu care pregătea acea mână de oameni care aveau să fie apostolii săi, mesagerii săi, de la un capăt al pământului la altul. Care este linia principală care le marchează? Nu este porunca nouă a carităţii? A fost cu dragoste modul în care şi-au deschis drum în acea lume păgână şi coruptă.

Fiţi convinşi că numai cu dreptatea nu veţi rezolva niciodată marile probleme ale omenirii. Când se face dreptate rece, nu vă miraţi dacă oamenii sunt răniţi: cere mult mai mult demnitatea omului, care este fiu al lui Dumnezeu. Caritatea trebuie să meargă înăuntru şi alături, pentru că îndulceşte totul, îndumnezeieşte: Dumnezeu este dragoste³³. Trebuie să fim mânaţi mereu de dragostea pentru Dumnezeu, care face mai uşor să îl iubim pe aproapele, şi purifică şi înalţă iubirile pământeşti.

Pentru a ajunge de la stricta dreptate la abundenţa de caritate este un întreg traseu de parcurs. Şi nu sunt mulţi cei care perseverează până la sfârşit. Unii se mulţumesc să se apropie de prag: fac abstracţie de dreptate şi se limitează la puţină bunăvoinţă, pe care o califică drept caritate, fără să-şi dea seama că aceasta presupune o mică parte din ceea ce sunt obligaţi să facă. Şi se arată la fel de satisfăcuţi de ei înşişi ca fariseul care credea că îndeplineşte cu asupra de măsură legea pentru că postea două zile pe săptămână şi plătea zeciuiala din tot ce avea³⁴.

Caritatea, care este ca o generoasă exagerare a dreptăţii, cere în primul rând îndeplinirea datoriei: se începe cu ce este drept; se continuă cu ce este mai echitabil...; dar pentru a iubi se cere multă fineţe, multă delicateţe, mult respect, multă amabilitate: într-un cuvânt, urmarea acelui sfat al apostolului: Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³⁵. Atunci da: trăim pe deplin caritatea, îndeplinim porunca lui Isus.

Pentru mine, nu există exemplu mai clar al acestei uniuni practice a dreptăţii cu caritatea, decât comportamentul mamelor. Îi iubesc cu aceeaşi duioşie pe toţi copiii, şi tocmai această dragoste le face să îi trateze diferit – cu o dreptate inegală –, pentru că fiecare este diferit de ceilalţi. Prin urmare, şi cu semenii noştri, caritatea perfecţionează şi completează dreptatea, pentru că ne face să ne comportăm într-un mod inegal cu cei neegali, adaptându-ne la împrejurările concrete în care se găsesc aceştia, cu scopul de a transmite bucurie celui care este trist, ştiinţă celui căruia îi lipseşte formarea, afecţiune celui care se simte singur... Dreptatea stabileşte să i se dea fiecăruia ce este al său, ceea ce nu echivalează cu a da tuturor acelaşi lucru. Egalitarismul utopic este izvorul celor mai mari nedreptăţi.

Pentru a acţiona mereu astfel, ca aceste mame bune, trebuie să uităm de noi înşine, să nu aspirăm la altă mărire decât aceea de a-i sluji pe ceilalţi, ca Isus Cristos, care a predicat: Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească³⁶. Acest lucru presupune hotărârea de a supune propria voinţă modelului divin, de a lucra pentru toţi, de a lupta pentru fericirea eternă şi bunăstarea celorlalţi. Nu ştiu un drum mai bun pentru a fi drept decât cel al unei vieţi de dăruire şi de slujire.

Poate vreunul crede că sunt un naiv. Nu îmi pasă. Chiar dacă m-ar califica astfel, pentru că încă mai cred în caritate, vă asigur că voi crede mereu! Şi, atâta timp cât el îmi dăruieşte viaţă, voi continua să mă preocup – ca preot al lui Cristos – să fie unitate şi pace între cei care, pentru că sunt fii ai aceluiaşi Tată Dumnezeu, sunt fraţi; ca omenirea să se înţeleagă; ca toţi să împărtăşească acelaşi ideal: cel al credinţei!

Să ne adresăm Fecioarei Maria, Fecioara prudentă şi credincioasă, sfântului Iosif, soţul său, model desăvârşit al omului drept³⁷. Ei, care au trăit în prezenţa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, virtuţile pe care le-am contemplat, ne vor aduce harul ca acestea să fie ferm ancorate în sufletul nostru, pentru ca noi să ne hotărâm să ne comportăm în orice moment ca discipoli buni ai Învăţătorului: prudenţi, drepţi, plini de caritate.