Introducere

Dumnezeu ştie mai mult. Noi, oamenii, înţelegem puţin din modul său patern şi delicat de a ne conduce spre el. Eu nu aş fi putut să prevăd, când am scris în 1973 introducerea la Es Cristo que pasa, că va merge atât de repede la casa din cer acest preot sfânt, căruia mii de bărbaţi şi femei din întreaga lume – fii ai rugăciunii sale, ai sacrificiului său şi al generoasei sale abandonări în faţa voinţei lui Dumnezeu – îi adresam cu imensă recunoştinţă aceeaşi mişcătoare laudă pe care sfântul Augustin i-a cântat-o Tatălui şi Domnului nostru sfântul Iosif: A îndeplinit mai bine paternitatea inimii decât oricine altcineva cea a cărnii¹. A murit în ziua de joi, 26 iunie 1975, la prânz, în această Romă pe care o iubea pentru că este scaunul lui Petru, centrul creştinătăţii, centrul carităţii universale a Bisericii sfinte. Şi în timp ce noi auzeam încă ecoul clopotelor care sunau pentru rugăciunea Angelus, „Îngerul Domnului”, fondatorul Opus Dei auzea cu o forţă mereu vie: Amice, ascende superius², Prietene, vino să te bucuri de cer.

Într-o zi obişnuită a muncii sale sacerdotale, a părăsit acest pământ, prins într-o discuţie profundă cu cel care este viaţa şi, de aceea, nu a murit: este alături de el. În timp ce îşi îndeplinea obligaţiile sale faţă de suflete, l-a ajuns această dulce înfiorare – aşa a spus în predica Spre Sfinţenie³ – de a se întâlni faţă în faţă cu Cristos, de a-i contempla în sfârşit chipul frumos, pe care îl dorea atât de mult. Vultum tuum, Domine, requiram⁴!.

Chiar din clipa naşterii în împărăţia din cer, au început să ajungă la mine mărturii de la un număr incalculabil de persoane, care îi cunoşteau viaţa sa de sfinţenie. Au fost şi sunt cuvinte care pot fi de acum spuse: înainte tăcuseră din respect faţă de modestia celui care se considera un păcătos care îl iubeşte nebuneşte pe Isus Cristos. Am avut consolarea de a asculta direct de pe buzele Sfântului Părinte unul dintre numeroasele sale elogii arzătoare pentru fondatorul Opus Dei. În periodice şi în reviste din întreaga lume se pot citi nenumărate articole de recunoaştere, izvorâte din mijlocul poporului creştin, dar şi de la persoane care nu credeau în Cristos, dar au început să îl descopere prin intermediul lucrărilor şi al cuvintelor Monseniorului Escrivá de Balaguer.

„Cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! Cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată⁵”. Aceasta a fost unica sa meserie: să se roage şi să îndemne la rugăciune. De aceea a suscitat în mijlocul lumii o minunată mobilizare de persoane – cum îi plăcea să spună – dispuse să ia în serios viaţa creştină, prin intermediul unei relaţii filiale cu Domnul. Suntem mulţi cei care am învăţat de la acest preot sută la sută „marele secret al milostivirii divine, că suntem fii ai lui Dumnezeu⁶” .

În acest al doilea volum de predici am adunat câteva texte care au fost editate cât timp Monseniorul Escrivá de Balaguer era încă printre noi, aici, pe pământ, şi altele dintre multele pe care le-a pregătit pentru publicare, cu mult înainte, pentru că lucra fără grabă şi fără pauză. Nu a pretins niciodată să fie un autor, deşi figurează între maeştrii spiritualităţii creştine. Doctrina sa, binevoitoare şi însufleţitoare, este menită să fie trăită în toiul muncii, în cămin, în relaţiile umane, în toate părţile. Avea arta, de asemenea omenească, de a vinde pisica din sac. Cât de uşor se citeşte! Exprimările directe, imaginile pline de viaţă sunt accesibile tuturor, mai presus de diferenţele de mentalitate şi de cultură. A învăţat la şcoala evangheliei: de aici claritatea sa, această capacitate de a intra până în adâncul sufletului; talentul de a nu se demoda, pentru că nu ţine de modă.

Aceste 18 predici trasează o panoramă a virtuţilor omeneşti şi creştine de bază, pentru cel care doreşte să urmeze îndeaproape paşii Învăţătorului. Nu sunt nici un tratat teoretic, nici un îndreptar de bune maniere ale spiritului. Conţin o doctrină vie, în care profunzimea teologului este unită cu transparenţa evanghelică a bunului păstor de suflete. Cu Mons. Escrivá de Balaguer, cuvântul se transformă în convorbire cu Dumnezeu – rugăciune -, fără a înceta să fie o conversaţie antrenantă, în concordanţă cu neliniştile şi cu speranţele celor care le ascultă. Sunt, poate, aceste predici o cateheză de doctrină şi de viaţă creştină în care, în timp ce se vorbeşte despre Dumnezeu, se vorbeşte cu Dumnezeu: poate acesta să fie secretul marii sale puteri comunicative, pentru că mereu se referă la dragoste, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă şi fără a obosi⁷.

Încă din primul text se aminteşte ceea ce a fost jalonul predicilor Mons. Escrivá de Balaguer: faptul că Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la sfinţenie. Făcându-se ecou al cuvintelor apostolului – voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi⁸ – subliniază: „Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi, dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător⁹”. Şi mai departe precizează: „Sfinţenia pe care Domnul nostru ţi-o cere se atinge muncind şi îndeplinind cu dragoste pentru Dumnezeu obligaţiile fiecărei zile, care aproape totdeauna se compun din realităţi mărunte¹⁰”.

Pe ce se sprijină, pe ce merite contează creştinul pentru a alimenta în viaţa sa atât de uimitoare aspiraţii? Răspunsul este ca un refren, care se repetă iarăşi şi iarăşi, de-a lungul acestor predici: umila îndrăzneală „a celui care, ştiindu-se sărman şi slab, se ştie, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu¹¹”.

Pentru Mons. Escrivá de Balaguer este evidentă marea alternativă care caracterizează existenţa umană: „Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu sau sclavi ai mândriei¹²”. Ajutat de exemplul sfânt al dăruirii credincioase şi eroice a fondatorului Opus Dei, am meditat asupra acestui lucru cu şi mai multă insistenţă, de când Domnul l-a luat lângă el pe cel pe care eu îl iubeam cel mai mult: fără umilinţa şi simplitatea copilului nu putem face niciun pas pe calea slujirii lui Dumnezeu. „Umilinţă este să ne privim aşa cum suntem, fără paliative, cu adevăr. Şi înţelegând că abia dacă valorăm ceva, ne deschidem la măreţia lui Dumnezeu: aceasta este măreţia noastră¹³”.

El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez¹⁴, a fost învăţătura lui Ioan Botezătorul, precursorul. Iar Cristos spune: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi umil cu inima¹⁵. Umilinţa nu este înjosire omenească; umilinţa despre care se vorbeşte în predica fondatorului Opus Dei este ceva viu şi simţit profund, pentru că „înseamnă a te recunoaşte mic în faţa lui Dumnezeu: copil, fiu¹⁶”. Mons. Escrivá de Balaguer foloseşte o expresie care poate nu are precedent: vibraţia umilinţei¹⁷; pentru că micimea copilului, ajutată de protecţia atotputernică a Tatălui său Dumnezeu, vibrează în fapte de credinţă, de speranţă şi de iubire, şi de toate celelalte virtuţi de care Duhul Sfânt îi umple sufletul.

În niciun moment nu se abate de la cadrul primei predici: viaţa curentă, lucrurile obişnuite, de fiecare zi. Mons. Escrivá de Balaguer vorbeşte despre toate virtuţile cu referinţe continue la viaţa creştinului care este în mijlocul lumii, pentru că acesta este locul său, locul în care Domnul a vrut să îl pună. Acolo se desfăşoară virtuţile omeneşti: prudenţa, veridicitatea, seninătatea, dreptatea, mărinimia, hărnicia, cumpătarea, sinceritatea, tăria etc. Virtuţi omeneşti şi creştine, pentru că cumpătarea se desăvârşeşte cu spiritul de penitenţă şi cu mortificarea; îndeplinirea riguroasă a propriilor îndatoriri se amplifică cu atingerea divină a carităţii, „care este ca o generoasă exagerare a dreptăţii¹⁸”. Se trăieşte în mijlocul lucrurilor pe care le folosim, dar detaşaţi, cu inima curată.

Pentru că, pentru cei care ne ocupăm de treburi sufleteşti, timpul valorează mai mult decât aurul, este glorie¹⁹!, creştinul trebuie să înveţe să îl folosească cu sârguinţă, pentru a-şi arăta dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de ceilalţi oameni, sfinţind munca, sfinţindu-se prin muncă, sfinţindu-i pe ceilalţi prin muncă: cu o grijă atentă pentru lucrurile mărunte, altfel spus, fără visuri sterile, cu eroismul călit, natural şi supranatural, al aceluia care trăieşte cu Cristos realitatea cotidiană. „Nicăieri nu scrie că creştinul trebuie să fie un personaj străin de lume. Domnul nostru Isus Cristos, prin fapte şi prin cuvinte, a făcut elogiul altei virtuţi omeneşti care mi-e în mod special dragă: naturaleţea, simplitatea (...) Se întâmplă însă că oamenii se obişnuiesc cu ceea ce este firesc şi normal şi, inconştient, caută spectaculosul, artificialul. Aţi constatat acest lucru, ca şi mine: se laudă, de exemplu, frumuseţea unor trandafiri proaspeţi, abia tăiaţi, cu petale fine şi parfumate. Iar comentariul este: parcă ar fi de catifea²⁰!”.

Aceste cuvinte ale fondatorului Opus Dei ajung la noi astfel: cu prospeţimea trandafirilor noi, rod al unei vieţi întregi de apropiere de Dumnezeu şi al unui apostolat imens, ca o mare neţărmurită. Alături de simplitate, iese în evidenţă în aceste scrieri un constant contrapunct de iubire pasională, debordantă. Este o „puternică bătaie a inimii²¹”, un „grăbiţi-vă să iubiţi²²”, pentru că „întreg cuprinsul unei existenţe este puţin pentru a lărgi frontierele carităţii tale²³”.

Astfel trecem la alta dintre marile teme pe care le-a tratat în meditaţiile sale: „Îmbinarea divină a celor trei virtuţi teologale, care compun structura peste care se ţese autentica existenţă a bărbatului creştin, a femeii creştine²⁴”. Referinţele sunt continue: „Să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat²⁵”; „Siguranţa de a mă simţi – de a mă şti – fiu al lui Dumnezeu mă umple de adevărata speranţă²⁶”; „A venit ceasul, în mijlocul preocupărilor tale obişnuite, de a-ţi exercita credinţa, de a deştepta speranţa, de a aprinde dragostea²⁷”.

După cele trei predici despre credinţă, speranţă şi caritate, vine una despre rugăciune; dar necesitatea unei vieţi de apropiere de Dumnezeu este deja prezentă de la prima pagină. „Rugăciunea trebuie să se prindă puţin câte puţin în suflet²⁸”, cu naturaleţe, simplă şi plină de încredere, pentru că „fiii lui Dumnezeu nu au nevoie de o metodă, elaborată pe etape şi artificială, pentru a se adresa Tatălui lor²⁹”. Rugăciunea este firul acestei întreţeseri a celor trei virtuţi teologale. Totul se face un singur lucru: viaţa dobândeşte un sunet divin şi „această unire cu Domnul nostru nu ne îndepărtează de lume, nu ne transformă în fiinţe ciudate, străine de schimbarea vremurilor³⁰”.

În mijlocul comentariilor potrivite şi exacte la Sfânta Scriptură şi al referirii asidue la comoara tradiţiei creştine, izbucnesc aceste avânturi de dragoste, ca un râu impetuos. „Ce mare este dragostea, milostivirea Tatălui nostru! În faţa acestor realităţi ale nebuniilor sale divine pentru fiii săi, aş vrea să am o mie de guri, o mie de inimi, mai multe, care să-mi permită să trăiesc într-o continuă laudă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt³¹”.

De ce o dragoste atât de puternică? Pentru că Dumnezeu i-a insuflat-o în inimă şi, în acelaşi timp, pentru că a ştiut să răspundă acestei iubiri cu libera sa voinţă şi să o transmită către mii şi mii de suflete. Iubea în cele două sensuri ale cuvântului (în limba spaniolă, verbul querer înseamnă şi a iubi, şi a vrea): iubea şi voia să iubească, să răspundă acestui har pe care Domnul l-a pus în sufletul său. Libertatea în dragoste s-a transformat în pasiune: „Liber, fără vreo constrângere, pentru că aşa vreau, îl aleg pe Dumnezeu. Şi mă angajez să-l slujesc, să-mi transform existenţa în dăruire faţă de ceilalţi, din dragoste pentru Domnul meu Isus. Această libertate mă încurajează să spun că nimic de pe pământ nu mă va despărţi de dragostea lui Cristos³²”.

Drumul spre sfinţenie pe care ni-l propune Mons. Escrivá de Balaguer este aşternut cu un profund respect faţă de libertate. Se delectează fondatorul Opus Dei cu cuvintele sfântului Augustin, cu care episcopul de Hippona afirmă că Dumnezeu a judecat că vor fi mai buni slujitorii săi dacă îl slujesc liber³³. Această înălţare spre cer este, în plus, calea potrivită pentru cel care este în mijlocul societăţii, în munca profesională, în circumstanţe indiferente sau de-a dreptul contrarii legii lui Cristos. Nu le vorbeşte fondatorul Opus Dei oamenilor care se pun la adăpost; se adresează persoanelor care luptă deschis, în cele mai diverse situaţii ale vieţii. Acolo este locul în care, cu libertate, se ia această decizie de a-l sluji pe Dumnezeu, de a-l iubi mai presus de toate. Libertatea este indispensabilă şi, în libertate, iubirea creşte, prinde rădăcini: „Sfântul nu se naşte: se forjează în jocul continuu al harului divin şi al răspunsului omenesc³⁴”.

Relaţia noastră cu Dumnezeu este încurajată prin două pasiuni: cea a iubirii şi cea a libertăţii. Forţele lor se unesc când libertatea se decide pentru dragostea lui Dumnezeu. Şi aceste torente de haruri şi de răspunsuri reuşesc împotriva tuturor dificultăţilor: împotriva terorismului psihologic³⁵ care se înalţă împotriva celor care doresc să îi fie credincioşi Domnului; împotriva mizeriilor personale care nu dispar niciodată, dar care se transformă în ocazii de a afirma din nou, cu libertatea căinţei, dragostea; împotriva obstacolelor din anturaj pe care trebuie să le depăşim cu pace şi bucurie³⁶.

Sunt momente în care, în însemnările despre acest joc divin al libertăţii şi al dragostei, se întrevede puţin din suferinţa – durerii din dragoste, din cauza lipsei de răspuns a omenirii faţă de milostivirea divină – care a însoţit mereu viaţa Mons. Escrivá de Balaguer. Era greu să îţi dai seama, văzându-l. Puţine persoane vor trece prin această lume cu atâta bucurie, cu atâta umor, cu atâta tinereţe a spiritului şi dorinţă de a trăi clipa. Nu era nostalgic pentru nimic, cu excepţia iubirii lui Dumnezeu. Dar a suferit. Mulţi dintre fiii lui care l-au cunoscut îndeaproape mi-au spus, apoi: Cum a fost posibil ca părintele nostru să sufere atât de mult? L-am văzut mereu vesel, atent la cele mai mici detalii, devotat nouă tuturor.

Răspunsul, indirect, este în unele dintre aceste predici: „Dar să nu uitaţi că a fi cu Isus înseamnă, probabil, să ne întâlnim cu crucea lui. Când ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu, se întâmplă deseori ca el să permită să gustăm durerea, singurătatea, contradicţiile, calomniile, defăimările, ironiile interioare şi exterioare: pentru că vrea să ne conformăm chipului şi asemănării lui şi permite, de asemenea, să ni se spună nebuni şi să fim luaţi drept neştiutori³⁷”.

Prin această ştiinţă de a îmbrăţişa cu pasiune crucea Domnului, Mons. Escrivá de Balaguer a putut să spună că „viaţa mea m-a condus spre a mă şti în mod special fiu al lui Dumnezeu, şi am savurat bucuria de a mă pune în inima Tatălui meu, pentru a mă corecta, pentru a mă purifica, pentru a-l sluji, pentru a-i înţelege şi a-i ierta pe toţi, pe baza dragostei sale şi a umilinţei mele³⁸”. Mereu a secundat docil mişcările Duhului Sfânt, astfel încât comportamentul său să fie o reflexie a imaginii frumoase a lui Cristos. Credea până la ultima literă cuvintele Învăţătorului şi deseori a fost atacat de către cei care nu pot suporta ideea că se poate trăi din credinţă, cu speranţă şi cu dragoste. „Poate vreunul crede că sunt un naiv. Nu îmi pasă. Chiar dacă m-ar califica astfel, pentru că încă mai cred în caritate, vă asigur că voi crede mereu! Şi, atâta timp cât el îmi dăruieşte viaţă, voi continua să mă preocup – ca preot al lui Cristos – să fie unitate şi pace între cei care, pentru că sunt fii ai aceluiaşi Tată Dumnezeu, sunt fraţi; ca omenirea să se înţeleagă; ca toţi să împărtăşească acelaşi ideal: cel al credinţei³⁹!”.

Pasiunea iubirii şi a libertăţii, conştiinţa că trebuie să ne mişcăm în cadrul divin al credinţei şi al speranţei, se transformă în apostolat. O predică – Pentru ca toţi să se mântuiască – este integral dedicată acestei teme. „Isus este lângă lacul Genezaret şi oamenii se înghesuie în jurul lui, dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu (Lc 5,1). La fel ca azi! Nu vedeţi? Doresc să audă mesajul lui Dumnezeu, deşi, în exterior, ascund acest lucru. Poate unii au uitat doctrina lui Cristos; alţii – fără a fi vina lor – nu au învăţat-o niciodată, şi cred despre religie că este ceva ciudat. Dar convingeţi-vă de o realitate mereu actuală: vine totdeauna un moment în care sufletul nu mai poate, nu îi ajung explicaţiile obişnuite, nu îl satisfac minciunile falşilor profeţi. Şi, deşi nu o recunosc atunci, aceste persoane sunt dornice să îşi potolească neliniştea privind învăţătura Domnului⁴⁰”.

Nervul apostolatului, această pasionată comunicare a dragostei nerăbdătoare a lui Dumnezeu pentru oameni, traversează fibrele tuturor paginilor acestui volum. Este vorba despre „a linişti sufletele cu autentică pace” şi „a transforma pământul⁴¹”. Mons. Escrivá de Balaguer îşi întoarce continuu privirea spre învăţător, care i-a învăţat pe oameni vorbind despre fericirea eternă cu pasul pământesc al mersului său divin. Nu rezist să nu transcriu o pagină din Spre sfinţenie, în care fondatorul Opus Dei comentează o scenă evanghelică de care era încântat: apostolatul lui Isus cu cei doi discipoli din Emaus, care îşi pierduseră, poate, speranţa.

„Mersul lor era normal, ca al atâtor altora care treceau prin acele locuri. Şi acolo, cu naturaleţe, li se arată Isus, şi merge cu ei, antrenându-i într-o discuţie care micşorează oboseala. Îmi imaginez scena; este deja seară. Suflă o briză uşoară. În jur, câmpuri semănate cu grâu deja crescut, şi măslini bătrâni, cu ramurile argintate de lumina blândă⁴²”.

Este Cristos cel care trece. Acei doi bărbaţi, când văd că Isus este gata să continue drumul, îi spun: Rămâi cu noi, căci se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite⁴³ „Aşa suntem: mereu puţin îndrăzneţi, poate din lipsă de sinceritate, sau poate din pudoare. În adânc, gândim: Rămâi cu noi, pentru că ne dau târcoale în suflet tenebrele, şi doar tu eşti lumină, doar tu poţi linişti această nelinişte care ne consumă⁴⁴”.

Această dorinţă de Dumnezeu, pe care toţi o avem pe dinăuntru, oferă terenul cotidian pentru apostolatul creştinului. Noi, oamenii, tânjim după el şi îl căutăm chiar şi în mijlocul conştiinţelor care se îndoiesc sau cu ochii legaţi de pământ. „Şi Isus rămâne. Ni se deschid ochii, ca aceia ai lui Cleopa şi ai însoţitorului lui, când Isus împarte pâinea; şi chiar dacă el dispare din vederea noastră, vom fi în stare să începem din nou drumul – când se face noapte –, pentru a le vorbi celorlalţi despre el, pentru că atâta bucurie nu încape într-un singur piept⁴⁵”.

Mă întorc cu amintirea – care este prezentă: nu o uit niciodată – acelui 26 iunie 1975. Mons. Josemaría Escrivá de Balaguer s-a născut definitiv pentru dragoste, pentru că inima sa avea nevoie deja de un Emaus interminabil, să rămână pentru totdeauna cu Cristos. În Spre sfinţenie, scrisese: „Se naşte o sete de Dumnezeu, o fervoare de a-i cuprinde lacrimile; de a-i vedea surâsul, chipul... (...) Iar sufletul înaintează pătruns în Dumnezeu, îndumnezeit: s-a făcut creştinul călător însetat, care îşi deschide gura pentru apele izvorului⁴⁶”. Şi mai departe: „Îmi place să vorbesc despre drum, pentru că suntem călători, ne îndreptăm spre casa din cer, spre patria noastră⁴⁷”.

Acolo locuieşte, împreună cu Preasfânta Treime, cu Maria, sfânta mamă a lui Dumnezeu şi mama noastră; cu sfântul Iosif, pe care îl iubea atât de mult. Mulţi, din toate părţile, îi încredinţăm rugăciunile noastre, siguri că Dumnezeu, Domnul nostru, îl ascultă pe cel care a vrut să fie – şi a fost în timpul vieţii sale de pe acest pământ – un slujitor bun şi credincios⁴⁸.

Scrierile fondatorului Opus Dei publicate până acum – şi mai ales Drum, Santo Rosario, Es Cristo que pasa, Conversaciones – au depăşit cinci milioane de exemplare tiraj şi sunt traduse în peste treizeci de limbi. Iese la lumină acest al doilea volum de predici, cu acelaşi scop: să slujească drept instrument pentru a apropia suflete de Dumnezeu. Biserica traversează momente dificile, iar Sfântul Părinte nu oboseşte să îi îndemne pe fiii săi la rugăciune, la viziune supranaturală, la fidelitate faţă de sfântul depozit al credinţei, la înţelegere fraternă, la pace. În aceste împrejurări nu putem să ne simţim descurajaţi. Este momentul să punem în practică, până la eroism, virtuţile care definesc şi trasează imaginea creştinului, a fiului lui Dumnezeu, care încearcă să facă în aşa fel încât „capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ⁴⁹”, în timp ce trece prin cetatea temporală.

Viaţa creştinului care se hotărăşte să se comporte în acord cu măreţia vocaţiei sale ajunge să fie ca un prelungit ecou al acelor cuvinte ale Domnului: Eu nu vă mai chem servitori, căci servitorul nu ştie ce face stăpânul său. Pe voi v-am chemat prieteni, deoarece v-am adus la cunoştinţă tot ce am auzit de la Tatăl meu⁵⁰. Să fii gata să îndeplineşti docil voinţa divină, ţi se dezvăluie orizonturi nebănuite. Mons. Escrivá de Balaguer se bucură să sublinieze acest frumos paradox: „Nu există nimic mai bun decât a ne şti, din dragoste, sclavi ai lui Dumnezeu. Pentru că în acel moment pierdem condiţia de sclavi, pentru a ne transforma în prieteni, în fii⁵¹”.

Fii ai lui Dumnezeu, prieteni ai lui Dumnezeu: acesta este adevărul pe care Mons. Escrivá de Balaguer a vrut să îl întipărească cu litere de foc în cei care îl ascultau. Predica sa este o constantă impulsionare a sufletelor, ca să nu „ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un instrument extrem⁵²”. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat: fratele nostru, prietenul nostru; dacă reuşim să îl tratăm cu familiaritate, „vom fi părtaşi la fericirea prieteniei divine⁵³”; dacă facem tot posibilul pentru a-l însoţi de la Betleem până la Calvar, împărtăşindu-i bucuriile şi suferinţele, ne vom face demni de conversaţia sa plină de prietenie: Calicem Domini biberunt – cântă Liturghia orelor – et amici Dei facti sunt; Au băut cupa Domnului şi au devenit prieteni ai lui Dumnezeu⁵⁴.

Filiaţia şi prietenia sunt două realităţi inseparabile pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu. La el mergem ca fii, într-un dialog plin de încredere care trebuie să umple toată viaţa noastră; şi ca prieteni, pentru că „noi, creştinii, suntem îndrăgostiţi de dragoste⁵⁵”. În acelaşi mod, filiaţia divină ne îndeamnă să traducem abundenţa de viaţă interioară în fapte de apostolat, aşa cum prietenia cu Dumnezeu ne face „să punem aceste talente, aceste calităţi, în slujba tuturor: să folosim aceste daruri ale lui Dumnezeu ca instrumente pentru a ajuta la descoperirea lui Cristos⁵⁶”.

Se înşală cei care văd o fisură între viaţa curentă, între lucrurile temporale, între scurgerea istoriei, şi dragostea lui Dumnezeu. Domnul este etern; lumea este opera lui şi ne-a pus aici pentru ca să o străbatem făcând binele, până la sosirea în patria definitivă. Totul are importanţă în viaţa creştinului, pentru că totul poate fi prilej de întâlnire cu Domnul, şi, prin aceasta, totul poate atinge o valoare permanentă. „Mint oamenii, când spun pentru totdeauna în legătură cu lucruri trecătoare. Este adevărat, cu un adevăr total, pentru totdeauna, doar în faţa lui Dumnezeu; şi aşa trebuie să trăieşti tu, cu o credinţă care să te ajute să simţi savori de miere, dulceaţa cerului, gândindu-te la eternitatea care este pentru totdeauna⁵⁷”.

Mons. Escrivá de Balaguer cunoaşte acum direct această savoare şi această dulceaţă a lui Dumnezeu. A intrat în eternitate. De aceea cuvintele sale, şi acelea din predicile pe care le prezint, au dobândit – dacă este posibil – mai multă forţă, pătrund mai adânc în inimi, atrag. Închei cu un text care poate sluji pentru a ne molipsi cu alta dintre pasiunile sale dominante:

„Iubiţi Biserica, slujiţi-o cu bucuria conştientă a celui care a ştiut să se hotărască pentru această slujire din dragoste. Şi dacă vedem că unii merg fără speranţă, ca aceia doi din Emaus, să ne apropiem cu credinţă – nu în nume propriu, ci în numele lui Cristos –, pentru a-i asigura că promisiunea lui Isus nu poate să nu se îndeplinească, a-i asigura că el veghează asupra miresei sale mereu, că nu o abandonează. Că vor trece tenebrele, pentru că suntem fii ai luminii (cf. Ef 5,8) şi suntem chemaţi la viaţă veşnică⁵⁸”.

Álvaro del Portillo, decembrie 1977