Pentru că îl vor vedea pe Dumnezeu

Că Isus Cristos este modelul nostru, al tuturor creştinilor, o ştiţi la perfecţie, pentru că aţi auzit acest lucru şi aţi meditat asupra sa deseori. În plus, l-aţi spus atâtor suflete, în acest apostolat – relaţia umană cu sens divin – care face deja parte din eul vostru; l-aţi amintit, când era potrivit, slujindu-vă de acest mijloc minunat al corectării fraterne, pentru ca acela care vă asculta să îşi compare comportamentul cu cel al fratelui nostru întâi născut, Fiul Mariei, mama lui Dumnezeu şi mama noastră.

Isus este modelul. A spus-o el: Discite a me¹; Învăţaţi de la mine. Şi azi vreau să vă vorbesc despre o virtute care, fără a fi unica şi nici prima, acţionează totuşi în viaţa creştină ca sarea care fereşte de stricăciune, şi constituie piatra de încercare pentru sufletul apostolic: virtutea curăţiei.

Cu siguranţă, caritatea teologală ni se arată ca virtutea cea mai înaltă; dar castitatea este mijlocul sine qua non, o condiţie indispensabilă pentru a ajunge la dialogul intim cu Dumnezeu; şi când nu este apărată, dacă persoana nu luptă, sfârşeşte prin a orbi; nu vede nimic, pentru că omul cu firea lui nu le primeşte cele ce vin de la Spiritul lui Dumnezeu².

Noi vrem să privim cu ochi curaţi, animaţi de predica Învăţătorului: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu³. Biserica a prezentat mereu aceste cuvinte drept o invitaţie la castitate. Păstrează o inimă sănătoasă, scrie sfântul Ioan Gură de Aur, cei care au o conştiinţă complet curată sau cei care iubesc castitatea. Nicio virtute nu este atât de necesară ca aceasta pentru a-l vedea pe Dumnezeu⁴.

Exemplul lui Cristos

Isus Cristos, Domnul nostru, de-a lungul vieţii sale pământeşti, a fost acoperit cu murdării, a fost jignit în toate modurile posibile. Vă amintiţi? Au spus că se poartă ca un răzvrătit şi că este demonizat⁵. Cu altă ocazie, au răstălmăcit manifestările dragostei sale infinite şi l-au etichetat drept prieten al păcătoşilor⁶.

Mai târziu, lui, care este penitenţa şi cumpătarea, i s-a aruncat în faţă că stă la masa celor bogaţi⁷. De asemenea, a fost numit, cu dispreţ, fabri filius⁸, fiul meşteşugarului, al tâmplarului, ca şi cum ar fi fost o injurie. A îngăduit să fie apostrofat ca băutor şi lacom... A permis să fie acuzat de toate relele, mai puţin de faptul că nu este cast. Le-a închis gura în această privinţă, pentru că vrea ca noi să păstrăm acest exemplu fără umbre: un model minunat de puritate, de curăţenie, de lumină, de dragoste care ştie să ardă întreaga lume pentru a o purifica.

Mie îmi place să vorbesc despre sfânta puritate contemplând mereu comportamentul Domnului nostru. El a arătat o mare delicateţe în această virtute. Priviţi ceea ce relatează sfântul Ioan despre acel moment în care Isus, fastigatus ex itinere, sedebat sic supra fontem⁹, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântână.

Deschideţi ochii sufletului şi retrăiţi în tihnă scena: Isus Cristos, perfectus Deus, perfectus homo¹⁰, este obosit de drum şi de lucrarea apostolică. Aşa cum, poate, vi s-a întâmplat uneori şi vouă, care ajungeţi istoviţi, pentru că nu mai rezistaţi. Este mişcător să îl vezi pe Învăţător istovit. În plus, îi este foame: discipolii au mers în satul vecin, ca să caute ceva de mâncare. Şi îi este sete.

Dar mai mult decât oboseala trupului, îl consumă setea de suflete. De aceea, când soseşte samariteana, acea femeie păcătoasă, inima preoţească a lui Cristos se aruncă, ascultătoare, ca să recupereze oaia pierdută: uitând oboseala, foamea şi setea.

Domnul era angajat în acea mare lucrare de caritate, când apostolii s-au întors din sat, şi mirabantur quia cum muliere loquebatur¹¹, s-au mirat că vorbea singur cu o femeie. Câta grijă! Câtă dragoste pentru virtutea încântătoare a sfintei purităţi, care ne ajută să fim mai puternici, mai tari, mai fecunzi, mai capabili să lucrăm pentru Dumnezeu, mai capabili de tot ce este măreţ!

Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi, să vă feriţi de desfrâu; fiecare dintre voi să ştie păstra corpul său cu sfinţenie şi respect, nu cu dorinţă pătimaşă, ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu¹². Îi aparţinem total lui Dumnezeu, cu suflet şi trup, cu carnea şi cu oasele, cu simţurile şi cu puterile. Rugaţi-l cu încredere: Isuse, păstrează inima noastră! O inimă mare, puternică şi caldă, şi afectuoasă, şi delicată, revărsând de caritate pentru tine, pentru a sluji toate sufletele.

Trupul nostru este sfânt, templul lui Dumnezeu, precizează sfântul Paul. Această remarcă a apostolului îmi aduce în minte chemarea universală la sfinţenie, pe care învăţătorul o adresează oamenilor: Estote vos perfecti sicut et Pater vester caelestis perfectus est¹³. Tuturor, fără discriminare de niciun fel, ne cere Domnul răspuns la har; fiecăruia, în conformitate cu situaţia sa personală, îi cere practicarea virtuţilor proprii fiilor lui Dumnezeu.

De aceea, amintindu-vă acum că un creştin trebuie să păstreze o castitate perfectă, mă refer la toţi: la cei singuri, care trebuie să menţină o abstinenţă strictă; şi la cei căsătoriţi, care trăiesc cast îndeplinind obligaţiile proprii stării lor.

Cu spiritul lui Dumnezeu, castitatea nu pare o greutate chinuitoare şi umilitoare. Este o afirmaţie plină de bucurie: iubirea, stăpânirea de sine, învingerea de sine nu le dă carnea, nici nu vin din instinct; provine din voinţă, mai ales dacă este unită cu voinţa Domnului. Pentru a fi caşti – şi nu doar continenţi sau cinstiţi –, trebuie să supunem pasiunile raţiunii, dar dintr-un motiv înalt, dintr-un impuls de dragoste.

Compar această virtute cu nişte aripi care ne permit să transmitem poruncile, doctrina lui Dumnezeu, în toate colţurile pământului, fără teamă că ne vom murdări de noroi. Aripile – şi ale acelor păsări maiestuoase, care se înalţă până acolo unde norii nu ajung – au o greutate, şi mai mare. Dar dacă ar lipsi, nu ar exista zborul. Întipăriţi-vă acest lucru în minte, hotărâţi să nu cedaţi dacă simţiţi atingerea ispitei, care se insinuează prezentând puritatea drept o greutate insuportabilă: curaj, sus! Până la soare, vânători de dragoste.

A-l purta pe Dumnezeu în trupurile noastre

Mereu mi-a provocat multă durere regula unora – a atâtora! – care aleg, ca linie călăuzitoare a învăţăturilor lor, necurăţia; lucru cu care reuşesc – am constatat în destul de multe suflete – contrariul a ceea ce pretind, pentru că este o substanţă mai lipicioasă decât smoala, şi deformează conştiinţele, cu complexe sau cu temeri, ca şi cum curăţenia sufletului ar fi un obstacol aproape de netrecut. Noi, nu; noi trebuie să tratăm sfânta puritate cu argumente pozitive şi curate, cu cuvinte simple şi clare.

A reflecta asupra acestei teme înseamnă a dialoga despre dragoste. Vă semnalez că mă ajută, pentru aceasta, să mă îndrept asupra Umanităţii Preasfinte a Domnului nostru, asupra acestei minuni inefabile a lui Dumnezeu care se umileşte până la a se face om, şi care nu se simte degradat pentru că a luat carne ca a noastră, cu toate limitările şi slăbiciunile sale, mai puţin păcatul; şi asta, pentru că ne iubeşte la nebunie! El nu se coboară prin micşorarea lui; în schimb, pe noi ne ridică, ne sfinţeşte în corp şi în suflet. A răspunde da dragostei lui, cu o duioşie clară, arzătoare şi ordonată, aceasta este virtutea castităţii.

Trebuie să strigăm lumii întregi, cu gura şi cu mărturia comportamentului nostru: Nu otrăviţi inima, ca şi cum am fi biete animale, dominate de instinctele cele mai joase. Un scriitor creştin explică astfel: Iată că nu este mică inima omului, pentru că îmbrăţişează atâtea lucruri. Măsura acestei măreţii nu este în dimensiunile sale fizice, ci în puterea gândirii sale, capabilă să atingă cunoaşterea atâtor adevăruri. În inimă este posibil să pregăteşti calea Domnului, să trasezi o cale dreaptă, ca să treacă pe acolo cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Cu o comportare onestă, cu lucrări ireproşabile, pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărarea, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să meargă în voi fără piedici şi să vă dea cunoaşterea misterelor sale şi a venirii sale¹⁴.

Ne dezvăluie Sfânta Scriptură că această lucrare grandioasă a sanctificării, sarcina ascunsă şi magnifică a Sfântului Duh, se întâmplă în suflet şi în corp. Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? spune apostolul. Să iau atunci mădularele lui Cristos şi să le fac mădularele unei prostituate? (...) Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Aţi fost cumpăraţi scump. Daţi-i atunci mărire lui Dumnezeu în trupul vostru¹⁵.

Unii, pe aici, aud vorbindu-se despre castitate şi surâd. Este un râs – o grimasă – fără bucurie, moartă, de capete sucite: majoritatea – repetă – nu crede în asta! Eu, băieţilor care mă însoţeau prin cartierele şi spitalele din Madrid – au trecut deja atâţia, atâţia ani –, obişnuiam să le spun: gândiţi-vă că există un regn mineral; altul, regnul vegetal – mai perfect – în care existenţei i s-a adăugat viaţa; şi apoi vine regnul animal, format din fiinţe cu sensibilitate şi mişcare, aproape totdeauna.

Le explicam, într-un mod poate puţin academic, dar plastic, că trebuie să instituim un alt regn, cel omenesc, regnul oamenilor: pentru că fiinţa raţională posedă o inteligenţă admirabilă, scânteie din Înţelepciunea divină, care îi permite să raţioneze pe cont propriu; şi această minunată libertate, prin care poate accepta sau respinge un lucru sau altul, după placul său.

În acest regn al oamenilor – le spuneam cu experienţa care provenea din munca mea abundentă de preot –, pentru o persoană normală, tema sexului ocupă al patrulea sau al cincilea loc. În primul rând sunt aspiraţiile vieţii spirituale, pe care fiecare o are; imediat după aceea, multe chestiuni care interesează bărbatul sau femeia obişnuită: tatăl său, mama sa, căminul său, copiii săi. Apoi, profesiunea sa. Şi undeva, în al patrulea sau în al cincilea rând, apare impulsul sexual.

De aceea, când am întâlnit oameni care transformau acest punct în subiect central al conversaţiei lor, al intereselor lor, m-am gândit că sunt anormali, bieţi nefericiţi, poate bolnavi. Şi adăugam – la acesta era un moment de râs şi de glume între băieţii cărora mă adresam – că aceşti nefericiţi îmi provocau tot atâta tristeţe ca un copil diform, cu capul mare, mare, cu circumferinţa de un metru. Sunt indivizi nefericiţi şi, din partea noastră – în afară de rugăciunile noastre pentru ei – merită o compasiune fraternă, pentru că dorim să se vindece de această tristă infirmitate; dar, prin urmare, nu sunt niciodată nici mai bărbaţi, nici mai femei decât cei care nu sunt obsedaţi de sex.

Castitatea este posibilă

Cu toţii avem pasiuni; toţi ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi, la orice vârstă. De aceea, trebuie să luptăm. Amintiţi-vă ce scria sfântul Paul: Datus est mihi stimulus carnis meae, angelus Satanae, qui me colaphizet¹⁶; Mi-a fost dat un ghimpe în trup, un trimis al Satanei, care să mă pălmuiască, pentru a nu mă semeţi.

Nu se poate duce o viaţă curată fără asistenţă divină. Dumnezeu vrea să fim umili şi să-i cerem ajutorul. Trebuie să o implori cu încredere pe Fecioară, chiar acum, în singurătatea însoţită a inimii tale, fără zgomotul cuvintelor: Mama mea, această biată inimă a mea se răzvrăteşte prosteşte... Dacă tu nu mă aperi... Şi te va ocroti ca să o păstrezi pură şi vei parcurge drumul pe care Dumnezeu te-a chemat.

Fiilor, umilinţă, umilinţă; să învăţăm să fim umili. Pentru a apăra dragostea este nevoie de prudenţă, de a veghea atent, să nu ne lăsăm dominaţi de teamă. Dintre autorii clasici de lucrări de spiritualitate, mulţi compară demonul cu un câine turbat, prins într-un lanţ: dacă nu ne apropiem, nu ne va muşca, chiar dacă latră continuu. Dacă hrăniţi în sufletul vostru umilinţa, este sigur că veţi evita ocaziile, veţi reacţiona cu curajul de a fugi; şi veţi recurge zilnic la ajutorul cerului, pentru a avansa cu elan pe această cărare a îndrăgostiţilor.

Uitaţi-vă, cel care este putred de concupiscenţa cărnii, spiritual nu reuşeşte să avanseze, este incapabil de o lucrare bună, este un schilod care rămâne aruncat pe jos, ca o cârpă. Nu i-aţi văzut pe acei bolnavi de paralizie progresivă, care nu reuşesc să se ridice în picioare? Uneori, nici măcar nu pot să îşi mişte capul. Asta li se întâmplă în plan supranatural celor care nu sunt umili şi s-au dedat cu laşitate desfrâului. Nu văd, nici nu aud, nici nu înţeleg nimic. Sunt paralizaţi par nişte nebuni. Fiecare dintre noi trebuie să-i invoce pe Domnul, pe mama lui Dumnezeu, şi să-i rugăm să ne dea umilinţa şi hotărârea de a profita cu pietate de remediul divin al spovezii. Să nu permiteţi ca în sufletul vostru să mocnească un foc de putregai, chiar dacă este foarte mic. Vorbiţi. Când apa curge, este curată; când stă, formează o băltoacă plină de porcării respingătoare, iar apă potabilă devine o supă de gângănii.

Că este posibilă castitatea şi constituie un izvor de bucurie, o ştiţi la fel ca mine; de asemenea, ştiţi că, din când în când, cere puţină luptă. Să-l ascultăm din nou pe sfântul Paul: În sinea mea lăuntrică doar mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele văd o altă lege, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă face sclav al legii păcatului, care se află în mădularele mele. Om nefericit ce sunt! Cine mă va libera de acest trup dătător de moarte¹⁷? Strigă mai mult, dacă ai nevoie, dar să nu exagerăm: Sufficit tibi gratia mea¹⁸, harul meu îţi este de ajuns, ne răspunde Domnul nostru.

De câteva ori, am observat cum strălucesc ochii unui sportiv, în faţa obstacolelor pe care trebuie să le depăşească. Ce victorie! Priviţi cum domină aceste dificultăţi! Aşa ne contemplă Dumnezeu, Domnul nostru, care iubeşte lupta noastră: mereu vom fi învingători, pentru că nu ne neagă niciodată omnipotenţa harului său. Şi nu contează atunci că este o bătălie, pentru că el nu ne abandonează.

Este o luptă, dar nu renunţare; răspundem cu o afirmaţie plină de bucurie, cu o dăruire liberă şi veselă. Comportamentul tău nu trebuie să se limiteze la evitarea căderii, a ocaziei. Nu trebuie să se reducă în niciun fel la o negare matematică şi rece. Castitatea este o virtute şi, ca atare, trebuie să crească şi să se perfecţioneze, te-ai convins de acest lucru? Nu ajunge, insist, să te abţii, fiecare potrivit stării sale: trebuie să trăim cast, cu virtute eroică. Această atitudine presupune un act pozitiv, cu care acceptăm cu voie-bună cerinţa divină: Praebe, fili mi, cor tuum mihi et oculi tui vias meas custodiant¹⁹, dă-mi, fiule, mie inima ta, şi priveşte în larg câmpurile mele de pace.

Şi te întreb acum: cum înfrunţi această luptă? Ştii bine că lupta, dacă este dusă de la început, este deja câştigată. Îndepărtează-te imediat de pericol, când simţi primele tresăriri ale pasiunii şi chiar mai înainte. În plus, vorbeşte imediat cu cel care îţi îndrumă sufletul; mai bine înainte, dacă este posibil, pentru că, dacă vă deschideţi inima pe deplin, nu veţi fi înfrânţi. O acţiune sau alta formează un obicei, o înclinaţie, o uşurinţă. De aceea, trebuie să luptăm pentru a atinge obiceiul virtuţii, obiceiul mortificării, pentru a nu respinge iubirea iubirilor.

Meditaţi asupra sfatului sfântului Paul pentru Timotei: Te ipsum castum custodi²⁰, pentru ca de asemenea să fim mereu vigilenţi, hotărâţi să apărăm această comoară pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. De-a lungul vieţii mele, câte persoane am auzit exclamând: O, dacă m-aş fi îndreptat de la început! Şi o spuneau plini de durere şi de ruşine.

Toată inima dăruită

Trebuie să vă reamintesc că nu veţi găsi fericirea în afara obligaţiilor voastre creştine. Dacă le abandonaţi, ar rămâne o remuşcare cruntă şi aţi fi nişte nefericiţi. Chiar şi lucrurile cele mai obişnuite care aduc puţină fericire, şi care sunt legitime, pot deveni atunci amare ca fierea, acre ca oţetul, respingătoare ca mirosul de pucioasă.

Fiecare dintre voi, şi eu de asemenea, ne încredinţăm lui Isus: Doamne, eu îmi propun să lupt şi ştiu că Tu nu pierzi bătălii; şi înţeleg că, dacă uneori le pierd, este pentru că m-am îndepărtat la tine! Ia-mă de mână şi nu te bizui pe mine, nu mă lăsa!

Vă veţi gândi: Tată, da, sunt atât de fericit! Da, îl iubesc pe Isus Cristos! Da, chiar dacă sunt din lut, vreau să ajung la sfinţenie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al preasfintei sale mame! Nu mă îndoiesc; doar te previn cu aceste exortaţii, pentru cazul în care apare vreo dificultate.

În acelaşi timp, trebuie să îţi repet că existenţa creştinului – a ta şi a mea – este una de dragoste. Această inimă a noastră s-a născut pentru a iubi. Şi când nu i se dă un sentiment pur, şi curat, şi nobil, este învinsă şi se umple de mizerie. Adevărata dragoste pentru Dumnezeu – curăţenia vieţii, prin urmare – se află la fel de departe de senzualitate ca de insensibilitate, de orice sentimentalism ca de absenţa sau duritatea inimii.

Este păcat să nu ai inimă. Sunt nişte nefericiţi cei care nu au învăţat niciodată să iubească cu tandreţe. Noi, creştinii, suntem îndrăgostiţi de dragoste: Domnul nu ne vrea seci, rigizi, ca o materie inertă. Ne vrea impregnaţi de duioşia sa! Cel care pentru Dumnezeu renunţă la o dragoste omenească nu este un singuratic, ca aceste persoane triste, nefericite şi deprimate, pentru că au dispreţuit generozitatea de a iubi curat.

Dragoste omenească şi castitate

Pentru a menţine relaţia cu Domnul, v-am explicat deseori, m-au ajutat de asemenea – nu îmi pasă dacă se ştie – aceste cântece populare, care se referă aproape totdeauna la dragoste: îmi plac cu adevărat. Pe mine şi pe unii dintre voi, Domnul ne-a ales cu totul pentru el; şi transpunem în plan divin această dragoste nobilă despre care cântă dragostea omenească. O face Duhul Sfânt în Cântarea Cântărilor; şi au făcut-o marii mistici ai tuturor timpurilor.

Revedeţi aceste versuri ale sfintei Tereza de Avila: Dacă vreţi să mă odihnesc, / vreau din dragoste să mă odihnesc; / dacă mă trimiteţi la muncă, / vreau să mor lucrând. / Decideţi unde, cum şi când? / Ce vreţi să faceţi cu mine²¹? Sau acel cântec al sfântului Ioan al Crucii, care începe într-un mod încântător: Un păstoraş singur este pedepsit, / străin de plăcere şi de mulţumire, / iar la păstoriţa sa se gândeşte / şi pe ea şi-a pus pieptul chinuit de dragoste²².

Dragostea omenească, atunci când este curată, îmi inspiră un mare respect, o veneraţie nespusă. Cum să nu stimăm aceste dovezi de dragoste sfinte, nobile, ale părinţilor noştri, cărora le datorăm o mare parte din prietenia noastră cu Dumnezeu? Eu binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile, şi când am fost întrebat de ce cu amândouă mâinile, răspunsul meu imediat a fost: pentru că nu am patru!

Binecuvântată să fie dragostea omenească! Dar mie Domnul mi-a cerut mai mult. Şi, acest lucru îl afirmă teologia catolică, a te dărui din dragoste pentru împărăţia cerului doar lui Isus şi, prin Isus, tuturor oamenilor, este ceva mai sublim decât dragostea căsătoriei, deşi căsătoria este un sacrament, şi sacramentum magnum²³.

Dar în orice caz, fiecare la locul său, cu chemarea pe care Dumnezeu i-a pus-o în suflet – singur, căsătorit, văduv, preot – trebuie să se străduiască să trăiască cu delicateţe castitatea, care este virtute pentru toţi şi de la toţi cere luptă, delicateţe, gingăşie, forţă, acea fineţe pe care doar o înţelegem când ne adunăm lângă inima îndrăgostită a lui Cristos pe cruce. Să nu vă îngrijoraţi dacă în vreun moment simţiţi tentaţia care vă dă târcoale. A simţi este una şi a consimţi este alta. Tentaţia poate fi respinsă uşor, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce nu convine în niciun fel este dialogul.

Mijloacele pentru a învinge

Să vedem pe ce mijloace contăm mereu noi, creştinii, pentru a învinge în această luptă pentru a apăra castitatea: nu ca îngeri, ci ca femei şi bărbaţi sănătoşi, puternici, normali! Venerez din tot sufletul îngerii, mă uneşte de această oaste a lui Dumnezeu o mare devoţiune; dar să ne comparăm cu ei nu îmi place, pentru că îngerii au o natură diferită de a noastră, iar această echivalare ar însemna dezordine.

În multe medii s-a generalizat o atmosferă de senzualitate care, unită cu confuzia doctrinară, îi face pe atâţia să justifice orice aberaţie sau, cel puţin, să demonstreze toleranţa cea mai indiferentă pentru orice gen de obiceiuri libertine.

Trebuie să fim cât mai curaţi putem, respectând corpul, fără teamă, pentru că sexul este ceva sfânt şi nobil – participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu –, făcut pentru căsătorie. Şi aşa, curaţi şi fără teamă, cu comportamentul vostru veţi da mărturie asupra posibilităţii şi frumuseţii sfintei curăţii.

În primul rând, ne vom strădui să ne rafinăm conştiinţa, aprofundând acolo unde este necesar, până avem siguranţa că am dobândit o bună formare, distingând bine între conştiinţa delicată – autentic har al lui Dumnezeu – şi conştiinţa scrupuloasă, care este ceva diferit.

Protejaţi cu grijă castitatea şi, de asemenea, celelalte virtuţi care vin împreună cu ea – decenţa şi pudoarea –, care sunt paznicii ei. Nu treceţi cu uşurinţă peste aceste norme care sunt atât de eficiente pentru a rămâne demni în faţa privirii lui Dumnezeu: stăpânirea atentă a simţurilor şi a inimii; bărbăţia – bărbăţia de a fi laş – pentru a fugi de ocazii; frecvenţa sacramentelor, în special a spovezii; sinceritatea deplină în îndrumarea spirituală personală; durerea, căinţa, ispăşirea greşelilor. Şi totul uns cu o caldă devoţiune faţă de Maica Domnului, pentru ca ea să ne obţină de la Dumnezeu o viaţă sfântă şi curată.

Dacă, din păcate, cineva cade, trebuie să se ridice imediat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care nu va lipsi dacă folosim mijloacele, trebuie să ajungem cât mai repede la căinţă, la sinceritatea umilă, la ispăşire, astfel încât înfrângerea de moment să se transforme într-o mare victorie a lui Isus Cristos.

Obişnuiţi-vă de asemenea să porniţi lupta în punctele care sunt departe de zidurile de susţinere ale fortăreţei. Nu se poate face echilibristică la graniţele răului: trebuie să evităm cu forţă voluntarul in causa, trebuie să respingem până la cea mai mică lipsă de dragoste; şi trebuie să hrănim dorinţa unui apostolat creştin, continuu şi fecund, care are nevoie de sfânta puritate drept liant şi de asemenea drept unul dintre roadele sale cele mai caracteristice. În plus, trebuie să umplem timpul mereu cu o muncă intensă şi responsabilă, căutând prezenţa lui Dumnezeu, pentru că nu trebuie să uităm niciodată că am fost cumpăraţi cu mare preţ şi că suntem templul Duhului Sfânt.

Şi ce alte sfaturi vă sugerez? Procedeele pe care le-au utilizat mereu creştinii care încercau cu adevărat să îl urmeze pe Cristos, aceleaşi pe care le-au folosit acei primii care au simţit suflarea lui Isus: relaţia asiduă cu Domnul în Euharistie, invocarea filială a Preasfintei Fecioare, umilinţa, cumpătarea, mortificarea simţurilor – nu este bine să priveşti ceea ce nu este legitim să doreşti, avertiza sfântul Grigore cel Mare²⁴– şi penitenţa.

Îmi veţi spune că toate acestea rezumă, fără nimic în plus, viaţa creştină. Cu siguranţă nu se poate separa puritatea, care este dragoste, de esenţa credinţei noastre, care este caritate, continua îndrăgostire de Dumnezeu care ne-a creat, care ne-a mântuit şi care ne ia continuu de mână, deşi într-o multitudine de împrejurări nu observăm asta. Nu ne poate abandona. Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat!” Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul sânului ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine²⁵. Nu vă insuflă aceste cuvinte o bucurie imensă?

Obişnuiesc să afirm că trei sunt punctele care ne umplu de bucurie pe pământ şi ne aduc fericirea eternă în cer: o fidelitate fermă, delicată, veselă şi indiscutabilă faţă de credinţă, faţă de chemarea pe care fiecare a primit-o şi faţă de puritate. Cel care rămâne agăţat de tufele cu spini de pe drum – senzualitatea, mândria... –, va rămâne din propria voinţă şi dacă nu se corectează, va fi un nefericit pentru că a întors spatele iubirii lui Cristos.

Afirm din nou că toţi avem slăbiciuni. Dar mizeriile noastre nu trebuie să ne facă niciodată să nesocotim iubirea lui Dumnezeu, ci să ne refugiem în această iubire, să ne plasăm în această bunătate divină, la fel cum războinicii din vechime intrau în armura lor: acel ecce ego, quia vocasti me²⁶ – aici sunt, pentru că m-ai chemat – este apărarea noastră. Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.

Cum vom reuşi să depăşim aceste meschinării? Insist, datorită importanţei sale capitale: cu umilinţă şi cu sinceritate în călăuzirea spirituală şi în sacramentul Penitenţei. Mergeţi la cei care vă călăuzesc sufletele cu inima deschisă; nu o închideţi, pentru că, dacă se amestecă demonul mut, acesta este greu de scos.

Iertaţi-mi cicăleala, dar consider că este absolut necesar să se întipărească cu litere de foc în minţile voastre că umilinţa şi – consecinţa sa imediată – sinceritatea atrag în lanţ celelalte mijloace, şi se arată drept ceva pe care se fundamentează eficienţa în vederea victoriei. Dacă demonul mut se introduce într-un suflet, îl duce cu totul pierzaniei; în schimb, dacă este aruncat afară imediat, totul iese bine, suntem fericiţi, viaţa merge drept: să fim mereu sălbatic de sinceri, dar cu o prudentă educaţie.

Vreau să fie clar acest lucru; pe mine nu mă preocupă atât inima şi carnea, cât mândria. Umili. Când credeţi că aveţi toată dreptatea, nu aveţi dreptate deloc. Mergeţi la îndrumarea spirituală cu sufletul deschis; nu îl închideţi, pentru că – repet – se amestecă demonul mut, care este greu de scos.

Amintiţi-vă de acel biet demonizat, pe care nu au reuşit să îl elibereze discipolii; doar Domnul i-a obţinut libertatea, cu rugăciune şi post. Cu acea ocazie, a făcut Învăţătorul trei miracole: primul, a făcut ca omul să audă: pentru că, atunci când ne domină demonul mut, sufletul nu vrea să audă; al doilea – să vorbească; şi al treilea – să plece diavolul.

Povestiţi la început ce aţi dori să nu se ştie. Jos demonul mut! Dintr-o problemă măruntă, dându-i ocol, faceţi un bulgăre mare, cum se întâmplă cu bulgării de zăpadă, şi vă închideţi în el. De ce? Deschideţi-vă sufletul! Şi vă garantez fericirea, care este fidelitate faţă de drumul creştin, dacă sunteţi sinceri. Claritate, simplitate: sunt dispoziţii absolut necesare; trebuie să deschidem sufletul pe deplin, astfel încât să intre soarele lui Dumnezeu şi caritatea iubirii.

Pentru a ne îndepărta de sinceritatea totală nu este nevoie mereu de o motivaţie tulbure; uneori, este suficientă o eroare de conştiinţă. Unele persoane şi-au format – deformat – conştiinţa astfel încât muţenia lor, lipsa lor de sensibilitate, li se pare un lucru corect: cred că este bine să taci. Se întâmplă asta inclusiv cu suflete care au primit o excelentă pregătire, care cunosc lucrurile lui Dumnezeu; poate de aceea găsesc motive pentru a se convinge că este bine să taci. Dar se înşală. Sinceritatea este necesară mereu; nu încap scuze, chiar dacă par bune.

Să terminăm aceste momente de discuţie, în care tu şi eu ne-am făcut rugăciunea la Tatăl nostru, rugându-l să ne acorde harul de a trăi această afirmare plină de bucurie a virtuţii creştine a castităţii.

Să-i cerem acest lucru prin mijlocirea sfintei Maria, care este puritatea imaculată. Să mergem la ea – tota pulchra! –, cu un sfat pe care l-am dat, în urmă cu mulţi ani, celor care se simţeau neliniştiţi în lupta lor zilnică pentru a fi umili, curaţi, sinceri, veseli, generoşi. Toate păcatele din viaţa ta parcă se ridică în picioare. Nu-ţi pierde încrederea. Dimpotrivă, cheam-o pe mama ta, sfânta Maria, cu credinţă şi abandon de copil. Ea va aduce mângâiere sufletului tău²⁷.