Pe urmele Domnului

Ego sum via, veritas et vita¹, Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cu aceste cuvinte fără echivoc, ne-a arătat Domnul care este cărarea adevărată care duce la fericirea eternă. Ego sum via: el este singura cale care leagă cerul cu pământul. O spune tuturor oamenilor, dar ne aminteşte în mod special celor care, ca tine şi ca mine, i-am spus că suntem hotărâţi să ne luăm în serios vocaţia de creştini, astfel încât Dumnezeu să fie mereu prezent în gândurile noastre, pe buzele noastre şi în toate acţiunile noastre, şi în cele mai mărunte şi mai obişnuite.

Isus este calea. El a lăsat în această lume urmele curate ale paşilor săi, semne de neşters pe care nici trecerea anilor, nici perfidia duşmanului nu au reuşit să le şteargă. Iesus Christus heri, et hodie; ipse et in saecula (Isus Cristos ieri şi astăzi, şi în veci²). Cât îmi place să amintesc acest lucru! Isus Cristos, acelaşi care a trăit ieri pentru apostoli şi oamenii care l-au căutat, trăieşte azi pentru noi şi va trăi de-a lungul secolelor. Suntem noi, oamenii, cei care uneori nu reuşim să îi descoperim chipul, mereu prezent, pentru că privim cu ochi obosiţi sau tulburi. Acum, la începutul acestui timp de rugăciune lângă tabernacol, cere-i, ca acel orb din evanghelie: Domine, ut videam³!; Doamne, fă să văd! Să se umple inteligenţa mea de lumină şi să pătrundă cuvântul lui Cristos în mintea mea; să se înrădăcineze în sufletul meu viaţa sa, ca să mă transforme în faţa gloriei eterne.

Drumul creştinului

Ce limpede apare învăţătura lui Cristos! Ca de obicei, să deschidem Noul Testament, de data aceasta la capitolul 11 după sfântul Matei: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inimă⁴. Îţi dai seama? Trebuie să învăţăm de la El, de la Isus, unicul nostru model. Dacă vrei să mergi înainte prevenind greşelile şi rătăcirile, nu trebuie decât să mergi pe unde El a mers, să-ţi sprijini tălpile pe amprenta paşilor săi, să te scufunzi în inima sa umilă şi răbdătoare, să bei din izvorul poruncilor şi al devoţiunilor sale; într-un cuvânt, trebuie să te identifici cu Isus Cristos, trebuie să încerci să te transformi cu adevărat în alt Cristos între fraţii tăi, oamenii.

Ca să nu existe nicio neînţelegere, să citim alt fragment după sfântul Matei. În capitolul 16, Domnul îşi explică mai precis doctrina: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească⁵. Drumul lui Dumnezeu este unul al renunţării, al mortificării, al dăruirii, dar nu al tristeţii sau al descurajării.

Uită-te la exemplul lui Cristos, din ieslea din Betleem până la tronul Calvarului. Gândeşte-te la abnegaţia sa, la privaţiunile pe care le-a suferit: foame, sete, oboseală, căldură, nesomn, maltratări, neînţelegeri, lacrimi⁶...; şi bucuria sa de a salva omenirea întreagă. Mi-ar plăcea dacă acum ţi-ai întipări profund în minte şi în inimă – ca să meditezi asupra acestui lucru de multe ori şi să îl traduci în consecinţe practice – acel rezumat făcut de sfântul Paul, când i-a invitat pe cei din Efes să urmeze fără şovăială paşii Domnului: Deveniţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi, şi trăiţi în iubire, precum şi Cristos ne-a iubit şi s-a dat pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă⁷.

Isus s-a dăruit pe Sine însuşi, a pătimit din dragoste. Şi tu, discipol al lui Cristos; fiu preferat al lui Dumnezeu; tu, care ai fost răscumpărat cu preţul crucii; tu de asemenea trebuie să fii dispus să te negi pe tine însuţi. De aceea, oricare ar fi circumstanţele concrete în care ne aflăm, nici tu, nici eu nu putem avea o comportare egoistă, îmburghezită, comodă, împrăştiată..., – iartă-mi sinceritatea – prostească! Dacă urmăreşti stima oamenilor şi îţi doreşti să fii stimat şi apreciat, şi nu cauţi altceva decât o viaţă plăcută, te-ai abătut de la drum... În oraşul sfinţilor, sunt lăsaţi să intre şi să se odihnească şi să domnească cu regele pentru eternitate doar cei care merg pe calea aspră, îngustă şi strâmtă a necazurilor⁸.

Trebuie să te hotărăşti voluntar să te încarci cu crucea. Dacă nu, vei spune din gură că îl imiţi pe Cristos, dar faptele tale vor dezminţi acest lucru; aşa nu vei reuşi să îl cunoşti în intimitate pe Învăţător, nici nu îl vei iubi cu adevărat. Este imperios necesar ca noi, creştinii, să ne convingem bine de această realitate: nu mergem lângă Domnul când nu ştim să ne privăm spontan de atâtea lucruri pe care le cer capriciul, vanitatea, huzurul, interesul... Nu trebuie să treacă nicio zi fără să o fi condimentat cu harul şi sarea mortificării. Şi alungă această idee că eşti, atunci, redus la o fiinţă nefericită. Sărmană fericire va fi a ta, dacă nu înveţi să te învingi pe tine însuţi, dacă te laşi strivit şi dominat de pasiunile şi de veleităţile tale, în loc să-ţi iei crucea cu vitejie.

Amintesc acum – cu siguranţă unii dintre voi au auzit deja acest comentariu al meu la alte meditaţii – acel vis al unui scriitor din secolul de aur castilian. În faţa lui se deschid două drumuri. Unul este larg, pentru căruţe, uşor, cu multe hanuri, magazine şi alte locuri de distracţie şi de odihnă. Pe acolo mergeau oameni călare sau în trăsuri, cu muzică şi râsete – hohote nebune –; se vede o mulţime îmbătată de o desfătare aparentă, efemeră, pentru că acest drum se sfârşeşte într-un abis fără fund. Este calea amatorilor de plăceri lumeşti, a veşnicilor trândavi; afişează o bucurie pe care, în realitate, nu o au; caută cu nesaţ toate comodităţile şi plăcerile...; îi îngrozesc durerea, renunţarea, sacrificiul. Nu vor să ştie nimic despre crucea lui Cristos, cred că este o nebunie. Dar ei sunt cei nebuni: sclavi ai invidiei, ai lăcomiei, ai senzualităţii, sfârşesc rău şi târziu îşi dau seama că şi-au vândut, pentru o bagatelă searbădă, fericirea pământească şi veşnică. Ne avertizează Domnul: Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi părăseşte viaţa pentru mine o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁹?.

Într-o direcţie diferită se îndreaptă, în acest vis, altă cărare: atât de strâmtă şi de abruptă încât nu se poate parcurge călare. Toţi cei care intră pe această cărare merg pe propriile picioare, cu chip senin, călcând peste mărăcini şi ocolind stânci. În unele locuri, îşi sfâşie hainele şi chiar carnea. Dar la sfârşit, îi aşteaptă un liman, fericirea veşnică, cerul. Acest drum al sufletelor sfinte, care se umilesc, care, din dragoste pentru Isus Cristos, se sacrifică generos pentru ceilalţi; calea celor care nu se tem să urce, purtând cu dragoste crucea, oricât de grea ar fi, pentru că ştiu că, dacă greutatea îi doboară, vor putea să se ridice şi să continue ascensiunea: Cristos este puterea acestor drumeţi.

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.

Cu ochii la ţintă

Dacă vă amintesc aceste adevăruri dure, este pentru a vă invita să examinaţi atent motivele care impulsionează comportamentul vostru, cu scopul de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, oferind totul slujirii lui Dumnezeu şi a fraţilor voştri, oamenilor. Iată că Domnul a trecut de partea noastră, ne-a privit cu dragoste şi ne-a dat o sfântă chemare, nu întemeiată pe faptele noastre, ci pe hotărârea şi pe harul său. Acesta ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de timpurile veşnice¹⁴.

Purificaţi-vă intenţia, ocupaţi-vă de toate lucrurile din dragoste pentru Dumnezeu, îmbrăţişând cu bucurie crucea fiecărei zile. Am repetat de mii de ori, pentru că cred aceste idei trebuie să fie sculptate în inima creştinilor: când nu ne limităm să tolerăm şi, în schimb, iubim contrazicerea, durerea fizică sau morală şi i-o oferim lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatele noastre personale şi pentru păcatele tuturor oamenilor, atunci vă asigur că această durere nu este apăsătoare.

Nu se mai duce o cruce oarecare, se descoperă crucea lui Cristos, cu consolarea că Mântuitorul se încarcă cu suportarea greutăţii. Noi colaborăm, ca Simon din Cirene care, când se întorcea de la munca pe câmpul său, gândindu-se la o meritată pauză, s-a văzut silit să pună umărul ca să îl ajute pe Isus¹⁵. A fi cireneanul voluntar a lui Cristos, a însoţi atât de îndeaproape umanitatea lui în suferinţă, redusă la cea mai de jos stare, pentru un suflet îndrăgostit nu înseamnă o nefericire, aduce certitudinea apropierii lui Dumnezeu, care ne binecuvântează cu această alegere.

Foarte des, nu puţini oameni au remarcat cu uimire bucuria pe care, slavă lui Dumnezeu, o au şi o transmit fiii mei din Opus Dei. În faţa evidenţei acestei realităţi, răspund mereu cu aceeaşi explicaţie, pentru că nu ştiu alta: fundamentul fericirii lor constă în a nu se teme de viaţă, nici de moarte, în a nu se speria în faţa necazurilor, în efortul cotidian de a trăi cu spirit de sacrificiu, dispuşi constant – în pofida mizeriei şi a slăbiciunii personale – să se nege pe ei înşişi, astfel încât să facă drumul creştin mai plăcut şi mai plin de iubire pentru ceilalţi.

Ca bătaia inimii

În timp ce eu vorbesc, ştiu că voi, în prezenţa lui Dumnezeu, încercaţi să vă treceţi în revistă comportamentul. Nu este adevărat că majoritatea acestor neplăceri care au neliniştit sufletul tău, a acestei lipse de pace, vin din faptul că nu ai răspuns invitaţiilor divine; sau, mai degrabă, din faptul că ai mers, poate, pe calea ipocriţilor, pentru că te căutai pe tine însuţi? Cu trista intenţie de a menţine în faţa celor care te înconjoară aparenţa unei atitudini creştine, în interiorul tău nu acceptai renunţarea, mortificarea pasiunilor tale strâmbe, dăruirea fără condiţii, dezinteresată, precum Isus Cristos.

Iată, în aceste momente de meditaţie în faţa tabernacolului, nu vă puteţi limita să ascultaţi cuvintele pe care le spune preotul, doar materializând rugăciunea intimă a fiecăruia. Eu îţi prezint câteva consideraţii, îţi semnalez nişte puncte, pentru ca tu să le prinzi în mod activ şi să reflectezi asupra lor la rândul tău, transformându-le în teme ale unui colocviu foarte personal şi liniştit între Dumnezeu şi tine, astfel încât să le aplici la situaţia ta actuală şi, cu lumina pe care Domnul ţi-o aduce, să faci distincţie în comportamentul tău între ceea ce merge drept de ceea ce se abate de la drumul drept, pentru a ne corecta cu ajutorul harului său.

Mulţumeşte-i Domnului pentru acest cumul de lucrări bune pe care le-ai realizat, dezinteresat, pentru ca să poţi cânta cu psalmistul: M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului, şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei¹⁶. Cere-i de asemenea iertare pentru omisiunile tale sau pentru paşii tăi greşiţi, când ai intrat în acest lamentabil labirint al ipocriziei, afirmând că doreşti gloria lui Dumnezeu şi binele aproapelui, dar de fapt te onorai pe tine însuţi... Fii îndrăzneţ, fii generos şi spune nu: nu mai vrei să îi înşeli pe Domnul şi omenirea.

Este momentul să te îndrepţi spre Maica ta binecuvântată din cer, ca să te primească în braţele sale şi să obţină de la Fiul său o privire plină de milă. Şi încearcă imediat să iei hotărâri concrete: spune dintr-o dată, chiar dacă doare, acest detaliu care stânjeneşte şi pe care Dumnezeu şi tu îl ştiţi bine. Mândria, senzualitatea, lipsa simţului supranatural se vor alia pentru a-ţi şopti: asta? Dar este vorba despre o împrejurare măruntă, insignifiantă! Tu răspunde, fără a mai dialoga cu ispita: mă voi dărui şi în aceasta exigenţă divină! Şi nu va fi fără temei: dragostea se arată în mod special în mărunţişuri. De obicei, sacrificiile pe care ni le cere Domnul, cele mai dificile, sunt minuscule, dar la fel de continue şi de valoroase ca bătaia inimii.

Câte mame ai cunoscut tu ca protagoniste ale unui act eroic, extraordinar? Puţine, foarte puţine. Şi, cu toate acestea, mame eroice, cu adevărat eroice, care nu par cu nimic excepţionale, care nu vor apărea niciodată la ştiri – cum se spune –, tu şi eu cunoaştem multe: trăiesc negându-se pe sine tot timpul, renunţând cu bucurie la propriile plăceri şi pasiuni, la timpul lor, la posibilităţile lor de afirmare sau de succes, pentru a umple de fericire zilele copiilor lor.

Să luăm alte exemple, de asemenea din viaţa obişnuită. Sfântul Paul le menţionează: Toţi atleţii se stăpânesc de la toate, dar ei o fac pentru a primi o cunună pieritoare, pe când noi una nepieritoare¹⁷. Este suficient să aruncaţi o privire în jurul vostru. Priviţi la câte sacrificii se supun, de bună voie sau siliţi, oamenii, pentru a avea grijă de corpul lor, pentru a-şi apăra sănătatea, pentru a dobândi stima altora... Nu vom fi noi în stare să ne punem în mişcare în faţa acestei imense dragoste a lui Dumnezeu la care atât de rău răspunde omenirea, mortificând ceea ce trebuie mortificat, ca mintea noastră şi inima noastră să trăiască mai atente faţă de Domnul?

S-a răsturnat într-un asemenea mod sensul creştin în multe conştiinţe încât, când se vorbeşte despre mortificare şi penitenţă, oamenii se gândesc doar la acele posturi şi cilicii care sunt menţionate în admirabilele relatări din unele biografii ale sfinţilor. Începând această meditaţie, am pus premisa evidentă că trebuie să îl imităm pe Isus Cristos, ca model de comportament. Cu siguranţă, a pregătit începutul predicării sale retrăgându-se în deşert, pentru a posti timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi¹⁸, dar înainte şi după aceea a practicat virtutea cumpătării cu atâta naturaleţe, încât inamicii săi au profitat de aceasta pentru a-l eticheta calomnios drept mâncău şi beţivan, prieten cu vameşii şi cu păcătoşii¹⁹.

Mă interesează să descoperiţi în toată profunzimea sa această simplitate a Învăţătorului, care nu face paradă de viaţa sa de penitenţă, pentru că chiar acest lucru îl cere el de la tine: Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi la faţă, ca făţarnicii. Ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun; şi-au luat răsplata. Tu dar, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să nu pari lumii că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns, iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti²⁰.

Aşa trebuie să exersezi în spiritul penitenţei: cu faţa la Dumnezeu şi ca un fiu, ca micuţul care îi demonstrează tatălui său cât de mult îl iubeşte, renunţând la puţinele lui comori de mică valoare – un mosor, un soldăţel de plumb fără cap, un dop de sticlă –; îl doare să facă acest pas, dar în final dragostea poate mai mult, şi întinde satisfăcut mâna.

Permiteţi-mi să vă amintesc încă o dată drumul pe care Dumnezeu speră să îl parcurgă fiecare, atunci când ne cheamă să-l slujim în mijlocul lumii, pentru a sfinţi şi a ne sfinţi prin intermediul ocupaţiilor obişnuite. Cu un bun-simţ colosal, plin în acelaşi timp de credinţă, predica sfântul Paul că în legea lui Moise este scris: Să nu legi botul boului care treieră²¹. Şi se întreabă: De boi îi este oare lui Dumnezeu? Nu aşa că tocmai pentru noi o spune? Da, pentru noi a fost scris; căci trebuie ca plugarul să are cu nădejde, iar cine treieră cu nădejdea că va avea parte de rod²².

Niciodată nu s-a redus viaţa creştină la o aglomerare sufocantă de obligaţii, care face ca sufletul să fie supus la o tensiune exasperată; se modelează după circumstanţele individuale ca mănuşa pe mână şi cere ca în exercitarea sarcinilor noastre obişnuite, în cele mari şi în cele mici, cu rugăciune şi mortificare, să nu pierdem niciodată perspectiva supranaturală. Gândiţi-vă că Dumnezeu îşi iubeşte cu patimă creaturile şi cum ar lucra măgarul dacă nu i se dă de mâncare, nu are timp ca să îşi refacă forţele sau i se şubrezeşte forţa cu lovituri excesive? Corpul tău este ca un măgăruş – un măgăruş a fost tronul lui Dumnezeu în Ierusalim – care te duce în spinare pe cărările divine ale pământului: trebuie să îl domini ca să nu se abată de la căile Domnului şi să îl încurajezi pentru ca trapul său să fie cât de vesel şi de însufleţit se poate aştepta de la un măgar.

Spiritul de penitenţă

Încerci deja să iei hotărârile tale sincere? Cere-i Domnului să te ajute să te sacrifici pentru dragostea lui; să pui în toate, cu naturaleţe, mireasma purificatoare a mortificării; să te consumi în slujba sa fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care arde lângă tabernacol. Şi dacă nu îţi vine în minte nicio idee acum despre cum să răspunzi concret cerinţelor divine care îţi lovesc inima, ascultă-mă bine.

Penitenţă este îndeplinirea exactă a programului pe care ţi l-ai fixat, deşi corpul opune rezistenţă sau mintea încearcă să evadeze în visuri himerice. Penitenţă este să te trezeşti la ora care trebuie. Şi, de asemenea, să nu laşi pe mai târziu, fără un motiv justificat, acea sarcină care îţi pare mai dificilă sau care cere mai mult efort.

Penitenţă înseamnă să ştii să îţi pui în acord obligaţiile cu Domnul, cu ceilalţi şi cu tine însuţi, folosindu-te astfel încât să reuşeşti să găseşti timpul de care fiecare lucru are nevoie. Eşti penitent când te supui cu dragoste planului tău de rugăciune, în pofida faptului că eşti epuizat, dezamăgit sau rece.

Penitenţă este să îi tratezi totdeauna cu maximă caritate pe ceilalţi, începând cu ai tăi. Să ai grijă cu cea mai mare delicateţe pe cei care suferă, pe bolnavi, pe cei care trec prin greutăţi. Este să răspunzi cu răbdare palavragiilor sau inoportunilor. Este să ne întrerupem sau să ne modificăm programul, când împrejurările – interesele bune şi drepte ale celorlalţi, mai ales – o cer.

Penitenţa constă în a suporta cu bună-dispoziţie miile de mici contrarietăţi ale zilei; în a nu abandona o ocupaţie, chiar dacă ţi-a trecut imediat entuziasmul cu care ai început-o; în a mânca cu recunoştinţă ceea ce ni se serveşte, fără a inoportuna cu capricii.

Penitenţă, pentru părinţi şi, în general, pentru cei care au o misiune de guvernare sau educativă, este de a corecta când trebuie, în concordanţă cu natura erorii şi cu împrejurările în care se găseşte cel care are nevoie de acest ajutor, deasupra subiectivismelor vane şi sentimentale.

Spiritul de penitenţă duce la a nu ne ataşa dezordonat de această schiţă monumentală a proiectelor viitoare, în care deja am prevăzut care vor fi trăsăturile şi liniile noastre de pensulă de maestru. Câtă bucurie îi facem lui Dumnezeu când ştim să renunţăm la mâzgălelile şi la stângăciile noastre de învăţăcei şi permitem să fie el cel care adaugă trăsăturile şi culorile care îi plac cel mai mult!

Aş putea să vă mai semnalez o mulţime de detalii – le-am citat doar pe cele care mi-au venit acum în minte –, de care poţi să profiţi de-a lungul zilei, pentru a te apropia tot mai mult de Dumnezeu, de aproapele tău. Dacă am menţionat aceste exemple, insist, nu este pentru că dispreţuiesc marile penitenţe; dimpotrivă, se dovedesc sfinte şi bune, şi chiar necesare, când Domnul cheamă pe acest drum, totdeauna cu aprobarea celui care călăuzeşte sufletul tău. Dar te avertizez că marile penitenţe sunt compatibile şi cu căderile spectaculoase, provocate de mândrie. În schimb, cu această dorinţă continuă de a-l mulţumi pe Dumnezeu în micile bătălii personale – cum ar fi să surâzi când nu ai chef: eu vă asigur, în plus, că uneori este mai dificil un surâs decât o oră de ciliciu –, este greu să îţi alimentezi orgoliul, ridicola naivitate de a ne considera eroi remarcabili: ne vom vedea ca un copil care abia reuşeşte să îi ofere tatălui său nimicuri, dar care sunt primite cu o imensă bucurie.

Apoi, un creştin trebuie să fie mereu mortificat? Da, dar din dragoste. Pentru că această comoară a chemării noastre noi o avem în vase de lut, pentru ca această nemăsurată putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus, ca şi viaţa lui Isus să apară în trupul nostru muritor²³.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.

Întoarce din nou privirea asupra vieţii tale şi cere-i iertare pentru acest detaliu şi pentru acela care apare imediat în faţa ochilor conştiinţei tale; pentru folosirea rea a limbii; pentru aceste gânduri care se învârtesc continuu în jurul tău; pentru această judecată critică acceptată care te preocupă prosteşte, provocându-ţi o veşnică nelinişte şi agitaţie... Puteţi fi foarte fericiţi! Dumnezeu ne vrea fericiţi, îmbătaţi de bucurie, mergând pe aceleaşi drumuri ale fericirii pe care el le-a parcurs! Ne simţim nefericiţi doar când ne încăpăţânăm să ne abatem de la drum şi pornim pe acea cale a egoismului şi a senzualităţii; şi, mult mai rău, dacă o apucăm pe cea a ipocriţilor.

Creştinul trebuie să se manifeste autentic, credibil, sincer în toate lucrările sale. Din comportamentul său trebuie să transpară un spirit: cel al lui Cristos. Dacă cineva are pe această lume obligaţia de a se dovedi consecvent, acela este creştinul, pentru că a primit ca depozit spre păstrare, pentru a-l fructifica, acest dar²⁵, adevărul care eliberează, care salvează²⁶ Părinte, mă veţi întreba, cum voi reuşi această sinceritate a vieţii? Isus Cristos a încredinţat Bisericii sale toate mijloacele necesare; ne-a învăţat să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl său ceresc; ne-a trimis Duhul său, marele necunoscut, care acţionează în sufletul nostru: şi ne-a lăsat aceste semne vizibile ale harului care sunt sacramentele. Foloseşte-le. Intensifică-ţi viaţa de pietate. Roagă-te în fiecare zi şi nu îţi îndepărta niciodată umerii de povara plină de bucurie a crucii Domnului,

A fost Isus Cristos cel care te-a invitat să îl urmezi ca un bun discipol, cu scopul ca tu să îţi realizezi trecerea pe pământ semănând pacea şi bucuria pe care această lume nu le poate da. Pentru aceasta – insist –, trebuie să mergem fără teamă de viaţă şi fără teamă de moarte, fără a evita cu orice preţ durerea, care pentru un creştin este mereu mijloc de purificare şi prilej de a-i iubi cu adevărat pe fraţii săi, profitând de miile de împrejurări ale vieţii obişnuite.

A trecut timpul. Trebuie să pun punct acestor consideraţii, cu care am încercat să îţi mişc sufletul, pentru ca tu să răspunzi concretizând câteva hotărâri, puţine, dar bine determinate. Gândeşte-te că Dumnezeu te vrea fericit şi că, dacă tu pui din partea ta ceea ce poţi, vei fi fericit, foarte fericit, extrem de fericit, deşi în niciun moment nu îţi lipseşte crucea. Dar această cruce acum nu mai este un eşafod, ci tronul de pe care domneşte Cristos. Iar alături de el, mama lui, mama noastră, de asemenea. Sfânta Fecioară îţi va da puterea de care mai ai nevoie pentru a merge cu hotărâre pe urmele paşilor Fiului său.