Umilinţa

Vom analiza pentru câteva clipe textele acestei Liturghii din marţea din săptămâna patimilor, ca să ştim să deosebim îndumnezeirea bună de îndumnezeirea rea. Vom vorbi despre umilinţă, pentru că aceasta este virtutea care ne ajută să vedem, simultan, mizeria noastră şi măreţia noastră.

Mizeria noastră este destul de evidentă. Nu mă refer la limitele naturale: la atâtea aspiraţii mari la care un om visează şi pe care însă nu le va îndeplini niciodată, chiar dacă doar din lipsă de timp. Mă gândesc la ceea ce facem rău, la căderi, la greşelile care ar putea fi evitate şi nu sunt evitate. Experimentăm continuu ineficienţa noastră personală. Dar, uneori, parcă se unesc toate aceste lucruri, se manifestă şi mai pregnant, ca să ne dăm seama cât de săraci suntem. Ce e de făcut?

Expecta Dominum¹, speră în Domnul; trăieşte cu speranţă, ne sugerează Biserica, cu dragoste şi cu credinţă. Viriliter age², poartă-te cu bărbăţie. Ce contează că suntem creaturi din lut, dacă avem speranţa pusă în Dumnezeu? Şi dacă vreodată un suflet suferă o cădere, un recul – nu trebuie neapărat să se întâmple –, i se dă leacul, cum se procedează în mod normal în viaţa obişnuită în privinţa sănătăţii corpului, şi din nou de la capăt!

Nu aţi observat în familii, când se păstrează o piesă decorativă de valoare şi fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toţi de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire preţioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparaţia; vaza se recompune, se lipeşte cu grijă şi, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte.

Dar, când obiectul este din porţelan sau pur şi simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente nişte scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care menţin unite bucăţile. Iar vasul, astfel reparat, dobândeşte un farmec original.

Să transpunem acest lucru la viaţa noastră interioară. În faţa mizeriilor noastre şi a păcatelor noastre, în faţa greşelilor noastre – chiar dacă, prin harul divin sunt neînsemnate –, să ne îndreptăm spre rugăciune şi să îi spunem Tatălui nostru: Doamne, în sărăcia mea, în fragilitatea mea, în lutul meu de vas spart, Doamne, pune-mi nişte scoabe şi – cu căinţa mea şi cu iertarea ta – voi fi mai puternic şi mai frumos decât înainte! O rugăciune consolatoare, ca să o repetăm când se sparge acest biet lut al nostru.

Să nu ne distragă atenţia faptul că suntem fragili, să nu ne şocheze când comportamentul nostru se zdruncină pentru mai nimic; să avem încredere în Domnul, care are mereu pregătit ajutorul: Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine mă voi teme³?. De nimeni: discutând astfel cu Tatăl nostru din cer, să nu îngăduim frica de nimeni şi de nimic.

Ca să îl auzim pe Dumnezeu

Dacă ne ducem la Sfânta Scriptură, vom vedea că umilinţa este condiţie indispensabilă pentru a te pregăti să îl auzi pe Dumnezeu. Unde este umilinţă este şi înţelepciune⁴, arată Cartea Proverbelor. Umilinţă este să ne privim aşa cum suntem, fără paliative, în adevăr. Şi înţelegând că abia dacă valorăm ceva, ne deschidem la măreţia lui Dumnezeu; aceasta este măreţia noastră.

Ce bine a înţeles acest lucru Maica Domnului, sfânta mamă a lui Isus, creatura cea mai sublimă din câte au existat şi vor exista pe pământ! Maria glorifică puterea Domnului, care coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi⁵. Şi cântă că în ea s-a realizat încă o dată această providenţă divină, că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile⁶.

Maria se arată transformată într-un mod sfânt, în inima sa preacurată, în faţa umilinţei lui Dumnezeu: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema⁷. Umilinţa fecioarei este consecinţa acestui abis insondabil de har, care se produce cu întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi în trupul mamei sale pururea neprihănită.

Când sfântul Paul evocă acest mister, izbucneşte într-un imn plin de bucurie, care ne încântă şi mai mult astăzi: Gândul acesta să fie în voi care era şi în Cristos Isus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi el întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om, s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce⁸.

Isus Cristos, Domnul nostru, foarte des ne propune în predicile sale exemplul umilinţei sale: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima⁹. Pentru ca tu şi eu să ştim că nu există alt drum, că doar cunoaşterea sinceră a nimicniciei noastre cuprinde în sine forţa de a atrage spre noi harul. Pentru noi, Isus a venit să sufere foame şi să dea de mâncare, a venit să simtă sete şi să dea de băut, a venit să se îmbrace cu mortalitatea noastră şi să ne îmbrace cu nemurirea, a venit sărac pentru a ne face bogaţi¹⁰.

Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har¹¹, ne învaţă apostolul Petru. În orice epocă, în orice situaţie umană, nu există alt drum – pentru a trăi viaţă divină – decât cel al umilinţei. Oare Domnul se bucură de umilinţa noastră? Nu. Ce ar obţine prin umilirea noastră cel care a creat totul şi menţine şi stăpâneşte tot ce există? Dumnezeu doreşte doar umilinţa noastră, adică să ne golim de noi înşine ca să ne poată umple; cere să nu-i punem obstacole pentru ca – vorbind în termeni omeneşti – să încapă mai mult har al său în biata noastră inimă. Pentru că Dumnezeul care ne inspiră să fim umili este acelaşi care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului său de slavă, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate¹². Domnul nostru ne face ai lui, ne îndumnezeieşte cu îndumnezeire bună.

Mândria, inamicul

Şi ce anume împiedică această umilinţă, această îndumnezeire bună? Mândria. Acesta este păcatul capital care conduce la îndumnezeirea rea. Mândria duce la urmarea, poate în chestiunile cele mai mărunte, a insinuării pe care satana le-a făcut-o primilor noştri părinţi: Vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul¹³. Citim, de asemenea, în Scriptură că începutul mândriei este a te îndepărta de Dumnezeu¹⁴. Pentru că acest viciu, odată înrădăcinat, influenţează întreaga existenţă a omului, până la a se transforma în ceea ce sfântul Ioan numeşte superbia vitae¹⁵, mândria vieţii.

Mândrie? Pentru ce? Sfânta Scriptură conţine accente, tragice şi comice în acelaşi timp, pentru a stigmatiza mândria: de ce te mândreşti, praf şi cenuşă? Încă din timpul vieţii îţi vomiţi rărunchii. O boală uşoară: medicul surâde. Omul care azi este rege, mâine va fi mort¹⁶.

Când orgoliul pune stăpânire pe suflet, nu este neobişnuit ca, după el, să vină toate viciile: avariţia, lipsa de moderaţie, invidia, nedreptatea. Cel mândru încearcă inutil să-l îndepărteze pe Dumnezeu de pe Tronul său, pe el, care este milostiv cu toate creaturile, ca să îşi facă loc el, care acţionează din profunzimi de cruzime.

Trebuie să-i cerem Domnului să nu ne lase să cădem în această ispită. Mândria este cel mai rău dintre păcate şi cel mai ridicol. Dacă reuşeşte să tortureze cu multiplele ei halucinaţii, persoana atacată se înconjoară de aparenţe, se umple de fumuri, devine îngâmfată ca broscoiul din fabulă, care şi-a umflat guşa, plin de el, până când a explodat. Mândria este dezagreabilă şi din punct de vedere uman: cel care se consideră superior tuturor oamenilor şi tuturor lucrurilor îşi petrece tot timpul contemplându-se pe sine şi dispreţuindu-i pe ceilalţi, care îi răspund râzând de infatuarea lui vană.

Auzim vorbindu-se despre mândrie şi, poate, ne imaginăm un comportament despotic, asupritor: gălăgia asurzitoare a vocilor care aclamă şi triumfătorul care trece, ca un împărat roman, pe sub înalte arcuri de triumf, înclinând capul, pentru că se teme că fruntea lui glorioasă ar atinge marmura albă.

Să fim realişti: această mândrie îşi are locul doar într-o fantezie nebunească. Trebuie să luptăm cu alte forme mai subtile, mai frecvente: orgoliul de a prefera propria excelenţă celei a aproapelui; vanitatea în conversaţii, în gânduri şi în gesturi; o susceptibilitate aproape maladivă, care se simte ofensată în faţa unor cuvinte şi acţiuni care nu înseamnă în nici un fel o jignire.

Toate acestea pot fi, sunt, o ispită obişnuită. Omul se consideră, pe sine însuşi, drept soarele şi centrul celor care sunt în jurul lui. Totul trebuie să se învârtească în jurul lui. Şi nu rareori recurge, cu înclinaţia lui morbidă, până la simularea durerii, a tristeţii şi a bolii: ca să îi facă pe ceilalţi să îl îngrijească, să îl cocoloşească.

Cea mai mare parte a conflictelor care apar în viaţa interioară a multor oameni sunt fabricate de imaginaţie: dacă au spus asta, dacă vor gândi asta, dacă mă vor lua în considerare... Iar acest biet suflet suferă, din infatuarea lui tristă, având suspiciuni care nu sunt reale. În această aventură nefericită, amărăciunea sa este continuă şi le provoacă îngrijorare celorlalţi: pentru că nu ştie să fie umil, pentru că nu a învăţat să uite de sine pentru a se dărui, cu generozitate, slujirii celorlalţi din dragoste pentru Dumnezeu.

Un măgăruş drept tron

Să mergem din nou la evanghelie. Să ne uităm la modelul nostru, Isus Cristos.

Sfinţii Iacob şi Ioan, prin intermediul mamei lor, i-au cerut lui Cristos să stea la stânga şi la dreapta sa. Ceilalţi discipoli s-au supărat pe ei. Iar Domnul nostru, ce răspunde? Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci el să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi¹⁷.

Cu altă ocazie, la Cafarnaum, poate că Isus – ca în alte zile – mergea înaintea lor. Când era în casă, el i-a întrebat: Despre ce aţi vorbit pe drum? Dar ei tăceau, pentru că pe drum discutaseră între ei – din nou – cine să fie mai mare. Şi stând jos, Isus a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor. Şi luând un copilaş, l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: Oricine va primi pe unul dintre aceşti copilaşi în numele meu, mă primeşte pe mine; şi oricine mă va primi pe mine, nu mă primeşte pe mine, ci pe cel care m-a trimis pe mine¹⁸.

Nu vă încântă acest mod de a proceda al lui Isus? Îi învaţă doctrina şi, ca să înţeleagă, le dă un exemplu viu. Cheamă un copil, dintre cei care alergau prin acea casă, şi îl strânge la pieptul său. Această tăcere elocventă a Domnului nostru! Deja a spus totul: el îi iubeşte pe cei care se fac precum copiii. Apoi, adaugă că rezultatul acestei simplităţi, a acestei umilinţe a spiritului, este faptul că îi poţi îmbrăţişa pe el şi pe Tatăl care este în ceruri.

Când se apropie momentul patimilor sale, iar Isus vrea să-şi arate în mod plastic regalitatea, intră triumfal în Ierusalim, călare pe un măgăruş! Era scris că Mesia trebuia să fie plin de umilinţă: Spuneţi fiicei Sionului: Iată, împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul celei de sub jug¹⁹.

Acum, la Cina cea de Taină, Cristos a pregătit totul pentru a-şi lua rămas-bun de la discipoli, în timp ce ei s-au luat la harţă întrebându-se cine din acest grup de aleşi să fie considerat cel mai mare. Isus s-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi s-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins²⁰.

Din nou a predicat cu exemplul, cu faptele. În faţa discipolilor, care se certau din motive legate de mândrie şi de trufie, Isus se înclină şi îndeplineşte cu plăcere funcţia de slujitor. Apoi, când se întoarce la masă, îi întreabă: Înţelegeţi voi ce am făcut eu? Voi mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul”, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora²¹. Pe mine mă mişcă această delicateţe a Cristosului nostru. Pentru că nu spune: dacă eu mă ocup de asta, cu cât mai mult ar trebui să faceţi voi. Se aşază la acelaşi nivel, nu constrânge: înfierează cu dragoste lipsa de generozitate a acelor oameni.

La fel ca primilor doisprezece, şi nouă Domnul ne poate spune, şi ne spune continuu: Exemplum dedi vobis²². V-am dat un exemplu de umilinţă. M-am transformat în slujitor, pentru ca voi să ştiţi, cu inima blândă şi umilă, să-i slujiţi pe toţi oamenii.

Roadele umilinţei

Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult umileşte-te şi vei afla har în faţa Domnului²³. Dacă suntem umili, Dumnezeu nu ne va abandona niciodată. El umileşte trufia celui mândru, dar îi salvează pe umili. El îl eliberează pe inocent, care prin puritatea mâinilor sale va fi răscumpărat²⁴. Infinita milostivire a Domnului nu întârzie să vină în ajutorul celui care o cheamă cu umilinţă. Şi atunci acţionează ca acela care este: ca Dumnezeu Atotputernic. Deşi sunt multe pericole, deşi sufletul pare hăituit, deşi este înconjurat din toate părţile de inamicii salvării sale, nu va pieri. Şi aceasta nu este doar tradiţie din alte timpuri: continuă să se întâmple şi acum.

Citind epistola de astăzi, îl vedem pe Daniel în mijlocul acelor lei înfometaţi şi, fără pesimism – nu pot să spun că vreo epocă trecută a fost mai bună, pentru că toate epocile au fost bune şi rele –, aş zice că şi în momentele actuale umblă mulţi lei liberi, iar noi trebuie să trăim în acest mediu. Lei care caută pe cine să devoreze: Tanquam leo rugiens circuit quaerens quem devoret²⁵.

Cum să evităm aceste fiare? Poate că nu ni se va întâmpla ca lui Daniel. Eu nu sunt dependent de miracole, dar iubesc această măreţie a lui Dumnezeu şi înţeleg că I-ar fi fost mai uşor să-i potolească foamea profetului sau să-i pună în faţă un aliment; şi nu a făcut-o. A dispus, în schimb, ca din Iudeea să se deplaseze miraculos alt profet, Habacuc, să-i ducă mâncare. Nu a ezitat să facă un miracol mare, pentru că Daniel nu se afla în acel puţ din întâmplare, ci dintr-o nedreptate a slujitorilor diavolului, pentru că era slujitor al lui Dumnezeu şi distrugător de idoli.

Noi, fără miracole spectaculoase, cu normalitatea vieţii creştine obişnuite, semănând pace şi bucurie, trebuie să distrugem, de asemenea, mulţi idoli: cel al neînţelegerii, cel al nedreptăţii, al ignoranţei, al autosuficienţei omeneşti care îi întoarce arogantă spatele lui Dumnezeu.

Nu vă neliniştiţi, nici să nu vă temeţi de vreun rău, chiar dacă circumstanţele în care munciţi ar fi îngrozitoare, mai rele decât cele în care se găsea Daniel, în groapă, cu acele animale feroce. Mâinile lui Dumnezeu sunt la fel de puternice şi, dacă ar fi nevoie, ar face minuni. Fideli! Cu o fidelitate iubitoare, conştientă, veselă, faţă de doctrina lui Cristos, convinşi că anii de acum nu sunt mai răi decât cei din alte secole şi că Domnul este acelaşi dintotdeauna.

L-am cunoscut pe un preot bătrân, care afirma – surâzând – despre sine însuşi: Eu sunt mereu liniştit, liniştit. Şi aşa trebuie să fim mereu noi, în mijlocul lumii, înconjuraţi de lei flămânzi, dar fără să pierdem pacea: liniştiţi. Cu dragoste, cu credinţă, cu speranţă, fără să uităm niciodată că, dacă este necesar, Domnul va multiplica miracolele.

Vă amintesc că, dacă sunteţi sinceri, dacă vă arătaţi aşa cum sunteţi, dacă vă îndumnezeiţi, pe baza umilinţei, nu a mândriei, voi şi eu vom rămâne stabili în orice mediu: vom putea vorbi totdeauna despre victorii şi ne vom numi învingători. Cu aceste victorii intime ale iubirii faţă de Dumnezeu, care atrag seninătate, fericirea sufletului, înţelegerea.

Umilinţa ne va impulsiona să ducem la capăt mari lucrări; dar cu condiţia să nu pierdem din vedere conştiinţa micimii noastre, cu convingerea sărăciei noastre care să crească în fiecare zi. Recunoaşte fără şovăire că eşti un servitor obligat să facă un mare număr de servicii. Să nu te împăunezi pentru că eşti numit fiu al lui Dumnezeu – să recunoaştem harul, dar să nu uităm natura noastră –; să nu te înfumurezi dacă ai slujit bine, pentru că ai îndeplinit ceea ce aveai de făcut. Soarele îşi îndeplineşte sarcina, luna ascultă; îngerii îşi îndeplinesc rolul. Instrumentul ales de Domnul pentru păgâni, spune: Eu nu merit numele de apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu (1Cor 15,9)... Nici noi să nu pretindem să fim lăudaţi pentru noi înşine²⁶; pentru meritele noastre, mereu meschine.

Umilinţă şi bucurie

Eliberează-mă de tot răul şi perversitatea care sunt în oameni²⁷. Din nou, textul Liturghiei ne vorbeşte despre îndumnezeirea bună: scoate în evidenţă, în faţa ochilor noştri, plămada rea din care suntem alcătuiţi, cu toate înclinaţiile ticăloase; iar apoi imploră, emitte lucem tuam²⁸, trimite lumina ta şi adevărul tău, care m-au călăuzit şi m-au atras la muntele Tău sfânt. Nu mă deranjează să vă spun cât de mult m-am emoţionat recitând aceste cuvinte din textul Liturghiei.

Cum trebuie să ne comportăm ca să dobândim această îndumnezeire bună? În evanghelie citim că Isus nu voia să meargă prin Iudeea, căci iudeii căutau să-l ucidă²⁹. El, care la dorinţa şi după voinţa sa ar fi putut să îi elimine pe duşmanii săi, folosea, de asemenea, mijloacele omeneşti. El, care era Dumnezeu şi căruia i-ar fi fost suficientă decizia sa pentru a schimba circumstanţele, ne-a lăsat o lecţie încântătoare: nu a mers în Iudeea. Au zis deci către el fraţii lui: Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii tăi să vadă lucrurile pe care tu le faci³⁰. Pretindeau să se dea în spectacol. Vedeţi că este o lecţie de îndumnezeire bună şi îndumnezeire rea?

Îndumnezeire bună: Speră în tine – se cântă în Ofertoriu – toţi cei care cunosc numele tău, Doamne, pentru că niciodată nu îi părăseşti pe cei care te caută³¹. Şi vine bucuria acestui vas de lut plin de scoabe, pentru că nu a uitat de rugăciunile sărmanilor³², ale celor umili.

Să nu acordaţi nici cel mai mic credit celor care prezintă virtutea umilinţei ca pe o micşorare a omului, sau ca pe o condamnare perpetuă la tristeţe. A te simţi un vas de lut, recompus cu scoabe, este un izvor continuu de bucurie; înseamnă a te recunoaşte mic în faţa lui Dumnezeu: copil, fiu. Şi există bucurie mai mare decât aceea a celui care, ştiindu-se sărman şi slab, se ştie, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu? De ce ne întristăm noi, oamenii? Pentru că viaţa pe pământ nu se desfăşoară aşa cum noi personal ne aşteptăm, pentru că apar obstacole care împiedică sau îngreunează mersul înainte în satisfacerea a ceea ce dorim.

Nimic din acestea nu se întâmplă când sufletul trăieşte această realitate supranaturală a filiaţiei sale divine. Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră³³?. Să fie trişti cei care se încăpăţânează să nu se recunoască fiii ai lui Dumnezeu, continuu să repet dintotdeauna.

Pentru a încheia, descoperim în Liturghia de azi două cereri care trebuie să ţâşnească la fel ca o săgeată din gura noastră şi din inima noastră: Dă-ne, Doamne Atotputernic, ca realizând mereu misterele divine să merităm să ne apropiem de darurile cereşti³⁴. Şi te rugăm, Doamne, să ne dai darul de a te sluji mereu după voinţa ta³⁵. A sluji, a sluji, fiii mei, este felul nostru de a trăi; a fi slujitori ai tuturor, pentru ca în zilele noastre poporul credincios să crească în merit şi în număr³⁶.

Uitaţi-vă la Maria. Niciodată vreo creatură nu s-a încredinţat cu mai multă umilinţă planurilor Domnului. Umilinţa ancilla Domini³⁷, a roabei Domnului, este motivul pentru care O invocăm drept causa nostrae laetitiae, cauza bucuriei noastre. Eva, după ce a păcătuit, vrând în nebunia ei să devină egala lui Dumnezeu, s-a ascuns de Domnul şi s-a ruşinat: era tristă. Maria, recunoscându-se sclava lui Dumnezeu, a fost făcută Maica Cuvântului divin şi s-a umplut de bucurie. Fie ca această bucurie a ei, de mamă bună, să ne molipsească pe noi toţi: să îi semănăm ei – sfintei Maria –, şi aşa vom semăna mai mult cu Cristos.