Auzim vorbindu-se despre mândrie şi, poate, ne imaginăm un comportament despotic, asupritor: gălăgia asurzitoare a vocilor care aclamă şi triumfătorul care trece, ca un împărat roman, pe sub înalte arcuri de triumf, înclinând capul, pentru că se teme că fruntea lui glorioasă ar atinge marmura albă.

Să fim realişti: această mândrie îşi are locul doar într-o fantezie nebunească. Trebuie să luptăm cu alte forme mai subtile, mai frecvente: orgoliul de a prefera propria excelenţă celei a aproapelui; vanitatea în conversaţii, în gânduri şi în gesturi; o susceptibilitate aproape maladivă, care se simte ofensată în faţa unor cuvinte şi acţiuni care nu înseamnă în nici un fel o jignire.

Toate acestea pot fi, sunt, o ispită obişnuită. Omul se consideră, pe sine însuşi, drept soarele şi centrul celor care sunt în jurul lui. Totul trebuie să se învârtească în jurul lui. Şi nu rareori recurge, cu înclinaţia lui morbidă, până la simularea durerii, a tristeţii şi a bolii: ca să îi facă pe ceilalţi să îl îngrijească, să îl cocoloşească.

Cea mai mare parte a conflictelor care apar în viaţa interioară a multor oameni sunt fabricate de imaginaţie: dacă au spus asta, dacă vor gândi asta, dacă mă vor lua în considerare... Iar acest biet suflet suferă, din infatuarea lui tristă, având suspiciuni care nu sunt reale. În această aventură nefericită, amărăciunea sa este continuă şi le provoacă îngrijorare celorlalţi: pentru că nu ştie să fie umil, pentru că nu a învăţat să uite de sine pentru a se dărui, cu generozitate, slujirii celorlalţi din dragoste pentru Dumnezeu.