Viaţa de rugăciune

De fiecare dată când simţim în inimă dorinţa de a fi mai buni, de a-i răspunde mai generos Domnului, şi căutăm o călăuză, un punct de reper clar pentru existenţa noastră creştină, Duhul Sfânt ne aduce aminte cuvintele evangheliei: Este bine să vă rugaţi cu perseverenţă şi să nu vă descurajaţi¹. Rugăciunea este fundamentul oricărei lucrări supranaturale; cu rugăciunea suntem atotputernici şi, dacă am renunţa la acest instrument, nu am obţine nimic.

Aş vrea că astăzi, în meditaţia noastră, să ne convingem definitiv de necesitatea de a ne propune să fim suflete contemplative, pe stradă, la muncă, cu o conversaţie continuă cu Dumnezeul nostru, care nu trebuie să scadă în intensitate de-a lungul zilei. Dacă încercăm să urmăm cu loialitate paşii Învăţătorului, acesta este singurul drum.

Să ne întoarcem ochii spre Isus Cristos, care este modelul nostru, oglinda în care trebuie să ne privim. Cum se comportă, în exterior, de asemenea, în marile ocazii? Ce ne spune despre el sfânta evanghelie? Mă emoţionează această atitudine obişnuită a lui Cristos, care se îndreaptă spre Tatăl înainte de marile miracole; şi exemplul său, retragerea timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în deşert², înainte de a-şi începe viaţa publică, pentru a se ruga.

Este foarte important – iertaţi-mi insistenţa – să observăm paşii lui Mesia, pentru că el a venit să ne arate cărarea care duce la Tatăl. Vom descoperi, cu el, cum se pot ridica la un nivel supranatural activităţile aparent cele mai mărunte; vom învăţa să trăim fiecare clipă cu vibraţia eternităţii, şi vom înţelege cu mai multă profunzime că o creatură are nevoie de aceste perioade de conversaţie intimă cu Dumnezeu: pentru a-l cunoaşte, pentru a-l invoca, pentru a-l lăuda, pentru a-i mulţumi, pentru a-l asculta sau, pur şi simplu, pentru a fi cu el.

Încă de acum mulţi ani, gândindu-mă la acest mod de a proceda al Domnului meu, am ajuns la concluzia că apostolatul, oricare ar fi, este o supraabundenţă a vieţii interioare. De aceea mi se pare atât de natural şi atât de supranatural acel pasaj în care se povesteşte cum Cristos a hotărât să îi aleagă pe primii doisprezece. Sfântul Luca povesteşte că, înainte, petrecu toată noaptea rugându-se lui Dumnezeu³. Priviţi-l, de asemenea, în Betania, când se pregăteşte să îl învie pe Lazăr, după ce a plâns pentru prietenul lui: îşi ridică ochii la cer şi exclamă: Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat⁴. Aceasta a fost învăţătura lui: dacă vrem să îi ajutăm pe ceilalţi, dacă încercăm sincer să îi impulsionăm să descopere autenticul sens al destinului lor pe pământ, trebuie să ne bazăm pe rugăciune.

Sunt atât de multe scenele în care Isus Cristos vorbeşte cu Tatăl său, încât este imposibil să ne oprim asupra tuturor. Dar cred că nu putem să nu medităm asupra orelor, atât de intense, care preced patimile şi moartea sa, când se pregăteşte să împlinească sacrificiul care ne va aduce dragostea divină. În intimitatea Cinei celei de Taină, inima sa se revarsă: i se adresează implorator Tatălui, anunţă coborârea Duhului Sfânt, îi încurajează pe ai săi la o continuă fervoare de caritate şi de credinţă.

Această meditaţie înflăcărată a Mântuitorului continuă în Grădina Ghetsemani, când îşi dă seama că patimile sunt iminente, cu umilinţele şi cu durerile care se apropie, acea cruce tare, pe care sunt prinşi răufăcătorii, pe care el a dorit-o cu ardoare. Tată, dacă vrei, înlătură această cupă de la mine⁵. Şi imediat: dar nu voia mea, ci a ta să fie⁶. Mai târziu, bătut în lemn, singur, cu braţele întinse într-un gest de preot etern, continuă acelaşi dialog cu Tatăl său: În mâinile tale îmi încredinţez sufletul⁷.

Să o contemplăm acum pe mama sa binecuvântată, mama noastră de asemenea. Pe Calvar, la locul execuţiei, se roagă. Nu este o atitudine nouă a Mariei. Aşa s-a comportat mereu, îndeplinindu-şi îndatoririle, ocupându-se de căminul său. În timp ce făcea lucruri pământeşti, rămânea atentă de Dumnezeu. Cristos, perfectus Deus, perfectus homo⁸, a vrut ca şi mama lui, creatura cea mai minunată, cea plină de har, să ne confirme această râvnă de a ridica mereu privirea spre dragostea divină. Amintiţi-vă scena Bunei-Vestiri: coboară arhanghelul, pentru a comunica mesajul divin – vestea că va fi mama lui Dumnezeu –, şi o găseşte retrasă în rugăciune. Maria este complet reculeasă în Domnul, când arhanghelul Gabriel o salută: Bucură-te, cea plină de har; Domnul este cu tine⁹. La câteva zile după aceea, izbucneşte în bucuria lui Magnificat – acest cântec marian, pe care ni l-a transmis Duhul Sfânt prin delicata fidelitate a sfântului Luca –, rod al acestei întâlniri obişnuite a preasfintei Fecioare cu Dumnezeu.

Mama noastră a meditat îndelung asupra cuvintelor femeilor şi bărbaţilor sfinţi din Vechiul Testament, care îl aşteptau pe Mântuitorul, şi asupra întâmplărilor ai căror protagonişti au fost. A admirat acel cumul de miracole, abundenţa de milostivire a lui Dumnezeu faţă de poporul său, de atâtea ori ingrat. Meditând asupra acestei blândeţe a cerului, neîncetat reînnoită, izbucneşte afecţiunea din inima sa imaculată: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul, iar duhul meu tresaltă de bucurie pentru Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la umilinţa roabei sale¹⁰. Fiii acestei mame bune, primii creştini, au învăţat de la ea, şi, de asemenea, noi putem şi trebuie să învăţăm.

În Faptele Apostolilor se povesteşte o scenă care pe mine mă încântă, pentru că redă un exemplu clar, mereu actual: Erau stăruitori la învăţătura apostolilor şi unirea frăţească, la ruperea pâinii şi la rugăciuni¹¹. Este o adnotare insistentă, în relatarea vieţii primilor adepţi ai lui Cristos: Toţi într-un cuget stăruiau în rugăciune¹². Şi când Petru este închis pentru că predica cu îndrăzneală adevărul, hotărăsc să se roage. Biserica se ruga necontenit lui Dumnezeu pentru el¹³.

Rugăciunea era atunci, ca şi azi, unica armă, mijlocul cel mai puternic pentru a învinge în bătăliile luptei interioare: Suferă vreunul dintre voi? Să se roage¹⁴. Şi sfântul Paul rezumă: Rugaţi-vă neîncetat¹⁵, nu încetaţi niciodată să imploraţi.

Cum să ne rugăm

Cum să ne rugăm? Îndrăznesc să vă asigur, fără teamă că mă înşel, că sunt multe, infinite moduri de a ne ruga, s-ar putea spune. Dar eu aş dori pentru noi toţi autentica rugăciune a fiilor lui Dumnezeu, nu vorbăria goală a ipocriţilor, care ar trebui să îl asculte pe Isus: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor¹⁶. Cei care sunt conduşi de ipocrizie pot, probabil, să obţină sunetul rugăciunii – a scris sfântul Augustin –, dar nu şi vocea ei, pentru că acolo lipseşte viaţa¹⁷, şi este absentă râvna de a îndeplini voinţa Tatălui. Fie ca chemarea noastră, Doamne, să fie unită cu dorinţa eficientă de a transforma în realitate aceste mişcări interioare, pe care Duhul Sfânt le trezeşte în sufletul nostru.

Trebuie să ne străduim, pentru ca în noi să nu rămână nicio umbră de duplicitate. Prima cerinţă pentru a smulge din rădăcină acest rău pe care Domnul îl condamnă cu duritate este să încercăm să ne comportăm cu predispoziţia clară, obişnuită şi actuală, de aversiune faţă de păcat. Cu tărie, cu sinceritate, trebuie să simţim – în inimă şi în minte – oroare faţă de păcatul grav. Şi, de asemenea, trebuie să avem atitudinea, profund înrădăcinată, de a condamna păcatul lesne-iertător deliberat, aceste abdicări de la principii, care nu ne privează de harul divin, dar slăbesc făgaşurile prin care acesta se revarsă asupra noastră.

Nu am obosit niciodată şi, prin harul lui Dumnezeu, nu voi obosi niciodată să vorbesc despre rugăciune. Prin 1930, când veneau la mine, preot tânăr, persoane de toate condiţiile sociale – studenţi, muncitori, sănătoşi şi bolnavi, bogaţi şi săraci, preoţi şi laici –, care încercau să îl urmeze mai îndeaproape pe Domnul, îi sfătuiam mereu: rugaţi-vă. Şi dacă vreunul îmi răspundea: Nu ştiu nici măcar cum să încep, îi recomandam să se pună în prezenţa Domnului şi să îşi exprime neliniştea, apăsarea, chiar cu această tânguire: Doamne, nu ştiu! Şi de atâtea ori, în acele umile confidenţe se concretiza intimitatea cu Cristos, o relaţie asiduă cu el.

Au trecut mulţi ani, şi nu cunosc altă reţetă. Dacă nu te consideri pregătit, mergi la Isus, cum mergeau discipolii săi: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm¹⁸!. Vei vedea cum Duhul Sfânt vine şi el în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu ştim ce să cerem în rugăciune cum trebuie, pe când Duhul însuşi mijloceşte pentru noi cu nespuse suspine¹⁹, care nu se pot spune, pentru că nu există modalităţi potrivite pentru a le descrie profunzimea.

Ce tărie trebuie să producă în noi cuvântul divin! Nu am inventat nimic când – de-a lungul anilor mei de preoţie – am repetat şi repet fără încetare acest sfat. Este cules din Sfânta Scriptură, de acolo l-am învăţat: Doamne, nu ştiu să mă adresez ţie! Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Şi vine tot acest ajutor plin de dragoste – lumină, foc, vânt impetuos – al Duhului Sfânt, care aprinde flacăra şi o face capabilă să provoace incendii de dragoste.

Rugăciune, dialog

Am păşit deja pe căile rugăciunii. Cum să mergem mai departe? Nu aţi văzut cum atâţia – ei şi ele – par că vorbesc cu ei înşişi, complăcându-se să se asculte? Este o vorbărie aproape continuă, un monolog care insistă neobosit asupra problemelor care îi preocupă, fără a pune la dispoziţie mijloacele pentru a le rezolva, mânaţi, poate, de iluzia morbidă să fie compătimiţi sau să fie admiraţi. S-ar spune că nu cer mai mult.

Când se vrea cu adevărat să se deschidă inima, dacă suntem cinstiţi şi simpli, vom căuta sfatul persoanelor care ne iubesc, care ne înţeleg: discutăm cu tatăl, cu soţia, cu soţul, cu fratele, cu prietenul. Acesta este deja dialog, deşi deseori nu vrem atât de mult să ascultăm, cât să ne descărcăm, să povestim ceea ce ni se întâmplă. Să începem să ne comportăm aşa cu Dumnezeu, siguri că el ne ascultă şi că ne răspunde; şi ne vom adresa lui şi ne vom deschide conştiinţa într-o conversaţie umilă, pentru a-i spune cu încredere tot ce palpită în mintea şi în inima noastră: bucurii, tristeţi, speranţe, amărăciuni, succese, eşecuri, şi chiar detaliile cele mai mărunte ale zilei noastre. Pentru că am constatat că tot ce ţine de noi îl interesează pe Tatăl nostru ceresc.

Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.

Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.

Rugăciuni vocale şi rugăciune mentală

În acest ansamblu al practicării vieţii creştine se înşiruie, ca bijuteriile, rugăciunile vocale. Sunt formule divine: Tatăl nostru..., Bucură-te, Marie..., Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Această cunună de laude aduse Domnului şi mamei noastre, care este sfântul Rozariu, şi atâtea, atâtea alte rugăciuni pline de pietate pe care fraţii noştri creştini le-au recitat de la început.

Sfântul Augustin, comentând un verset al Psalmului 85 – Ai milă de mine, Doamne, căci toată ziua strig către tine! –, scrie: Prin toată ziua înţelege tot timpul, fără încetare... Este ca un singur om care ajunge până la sfârşitul lumii; sunt membrii identici lui Cristos care strigă, unii se odihnesc deja în el, alţii îl invocă acum şi alţii îl vor implora când noi vom fi murit şi după ei vor urma alţii care se vor ruga²³. Nu vă emoţionează posibilitatea de a participa la acest omagiu adus Creatorului, care se perpetuează de-a lungul secolelor? Ce mare este omul, când se recunoaşte creatură preferată a lui Dumnezeu şi se îndreaptă spre el, tota die, în fiecare clipă a peregrinării sale pe pământ!

Să nu ne lipsească în ziua noastră unele momente dedicate special întâlnirii cu Dumnezeu, în care să ridicăm spre el gândurile noastre, fără să fie nevoie să iasă de pe buzele noastre cuvinte, pentru că acestea cântă în inimă. Să dedicăm acestei norme de pietate un timp suficient; la oră fixă, dacă este posibil. Lângă tabernacol, însoţindu-l pe cel care a rămas din dragoste. Şi, dacă nu se poate altfel, oriunde în altă parte, pentru că Domnul nostru este în mod inefabil în sufletul nostru în har. Te sfătuiesc totuşi să mergi mereu, când e posibil, la capelă: şi subliniez că nu spun biserică, pentru a fi mai clar că nu este un loc în care să stai, cu emfază de ceremonie oficială, ci un loc în care îţi ridici mintea la cer în reculegere şi intimitate, cu convingerea că Isus Cristos te vede, te aude, te aşteaptă şi te veghează din tabernacol, unde este cu adevărat prezent, ascuns în speciile sacramentale.

Fiecare dintre voi, dacă vrea, poate găsi propriul făgaş, pentru această convorbire cu Dumnezeu. Nu îmi place să vorbesc despre metode, nici despre formule, pentru că niciodată nu mi-a plăcut ideea de a încorseta pe cineva: am încercat să îi încurajez pe toţi să se apropie de Domnul, respectând fiecare suflet aşa cum este, cu propriile sale caracteristici. Cereţi-i să pună proiectele sale în viaţa noastră: nu doar în minte, ci şi în adâncul inimii şi în toate activităţile noastre exterioare. Vă asigur că astfel vă veţi elibera de mare parte din neplăcerile şi din grijile egoismului, şi veţi simţi puterea de a extinde binele în jurul vostru. Câte contrarietăţi dispar când, interior, ne aşezăm cât mai aproape de acest Dumnezeu al nostru, care nu ne abandonează niciodată! Se reînnoieşte, cu diferite nuanţe, această dragoste a lui Isus pentru ai săi, pentru bolnavi, pentru paralitici. El ne întreabă: ce se întâmplă cu tine? Mi se întâmplă că... Şi, imediat, lumină sau, cel puţin, acceptare şi pace.

Invitându-te la aceste confidenţe adresate Învăţătorului, mă refer în special la dificultăţile tale personale, pentru că majoritatea obstacolelor pentru fericirea noastră se nasc dintr-o mândrie mai mult sau mai puţin ascunsă. Ne considerăm de o valoare excepţională, cu calităţi extraordinare; şi, când ceilalţi nu ne preţuiesc suficient, ne simţim umiliţi. Este o bună ocazie să ne îndreptăm spre rugăciune şi de a ne corecta, cu certitudinea că niciodată nu este prea târziu pentru a schimba traseul. Dar este foarte bine să începem această schimbare de traseu cât mai devreme.

În rugăciune, mândria, cu ajutorul harului, se poate transforma în umilinţă. Şi se revarsă adevărata bucurie în suflet, chiar şi atunci când încă mai vedem noroiul de pe aripi, noroiul slăbiciunile, care se usucă. Apoi, prin mortificare, va cădea acest noroi şi vom putea zbura mai sus, pentru că ne va fi favorabil vântul milei lui Dumnezeu.

Priviţi cât îşi doreşte Dumnezeu să ne conducă cu paşi minunaţi, divini şi umani, care se traduc printr-o abnegaţie fericită, de bucurie cu durere, de uitare de sine însuşi. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²⁴. Un sfat pe care l-am auzit toţi. Trebuie să ne hotărâm să îl urmăm cu adevărat: pentru ca Domnul să se poată sluji de noi pentru ca, în mijlocul tuturor răscrucilor lumii – noi fiind plini de Dumnezeu –, să fim sare, drojdie, lumină. Tu, în Dumnezeu, pentru a lumina, a da savoare, a creşte, a fermenta.

Dar să nu uităm că nu creăm noi înşine această lumină: doar o reflectăm. Nu suntem noi cei care salvăm sufletele, impulsionându-le să facă binele: suntem doar un instrument, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru proiectele salvatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vreodată am gândi că binele pe care îl facem este opera noastră, s-ar întoarce mândria, mai înrădăcinată; sarea şi-ar pierde savoarea, drojdia s-ar strica, lumina s-ar transforma în tenebre.

Ca personaj în plus în evanghelie

Când, în aceşti treizeci de ani de preoţie, am insistat cu tenacitate asupra necesităţii rugăciunii, asupra posibilităţii de a transforma existenţa într-o rugăciune continuă, unele persoane m-au întrebat: Dar este posibil să ne comportăm tot timpul aşa? Da, este. Această unire cu Domnul nostru nu ne îndepărtează de lume, nu ne transformă în fiinţe ciudate, străine de schimbarea vremurilor.

Dacă Dumnezeu ne-a creat, dacă ne-a mântuit, dacă ne iubeşte până la a-şi da unicul Fiu pentru noi²⁵, dacă ne aşteaptă – în fiecare zi! – cum aştepta acel tată din parabola fiului risipitor²⁶, cum să nu dorească să îl tratăm cu dragoste? Ciudat ar fi să nu vorbim cu Dumnezeu, să ne îndepărtăm de el, să-l uităm, să ne împrăştiem în activităţi care nu au nimic în comun cu aceste atingeri neîntrerupte ale harului.

În plus, aş vrea să fiţi atenţi la faptul că nimeni nu scapă de mimetism. Oamenii, aproape inconştient, sunt conduşi de o continuă râvnă de a se imita unii pe alţii. Şi noi vom abandona invitaţia de a-l imita pe Isus? Fiecare individ se străduieşte, puţin câte puţin, să se identifice cu ceea ce îl atrage, cu modelul pe care l-a ales pentru propriul său talant. Potrivit idealului pe care fiecare şi-l forjează, aşa apare modul său de a proceda. Învăţătorul nostru este Cristos: Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Preasfintei Treimi. Imitându-l pe Cristos, vom avea minunata posibilitate de a participa la acest curent al dragostei, care este misterul lui Dumnezeu unic şi întreit.

Dacă uneori nu vă simţiţi suficient de puternici ca să călcaţi pe urmele lui Isus Cristos, schimbaţi cuvinte prieteneşti cu cei care l-au cunoscut îndeaproape cât timp s-a aflat pe acest pământ al nostru. Cu Maria, în primul rând, care l-a adus pe lume pentru noi. Cu apostolii. Printre cei veniţi să se închine de sărbători se aflau şi câţiva greci. Aceştia se duseră dar la Filip, care era din Betsaida Galileii, şi-l rugară: Doamne, am vrea să-l vedem pe Isus. Filip se duse şi-i spuse lui Andrei. Apoi Andrei şi Filip se duc şi-i spun lui Isus²⁷. Nu ne încurajează acest lucru? Acei străini nu îndrăznesc să se apropie de Isus şi caută un bun mijlocitor.

Crezi că păcatele tale sunt multe, că Domnul nu te va putea auzi? Nu este aşa, pentru că are profunzimi de milostivire. Dacă, în pofida acestui minunat adevăr, îţi percepi nimicnicia, arată-te lui ca vameşul²⁸: Doamne, aici sunt, fă cu mine ce vrei! Şi observaţi ce ne povesteşte sfântul Matei, despre momentul în care în faţa lui Isus a fost adus un paralitic. Acel bolnav nu spune nimic: doar se află acolo, în prezenţa lui Dumnezeu. Iar Cristos, mişcat de această căinţă, de această durere a celui care ştie că nu merită nimic, nu întârzie să reacţioneze cu mila lui obişnuită: Ai încredere, fiule, iertate sunt păcatele tale²⁹.

Eu te sfătuiesc ca, în rugăciunea ta, să intervii în pasajele evangheliei, ca un personaj în plus. Mai întâi, imaginează-ţi scena sau misterul, care îţi va sluji pentru a te reculege şi a medita. Apoi, aplică inteligenţa, pentru a medita asupra acelei trăsături a vieţii Învăţătorului: inima sa duioasă, umilinţa sa, puritatea sa, îndeplinirea voinţei Tatălui. Apoi povesteşte-i ce ţi se întâmplă ţie de obicei în astfel de situaţii, prin ce treci, ce se petrece. Rămâi atent, pentru că poate el va dori să îţi arate ceva: şi vor apărea aceste mişcări interioare, aceste revelaţii, aceste mustrări.

Pentru a da un făgaş rugăciunii, obişnuiesc – poate vă ajută, de asemenea, pe unii dintre voi – să materializez chiar şi ceea ce este mai spiritual. Domnul nostru folosea acest procedeu. Îi plăcea să înveţe prin parabole, extrase din mediul care îl înconjura: parabola păstorului şi a oilor, cea a viei şi a lăstarilor, a bărcilor şi a mrejelor, a seminţei aruncate de semănător...

În sufletul nostru a căzut cuvântul lui Dumnezeu. Ce fel de pământ i-am pregătit? Sunt multe pietre? Este acoperit de mărăcini? Este, poate, un loc prea călcat de paşi exclusiv omeneşti, mici, fără avânt? Doamne, fie ca parcela mea să fie pământ bun, fertil, expus generos la ploaie şi la soare; să încolţească sămânţa ta; să producă spice îmbelşugate, grâu bun.

Eu sunt viţa, iar voi sunteţi lăstarii³⁰. A venit septembrie şi sunt butucii de viţă plini de vlăstare lungi, subţiri, flexibile şi noduroase, încărcate de rod, gata deja pentru cules. Priviţi aceşti lăstari plini de rod, pentru că îşi iau sevă din trunchi: doar aşa s-au putut transforma în boabe dulci şi coapte, care vor umple de bucurie privirea şi inima oamenilor³¹, acei minusculi muguri de acum câteva luni. În sol rămân, poate, câteva beţişoare nelegate, pe jumătate îngropate. Erau tot vlăstari, dar seci, uscaţi, Sunt simbolul cel mai grăitor al sterilităţii. Fără de mine nu puteţi face nimic³².

Comoara. Imaginaţi-vă bucuria imensă a norocosului care o găseşte. Se termină strâmtorările, neliniştile. Vinde tot ce are şi cumpăr acel pământ. Toată inima lui bate acolo: unde îşi ascunde bogăţia³³. Comoara noastră este Cristos; nu trebuie să ne fie greu să aruncăm peste bord tot ceea ce ar putea să fie o greutate, ca să îl putem urma. Şi barca, fără acest balast inutil, va naviga drept spre portul sigur al iubirii lui Dumnezeu.

Sunt mii de moduri de a te ruga, vă spun din nou. Fiii lui Dumnezeu nu au nevoie de o metodă, elaborată pe etape şi artificială, pentru a se adresa Tatălui lor. Dragostea este inventivă, iscusită; dacă iubim, vom şti să descoperim căi personale, intime, care să ne ducă la acest dialog continuu cu Domnul.

Ar vrea Dumnezeu ca toate asupra cărora am meditat astăzi să nu treacă pe lângă sufletul nostru ca o furtună de vară: patru picături de ploaie, apoi soarele şi din nou seceta. Această apă a lui Dumnezeu trebuie să se oprească, să ajungă la rădăcini şi să dea rod de virtuţi. Aşa vor trece anii noştri – zile de muncă şi de rugăciune –, în prezenţa Tatălui. Dacă ne lipsesc forţele, vom recurge la dragostea sfintei Maria, învăţătoare a rugăciunii; şi la sfântul Iosif, tată purtător de grijă, pe care îl venerăm atât de mult, care este cel care în această lume a tratat-o cel mai intim pe Maica lui Dumnezeu şi – după sfânta Maria – pe Fiul său divin. Iar ei îi vor prezenta slăbiciunea noastră lui Isus, pentru ca el să o transforme în forţă.