Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.