Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.