Să ne întoarcem ochii spre Isus Cristos, care este modelul nostru, oglinda în care trebuie să ne privim. Cum se comportă, în exterior, de asemenea, în marile ocazii? Ce ne spune despre el sfânta evanghelie? Mă emoţionează această atitudine obişnuită a lui Cristos, care se îndreaptă spre Tatăl înainte de marile miracole; şi exemplul său, retragerea timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în deşert², înainte de a-şi începe viaţa publică, pentru a se ruga.

Este foarte important – iertaţi-mi insistenţa – să observăm paşii lui Mesia, pentru că el a venit să ne arate cărarea care duce la Tatăl. Vom descoperi, cu el, cum se pot ridica la un nivel supranatural activităţile aparent cele mai mărunte; vom învăţa să trăim fiecare clipă cu vibraţia eternităţii, şi vom înţelege cu mai multă profunzime că o creatură are nevoie de aceste perioade de conversaţie intimă cu Dumnezeu: pentru a-l cunoaşte, pentru a-l invoca, pentru a-l lăuda, pentru a-i mulţumi, pentru a-l asculta sau, pur şi simplu, pentru a fi cu el.

Încă de acum mulţi ani, gândindu-mă la acest mod de a proceda al Domnului meu, am ajuns la concluzia că apostolatul, oricare ar fi, este o supraabundenţă a vieţii interioare. De aceea mi se pare atât de natural şi atât de supranatural acel pasaj în care se povesteşte cum Cristos a hotărât să îi aleagă pe primii doisprezece. Sfântul Luca povesteşte că, înainte, petrecu toată noaptea rugându-se lui Dumnezeu³. Priviţi-l, de asemenea, în Betania, când se pregăteşte să îl învie pe Lazăr, după ce a plâns pentru prietenul lui: îşi ridică ochii la cer şi exclamă: Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat⁴. Aceasta a fost învăţătura lui: dacă vrem să îi ajutăm pe ceilalţi, dacă încercăm sincer să îi impulsionăm să descopere autenticul sens al destinului lor pe pământ, trebuie să ne bazăm pe rugăciune.